Viaţa românească - lunar de cultură şi artă
Prima pagină Articole Redacţia Istoric Arhivă Contact
Sumar
Editorial
 
Eseu
 
Interviu
 
Comentarii critice
 
Proză
 
Recuperări
 
Semnal
 
Lecturi fidele
 
Cronica literară
 
Cronica traducerilor
 
Cronica ideilor
 
Cronica plasticii
 
Cronica filmului
 
Spectator
 
Meridian
 
Miscellanea

Anunt important!

Viața românească apare lunar.

Abonamentele se pot face prin Poșta Română sau direct la Uniunea Scriitorilor din România.
 


Interviu
MAI ESTE ELIADE ACTUAL? - MIRCEA HANDOCA
– Mircea Handoca de vorbă cu Liviu Bordaş –


Stimate domnule Liviu Bordaş. Eşti unul dintre cei mai străluciţi eliadişti din România. Ai apărut la orizont la început de mileniu.

Vă mulţumesc pentru cuvintele atât de generoase, pe care mă tem că nu le merit. E destul de stranie afirmaţia că aş fi „apărut la orizont” la început de mileniu. Probabil vă referiţi la primul meu studiu despre Eliade, dar acesta nu a fost cel dintâi text pe care l-am publicat. „Debutasem” în urmă cu un deceniu, în 1991, printr-un articol despre Sergiu Al-George, ca introducere la versiunea românească pe care am dat-o primului său studiu, „Mitul lui ātman şi geneza absolutului în gândirea indiană”. După câţiva ani de autoimpusă tăcere, am re-debutat în 1995, în revista de filosofie Krisis a asociaţiei omonime, întemeiate de un grup de studenţi şi masteranzi ai Facultăţii de Filosofie din Bucureşti. Însă imediat după aceea am plecat din ţară pentru o lungă perioadă, până în anul 2001. În acest timp am trimis la diverse reviste articole şi studii, în special în legătură cu receptarea şi imaginea Indiei în cultura română, şi am editat un prim volum din scrierile indianistului Nicolae Zberea (în urma unei neînţelegeri cu şeful editurii, acestuia i s-a redus drastic tirajul şi nu a mai fost urmat de volumul al II-lea, pregătit şi el pentru tipar). După întoarcerea în ţară, a apărut – în ianuarie 2002 – studiul „Secretul doctorului Eliade”, la care vă referiţi.

Fii amabil şi spune-ne: Cum a început totul?

De obicei, întrebarea aceasta riscă să provoace răspunsuri de tip mitologic, care remodelează propria biografie pentru a corespunde unui scenariu mai mult sau mai puţin iniţiatic, scenariu în care „eroul” apare drept un „ales”, iar drumul lui este cel al împlinirii unui destin. Să mă iertaţi dacă voi refuza această pistă, transformată de altfel în kitsch de atâţia tineri şi mai puţini tineri care se revendică de la Eliade. Povestea mea personală e fără adolescenţi miopi, mansarde, autodebutări, criterioane, ruinări fizice în buchisirea limbilor exotice şi alte bovarisme aidoma.
Spre deosebire de majoritatea celor cu preocupări similare, l-am descoperit pe Eliade după ce ajunsesem la filosofia indiană, la care m-a dus un drum strict personal. Eram, de la o vârstă foarte timpurie, un cititor vorace de literatură (în special literatură fantastică şi de idei), de ştiinţă popularizată, de cărţi de călătorii în lumi extra-europene şi de descrieri etnografice exotice. Toate acestea m-au îndreptat inevitabil spre filosofie, disciplină care era bine reprezentată în biblioteca de acasă. Filosofia indiană am descoperit-o prin iarna anului 1984-1985, când eram în primul an de liceu şi mă bucuram de nou revelate libertăţi. Încă nu ştiam că acesta va deveni o închisoare intelectuală (şi spirituală). Un liceu foarte bun, cel mai bun din urbe, dar al cărui profil – matematică-fizică – va intra repede în conflict, prin profesorii săi, cu noile mele orizonturi intelectuale.
Căutând cărţi despre India era inevitabil să ajung la Mircea Eliade. În această perioadă am avut norocul de a fi unul dintre puţinii cititori permanenţi ai celei mai bune biblioteci din oraş: biblioteca Casei Corpului Didactic, care ocupa o clădire adiacentă liceului. Bibliotecarul era un om deosebit (după 1989, cercetător ştiinţific, doctor în istorie şi specialist în carte veche), care îl frecventa pe Constantin Noica la Păltiniş şi coresponda cu el. Pasionat al cărţii, călătorea frecvent prin ţară pentru completarea şi îmbogăţirea colecţiilor. Îi cunoştea pe toţi anticarii şi reuşise să constituie excelente fonduri de publicaţii interbelice şi de carte străină. Pe lângă acestea, biblioteca avea o secţie cvasi-secretă, numită „biblioteca documentară”. Era, de fapt, biblioteca vechiului colegiu reformat pe care liceul meu îl continua, şi căreia i se adăugaseră bibliotecile Casinei Române şi ale altor instituţii interbelice din oraş. În total peste 40.000 de volume în toate limbile pământului, vechi şi noi – inclusiv în persană şi ebraică –, găzduite chiar în localul liceului, în sălile întunecate ale vechii lui biblioteci.
Acolo am putut citi cărţi şi reviste interbelice – dintre care o bună parte nu se găseau decât în fondurile restricţionate ale marilor biblioteci din ţară –, luând astfel contact cu opera lui Eliade dincolo de filtrul atent prin care o trecea cultura socialistă şi autorităţile anilor 1984-1988. Alături de el, îi citeam pe ceilalţi autori interbelici interzişi, cenzuraţi sau doar absorbiţi în mod dirijat. Dacă ceea ce mă făcuse să-l descopăr pe Eliade era filosofia indiană, Eliade însuşi mi-a revelat cultura română, altfel decât era ea reprezentată oficial. Acestei culturi oficiale a perioadei comuniste, îi opuneam cultura interbelică, cea a exilului, precum şi pe aceea produsă marginal sau semi-clandestin în România. Tot prin Eliade am descoperit cu adevărat cultura occidentală, vaccinându-mă împotriva reprezentărilor acesteia cu care ne mitralia ideologia comunistă.
O altă oază intelectuală a reprezentat-o, în această perioadă, profesorul de filosofie, şi el un cărturar de calibru (după 1989 şi-a continuat studiile la Paris şi a devenit profesor universitar), bun cunoscător al operei lui Eliade, căruia, pe vremea când era student la Bucureşti, îi şi scrisese cu speranţa de-a ajunge în preajmă-i.
După patru ani de asemenea lecturi formative, am hotărât ca, în loc de medicină – pentru care mă pregătisem –, să dau admitere la filosofie. Dar într-un centru universitar care-mi dădea posibilitatea de a cultiva interesul pentru filosofia indiană. Aşa am ajuns din nord-vestul Transilvaniei la Bucureşti, singurul loc unde puteam studia limba sanscrită, lucru pe care l-am şi făcut chiar de la început. După câteva săptămâni de dezamăgitoare frecventare a cursurilor de filosofie, răsturnarea de regim din decembrie 1989 m-a salvat de o reorientare a formaţiei mele (deşi cred că ar fi fost mai bine dacă urmam filologia clasică, după cum luasem atunci hotărârea). Am rămas la Filosofie, continuând să studiez sanscrita (cu dna Amita Bhose) la Facultatea de limbi străine, dar gândul meu prim era de a pleca în Occident şi apoi în India, ca să aprofundez filosofiile şi religiile sud-asiatice. Din nefericire, în primii ani post-comunişti, bursele oferite statului român erau gestionate în mod clientelar, iar accesul direct la bursele occidentale era îngreunat de diverse blocaje, de la cel informaţional până la cel financiar. Am reuşit, cu mari eforturi şi graţie unor sponsorizări private, să petrec două veri în bibliotecile pariziene şi un an la Institutul de indologie al Universităţii din Viena, unde am putut studia cu mari profesori din Austria, Franţa şi Olanda. Acolo mi-am şi pregătit teza de licenţă asupra filosofiei şcolii Ādvaita Vedānta. Abia în următorul an academic, 1994-1995, când urmam masteratul de filosofia culturii, s-au dat primele concursuri de burse, transparente şi corecte, la Universitatea din Bucureşti: cele din programul Tempus. Astfel am ajuns să studiez pentru un semestru la Universitatea „La Sapienza” din Roma, frecventând atât departamentul de filosofie, cât şi pe cel de orientalistică, unde am avut din nou şansa de a urmări profesori de talie internaţională.
Pe măsură ce aprofundam studiile indiene, cu o orientare tot mai filologică, m-am îndepărtat însă din ce în ce mai mult de Eliade, pe care – cu impetuozitatea tinereţii – l-am şi criticat în teza de licenţă. Acest proces s-a desăvârşit în India. Am ajuns acolo în iulie 1995, după o traversare rapidă pe la Bucureşti, unde trebuia să-mi susţin teza de masterat pregătită la Roma. Câştigasem o bursă a guvernului indian şi, lăsând în urmă un doctorat început la Bucureşti şi altul la care fusesem admis la Roma, m-am afundat într-un alt parcurs doctoral, ţinând de cea mai tradiţională filologie. Am rămas în această transă intelectuală timp de trei ani, timp în care, pe lângă intense studii cu profesorii de la Universitatea din Pondicherry şi cu pandiţii de la Institutul Francez de Indologie, am umblat prin arhive şi biblioteci căutând manuscrisele unui tratat filosofic atribuit lui Śańkara, pe care îl investisem cu mirabile calităţi explicative pentru dezvoltarea scolasticii advaitine. Nu regret deloc că am abandonat această cale strict filologică, dar ea mi-a folosit foarte mult în contrabalansarea tendinţei speculativiste de care suferă cei care studiază filosofia.
M-a ajutat în aceasta un interludiu american de un an, dând curs invitaţiei unui profesor de la Roma care se întorsese la colegiul său de origine. În S.U.A., după un semestru petrecut în acel mic colegiu din Midwest – care avea însă o bibliotecă demnă de orice mare universitate –, am preferat să-l petrec pe cel de-al doilea făcând, cum se spune astăzi, „mobilitate”. Am vizitat, astfel, mai multe universităţi şi centre academice, dar şi diferite instituţii religioase, spirituale, monastice, reprezentând cele mai diverse tradiţii şi orientări. Am fost şi la Universitatea din Chicago, dar ca să vedeţi cât de puţin ajunsese să mă intereseze Eliade atunci, în 1999, n-am cercetat arhiva sa (Christinel murise de puţină vreme).
Când m-am întors în India, nu mi-am mai regăsit avântul filologic şi, abandonând teza şi expediţiile manuscriptologice, m-am lansat într-un alt fel de explorare a filosofiilor şi religiilor ei: a felului în care sunt trăite, puse în practică azi. În următorii doi ani am bătut ţara de la un capăt la altul, pe o motocicletă vintage, oprindu-mă prin toate aşramurile, mănăstirile, templele, sectele, în fine prin orice instituţie sau organizaţie religioasă care-mi ieşea în cale, demnă de a fi cercetată. Rămâneam peste tot cât puteam de mult, încercând să mă „inculturez”, să pătrund spiritualitatea acestor oameni dinlăuntru, cerând şi acceptând „iniţieri”, punând „în paranteze” tot ceea ce m-ar fi putut împiedica să devin ca ei. Am învăţat nu numai stilurile de meditaţie ale tradiţiilor majore, dar şi pe cele ale unor secte şi şcoli obscure, ba uneori m-am trezit chiar printre antinomişti şi „reacţionari”. Am experimentat tot felul de exerciţii spirituale şi tehnici de eliberare, cu acelaşi elan lăuntric cu care înainte mă lansasem în filologie şi critică textuală.
Desigur, lucrurile acestea amintesc de Eliade. De altfel, în România, tot ceea ce e legat de India pare un parcurs „pe urmele lui Eliade”. Dar atunci eu nu mă gândeam decât uneori la el şi în general critic, însă cu respectul datorat unui precursor şi unui deschizător de drumuri, graţie căruia putusem spera că pot să ajung şi eu pe subcontinentul indian (în acei ani, spre deosebire de azi, foarte puţini români reuşeau să o facă). De fapt, încercam să merg mai departe decât mersese el, atât în explorările filologice cât şi în cele spirituale, şi chiar credeam că izbutesc. Dacă e aşa sau nu vor judeca alţii când va veni vremea socotelilor. Fapt este că acei cinci ani petrecuţi în India (plus interludiul american) nu au fost marcaţi de Eliade. El rămăsese undeva în istoria drumului pe care îl parcurgeam.
Când m-am întors însă în România, în 2001, eram atât de înstrăinat de tot ceea ce lăsasem acolo, încât Eliade a devenit, în mod natural, o punte între mine şi ea, o cale de a mă reconecta la lumea românească. O lume care nu putea sau nu voia să absoarbă oameni ca mine – prea exotici, neverificabili, neintegrabili –, cu atât mai mult cu cât nu voiam să fac nimic pentru asta, nici măcar să-mi cer un loc. Cu gândul de a scrie teza începută înainte de plecare, m-am retras în urbea natală din nordul Transilvaniei, unde însă am preferat, la început, să decantez şi adâncesc o parte din experienţele ultimilor ani.

O revistă dintr-un oraş de provincie (Zalău) mi-a stârnit admiraţia în 2002. Mi-au atras atenţia în primul rând paginile semnate de dumneata. Prezintă-ne te rog această publicaţie (colaboratori, finanţare, conţinut, supravieţuire).

Această revistă, oricâte merite i-ar găsi alţii, o consider acum una dintre fundăturile prin care a trecut drumul meu. Unul din lucrurile – nu sunt multe – pe care nu le-aş mai face dacă aş putea să o iau de la început.
Foarte pe scurt, ce s-a întâmplat. După vreo jumătate de an de adăstare cvasi-paradisiacă în una dintre provinciile cele mai puţin culturale ale patriei, am avut slăbiciunea să cedez propunerilor câtorva amici din trecut de a gestiona o nouă serie a revistei Centrului Culturii Tradiţionale, instituţie care, în această provincie oropsită, suplinea funcţia unui centru de cultură. Mi s-a promis toată libertatea de care aveam nevoie, lucru care s-a dovedit destul de curând a nu fi profitabil pentru ceilalţi. Primul număr al revistei, reintitulată Origini (Origins în engleză), a apărut în ianuarie 2002. Timp de doi ani, până am plecat de acolo, am încercat să scot o publicaţie trimestrială de studii culturale, cu un comitet ştiinţific internaţional, cu o secţiune în limba română şi alta în limbi străine, la un nivel intelectual şi ştiinţific cât mai ridicat posibil. Nu a fost uşor, a trebuit să fac compromisuri de conţinut care i-au ştirbit imaginea şi i-au dat un aer prea eclectic, am avut destule greutăţi şi înfrângeri. Dar nu vreau să dau oamenilor-frână mai multă notorietate decât merită. În paginile revistei se găsesc numele unor autori importanţi din ţară şi din străinătate, precum şi cele ale unor tineri români care s-au afirmat (şi) prin intermediul ei. Unele dintre domeniile pe care le-a abordat, în secţiuni periodice – precum istoria şi antropologia religiilor, studiile indiene, cele gnostice –, nu sunt nici acum bine asimilate şi reprezentate în România.
Eliade a fost una dintre prezenţele constante în paginile ei, în fiecare număr apărând articole importante despre opera şi viaţa lui, unele semnate de specialişti de primă mână, precum profesorii Mac Linscott Ricketts şi Bryan S. Rennie, sau de buni cunoscători ai săi, precum prof. Pietro Angelini şi alţii. Am publicat şi corespondenţe sau interviuri necunoscute până atunci. În istoria religiilor am avut colaboratori consacraţi din străinătate, alături de tineri români la început de carieră. În domeniul studiilor indiene aş pomeni doar contribuţiile unor români, precum Radu Bercea, Constantin Făgeţan, Cristian Coşeru, Corneliu H. Cicortaş, Julieta Moleanu, Mihaela Paina, sau restituirile din Sergiu Al-George şi Amita Bhose.
Revista a apărut în anii 2002 şi 2003, dar fiind considerată nereprezentativă pentru judeţ, a fost înlocuită cu o nouă serie, literară, pe deplin reprezentativă pentru cultura acestuia. Chiar dacă pot să-i înţeleg pe cei ce regretă încetarea revistei, consider acum că oamenii care au artizanat acest lucru în culise, mi-au făcut, fără să vrea, un mare serviciu personal. Căci şederea mea în urbea natală se prelungise oricum cu mult peste intenţia iniţială.

În 2006 editura Polirom publica volumul Iter in Indiam (500 de pagini) subintitulat Imagini şi miraje indiene în drumul culturii române spre Occident. Totul porneşte de la Eliade. Erudiţia autorului e „scandaloasă”, iar acribia lui e fenomenală. În cele peste 30 de trimiteri bibliografice privitoare la Eliade, sunt menţionate şi vreo zece ediţii îngrijite de mine. Mulţumesc cu gratitudine! Rezumă, te rog această carte de referinţă.

Sunteţi din nou foarte generos în aprecierea acestei cărţi. Despre ea sunt atât de multe de spus, mult prea multe, încât nu ştiu de unde să încep şi risc să nu mă mai opresc. Face parte dintr-un proiect pe care l-am iniţat chiar în primul an de studenţie şi care încă nu s-a încheiat. Cartografierea completă a raporturilor românilor cu India, în toate timpurile şi pe toate planurile: imaginea Indiei în cultura română, călătoriile românilor în India şi ale indienilor în ţinuturile româneşti, istoria indologiei româneşti în contextul preocupărilor de orientalistică de la noi, dar şi în cel al perceperii românilor ca obiect al orientalisticii.
Cartea face parte dintr-o serie în care, pornind de la câte un personaj emblematic (Alecu Ghica, Dora d’Istria, Mihai Eminescu, Mircea Eliade), urmăresc să investighez toate aceste aspecte ale întâlnirii românilor cu India. Începând de prin 1998 am publicat mai multe articole şi studii, reprezentând părţi, capitole din aceste volume. Nu m-am grăbit însă cu finalizarea volumelor însele pentru că cercetările avansează atât în lărgime cât şi în adâncime, forând nu numai în biblioteci ci şi în arhive – în Europa şi Asia. Multe dintre aceste chestiuni nu au mai fost abordate, nici tematic, nici cazuistic. Despre altele s-a scris, dar reîncălzind mereu aceleaşi sinteze grăbite. Există şi unii care, din dorinţa de a trece drept dezvirginatori absoluţi, se grăbesc să-şi asocieze, ei mai întâi, numele cu subiecte pe care alţii le investighează de vreme îndelungată. A rezultat astfel o literatură ştiinţifică de imitaţie şi slabă calitate, care face mai mult rău domeniului. Eu mi-am propus, dimpotrivă, să public doar după ce am descoperit şi cercetat, dacă nu toate, măcar aproape toate sursele, tipărite şi inedite, şi după ce am meditat îndeajuns asupra lor, plasându-le deopotrivă într-un context mai amplu.
Însă un eveniment neprevăzut a devenit, prin simbolismul său, catalizatorul finalizării unei prime cărţi. Din toamna anului 2004, mă aflam la Roma ca bursier la Accademia di Romania şi lucram la ceea ce trebuia să devină a doua carte din serie. Când s-a anunţat, în martie 2005, concursul „Ioan Petru Culianu” pentru cărţi de debut în domeniul studiilor religioase, antropologice şi culturale, l-am simţit că pe o invitaţie personală. De mai demult aveam redactată aproape integral prima carte a seriei, dar aşteptam să-mi completez sau extind cercetarea surselor prime. Profitând de bibliotecile italiene, am completat acest volum, Iter in Indiam, care s-a dovedit câştigător şi a fost publicat în primăvara anului următor. El reprezintă o secţiune istorică – perioada 1790-1860 – în problematica pe care o descriam mai sus şi are în centrul lui un straniu personaj: boierul moldav Alecu Ghica. După studii filosofice în Germania, acesta pleacă, în jurul anului 1837, în India, unde i se pierde urma; până în 1860, când e descoperit de doi negustori greci în postura de călugăr hindus pe lângă marele templu Jagannātha din Puri. Mergând pe urmele lui, prin biblioteci şi arhive din România, Germania, India, descoperisem un alt personaj cu acelaşi nume, Alexandru Ghica, care şi-a petrecut ultima parte a vieţii, anii 1789-1811, în India. (Lucru straniu, căci punctul de plecare al celei de-a doua cărţi este tot un ghiculesc: Dora d’Istria. Îmi spuneam, mai în glumă mai în serios, că am ajuns de la indologie la ghicologie.)
Pentru a contrabalansa ariditatea unei cărţi întemeiate, inevitabil, pe erudiţie istoriografică şi a aduce tema mai aproape de cititorul de azi, am ales să înscriu în filigran cazul Zerlendi din Secretul doctorului Honigberger. Primul capitol se numeşte „Modelul Zerlendi”, iar la începutul fiecărui capitol am pus câte un motto relevant din această nuvelă eliadescă. Astfel Eliade a ajuns să pară a fi punctul de pornire al cărţii, ceea ce nu a exact. A fost, în acelaşi timp, mai puţin şi mai mult decât atât (în măsura în care se află la originea interesului meu istoriografic pentru chestiunea raporturilor românilor cu India).

Un articol recent din reapăruta revistă Verso e intitulat „Eliade, Iorga şi istoria neterminată”. Am reţinut originalitatea ideilor textului. Mi-a atras atenţia reproducerea unui portret-desen al lui Iorga, executat de adolescentul Eliade în 1923. Originalul, descoperit de dvs la BCU, îmi era necunoscut. Felicitări! Mai există şi alte desene în acest fond documentar?

Noua serie a revistei Verso, al cărei prim număr a apărut cu trei luni în urmă, reprezintă de fapt un concept cu totul nou, unul mult mai dificil, dar cred şi mai longeviv.
Arhiva românească a lui Eliade, păstrată la Biblioteca Centrală Universitară, o cercetasem amănunţit cu mulţi ani în urmă, pe când îmi făceam doctoratul la Universitatea din Bucureşti, dar nu am exploatat-o până acum în mod masiv decât în teză – Eliade secret –, pe care ar trebui să o public curând (tot amân deoarece descopăr mereu noi surse).
Portretele lui Iorga (căci e vorba de două) sunt, de fapt, mici schiţe pe marginea sau pe spatele manuscriselor lui Eliade, în timp ce acesta scria, citea sau conspecta ceea ce citea. La fel ca în cazul altor scriitori (Culianu inclusiv), ele pleacă adesea de la câte un cuvânt sau o expresie haşurate. Mai sunt şi alte desene, dar nu reprezintă mari personalităţi. Cel mai adesea apar schiţe de autoportret, care ar merita şi ele adunate şi publicate, ca o expresie grafică a modului în care se vedea Eliade în tinereţe.
De altfel, dumneavoastră deţineţi o altă parte consistentă din arhiva de tinereţe a lui Eliade (una mult mai mică se află la Biblioteca Academiei Române) şi ţin minte că aţi publicat astfel de autoportrete schiţate pe marginea manuscriselor.

Îl cunoaşteţi şi v-aţi împrietenit cu Mac Linscott Ricketts, exegetul american al lui Eliade. Savantul, mi-a vorbit de multe ori cu caldură şi admiraţie despre Liviu Bordaş. În ce împrejurări l-aţi cunoscut? În ce constă colaborarea cu el?

Într-adevăr am avut acest privilegiu, de a mă bucura de prietenia profesorului Mac Linscott Ricketts, un savant şi un om extraordinar. Alături de dumneavoastră, este cel mai bun cunoscător al vieţii şi operei lui Eliade şi, tot alături de dumneavoastră, cel care stăpâneşte cel mai bine sursele prime, publicate şi manuscrise, necesare pentru cunoaşterea acestora. Pe lângă calităţile sale savante, am fost şi sunt mereu impresionat de calităţile sale umane, care sunt şi ele o sursă de inspiraţie pentru mine. Gândindu-mă la intelectualii mutilaţi de ambiţie, de carieră, de succes – majoritari, de altfel –, regret că profesorul Ricketts nu a făcut şcoală. Deşi în ultimii ani este „descoperit”, în mod personal, de tot mai mulţi români, în general cei activi în studiile eliadiene, nu ştiu câţi dintre ei sunt inspiraţi de calităţile sale morale şi, în general, umane. Mi se pare că, pentru unii, este doar o altă vacă de muls. Şi profesorul Ricketts se lasă muls, cu o incredibilă generozitate şi dăruire, doar pentru a ajuta mai buna cunoaştere a lui Eliade.
Îi cunoşteam numele şi unele articole de pe la sfârşitul anilor ‘80. Apoi i-am citit tot mai multe articole, dar nu şi monumentala monografie dedicată lui Eliade, la care am avut acces abia după ce a apărut în limba română. Când am publicat articolul „Secretul doctorului Eliade”, la care v-aţi referit, i l-am trimis şi lui, pentru a-i cunoaşte opinia. Neprimind nici un răspuns, am început să mă gândesc că nu-l interesase. După câteva luni, cred că prin aprilie sau mai 2002, l-am întâlnit pe prof. Bryan S. Rennie, care se afla în vizită la Bucureşti. El mi-a dat o scrisoare pe care i-o trimisese profesorul Ricketts (încă nu folosea internetul), conţinând o apreciere foarte pozitivă a cercetărilor pe care le condensasem în articol. Acest lucru m-a îndemnat să-i scriu din nou şi astfel s-a legat o foarte strânsă comunicare, una care a devenit în scurt timp colaborare.
De altfel, profesorul Ricketts a şi tradus acest articol, din proprie iniţiativă – mărturisesc că lucrul m-a surprins, dar şi flatat –, iar Bryan S. Rennie l-a inclus în unul din volumele dedicate lui Eliade pe care le-a publicat la State University of New York Press. Tot din proprie iniţiativă a mai tradus câteva dintre studiile pe care le-am publicat în următorii ani, probabil şi ca un reproş că, scriindu-le în română, le limitez accesibilitatea la un public restrâns. Dar, atunci când mă ocup de perioada românească a lui Eliade, îmi vine – cum să spun – nenatural să scriu în altă limbă decât româna, iar ulterior, deşi îmi propun să le traduc, nu mai găsesc timp, căci am mereu noi studii în lucru.
La fel ca dvs, prof. Ricketts a scris enorm despre Eliade, iar toate lucrările sale rămân de referinţă. Din păcate, a publicat o singură carte, Mircea Eliade. The Romanian roots (1988), iar restul contibuţiilor sale sunt împrăştiate în reviste şi în volume colective. Câteva au fost adunate de un editor român în volumul Former friends and forgotten facts (2003), dar rămân multe altele care ar constitui cel puţin încă două volume. Lucrul acesta l-ar putea face una din casele de editură româneşti care publică şi în limbi străine, precum Editura Academiei, de exemplu. Recent a început să fie publicată corespondenţa sa în jurul lui Eliade. A apărut un mic volum cu scrisorile schimbate cu Maitreyi Devi, iar cele cu Theodor Lavi au fost incluse într-un volum de scrisori din arhiva celui din urmă. Eu am publicat corespondenţa sa cu Ioan Petru Culianu şi am în lucru două volume mari cu toată corespondenţa lui cu cei implicaţi în discuţiile din jurul chestiunii „felix culpa”. De altfel arhiva eliadiană a lui Mac Linscott Ricketts este extrem de importantă pentru studiile asupra lui Eliade, iar când va deveni publică, în biblioteca unei universităţi americane, se va adăuga la cele deja frecventate de cercetători.

Aţi primit aprobarea să cercetaţi fondul special al arhivei Mircea Eliade de la Chicago. Ce aţi descoperit acolo?

Da, am avut această şansă. Chiar acum mă aflu la Chicago, cercetând Mircea Eliade Papers, la Special Collections Research Center, în Biblioteca Regenstein. Din 2011 vin aici în fiecare an. O dată am stat zece luni, ca Fulbright visiting scholar la Divinity School, unde am lucrat cu profesorul Bruce Lincoln, unul dintre cei mai talentaţi studenţi ai lui Eliade, şi cu Wendy Doniger, continuatoarea lui la catedră. E o arhivă uriaşă (185 de cutii) şi, din nefericire, imperfect clasificată, iar multe manuscrise sunt identificate eronat, plasate greşit sau dispersate în mai multe cutii. Nici acum, după atâta vreme, nu am reuşit să o parcurg integral, deşi stau toată ziua în arhivă: sunt primul care vine şi ultimul care pleacă. Vreau să spun că, deşi am văzut toate piesele, nu am reuşit să le cercetez pe toate îndeaproape. Comparativ, arhiva lui Ioan Petru Culianu – e adevărat mult mai mică: ceea ce a mai rămas după ce lucrurile importante au fost repatriate –, este mai bine orânduită şi clasificată.
Am descoperit destule noutăţi; sunt multe de spus, dar nu o pot face acum. Despre unele am scris deja, am publicat şi inedite, altele sunt în curs de apariţie. Lucrurile inedite sunt, în marea lor majoritate, în zona corespondenţei. Aici se păstrează scrisorile primite, dar se găsesc, în ciorne sau copii, şi o bună parte a scrisorilor lui Eliade. Iar corespondenţa e interminabilă. Când va fi publicată integral vom avea o secţiune transversală prin lumea în care a trăit Eliade. De fapt, prin mai multe lumi: cea a exilului românesc, cea din ţară, cea americană, cea a mediilor academice internaţionale etc. Multe chestiuni legate de biografia sa, dar şi de operă, vor putea fi lămurite abia când vom avea acest corpus. Dar, cum spuneam, el va fi o imagine a însăşi lumii în care a trăit, prin scrisorile atâtor oameni care au contribuit la facerea ei.
Am văzut şi scrisorile dvs., împrăştiate şi ele prin mai multe cutii. Din păcate, vreau să vă spun că sunt unele dintre cele care au suferit cel mai mult de pe urma incendiului, la fel ca acelea ale lui Culianu. Asta înseamnă că dosarele în care erau păstrate se aflau cel mai aproape de epicentrul incendiului. Scrisorile care nu au fost arse, au fost spălate de apă. Din fericire, în cazul dvs., aţi păstrat copii, pe care le-aţi şi publicat, de altfel. În cazul lui Culianu, însă, pierderea pare să fie iremediabilă (numai dacă nu vor ieşi la iveală xerocopiile făcute pe ascuns de Adriana Berger).
Apoi, manuscrisele operelor postbelice ale lui Eliade, atât cele literare în limba română, cât şi cele ştiinţifice în franceză sau engleză, sunt absolut indispensabile pentru realizarea ediţiilor critice. (Şi trebuie să sperăm că va începe destul de curând şi publicarea unei adevărate ediţii critice a operelor sale.) Sau pentru realizarea unor traduceri fiabile. Ca să dau un singur exemplu, cartea Românii, latinii Orientului, apărută în 1943, în portugheză şi spaniolă, a fost tradusă în mai multe limbi (franceză, engleză, română, italiană, poloneză), pornind de la cele două prime ediţii. Or, manuscrisul original, în limba franceză, se păstrează în arhiva de la Chicago.
Lucrez la un catalog complet şi detaliat al fondului. Întâi de toate pentru cercetările mele. Aşa am şi început, de altfel, cu un inventar de uz propriu. Apoi, cum trebuia să fac acest lucru la scara întregului fond, am hotârât să-i alcătuiesc catalogul. Dar asta, la fel ca în cazul editării, cere o muncă imensă, migăloasă, şi, în fine, prea puţin răsplătită.
Ştiţi dvs înşivă, din propria experienţă; aţi şi scris despre aceasta. E util totuşi să revenim. Mulţi autori – în special români, dar am avut surpriza să constat acest lucru şi la unii autori străini – se folosesc de rezultatele muncii celor care forează sursele prime, fără vreo referinţă, ca şi cum ar fi descoperirile lor, sau ca şi cum s-ar împărtăşi dintr-un bun comun. Cei mai „iscusiţi” la astfel de treburi (sau poate cei cu unele scrupule de „conştiinţă”) fac o trimitere pe undeva, într-un loc, dacă se poate, mai puţin vizibil şi, în general, într-o chestiune minoră. S-a vorbit foarte mult în ultima vreme de plagiat ca de o operaţie copy-paste. Există din păcate şi alte forme, mai „rafinate”, de însuşire – nerecunoscută – a muncii altcuiva. Inclusiv cele prin care se „descoperă” ceea ce a fost deja descoperit. Iar aici se merge chiar până la publicarea în periodice cu apariţie întârziată. (Adică, pentru a nu lăsa loc la confuzii: Cineva dă un articol în 2014 la revista cutare, care pregăteşte pentru tipar un număr pe anul 2012. Iar el foloseşte, fără trimitere, lucrări apărute în 2013 şi 2014. Sau publică într-un volum care apare la sfârşitul lui 2014, folosind fără să citeze lucrări din reviste apărute la începutul acelui an.) În fine, toate acestea sunt cunoscute, şi se cunosc chiar nume sonore care se dedau la astfel de practici, dar, din câte ştiu eu, încă nu s-a scris concret despre neonestitatea cu metodă şi cu acoperire perfectă, iar uneori chiar şi cu panaş, existentă în lumea academică.
Eu, în general, nu mă grăbesc cu exegeza atunci când ştiu că tabloul surselor e incomplet sau că lipsesc piese cheie. Prefer să mai caut izvoare. Şi acesta este motivul pentru care, de mulţi ani, îmi consum timpul în arhive sau în colecţiile de periodice ale vremii. Intelectualului „recent” această abţinere metodologică i se pare o incapacitate hermeneutică şi, apropriindu-şi datele culese de alţii, se aruncă în speculaţii – uneori interesante, dar nesusţinute de surse –, privind condescendent spre cei pe care-i consideră pălmaşi pe ogorul surselor prime. Există o grabă de a te arunca asupra oricărui subiect, şi mai ales asupra celor interesante, fără a adânci cercetarea şi, în general, pe baza literaturii secundare, doar din dorinţa de a trece drept dezvirginator de subiecte şi înaintemergător. Din păcate, rezultatul nu e dezvirginarea, ci violul. Iar, când această mentalitate devine dominantă în industria universitară şi academică, eşti pus în faţa unor câmpuri dezolante, urât mirositoare.
De aceea, în praful arhivelor, aerul este, în mod paradoxal, mai curat, mai proaspăt, mai respirabil. Prefer această atmosferă.

O copie xerox după jurnalul inedit al lui Eliade se află în posesia mea. Aţi cercetat originalul. Ce ne puteţi spune despre acest document excepţional?

Într-adevăr, jurnalul este, asemenea corespondenţei de care vorbeam înainte, dar într-un plan şi mai personal, un document extraordinar şi o mărturie nu numai despre Eliade, ci şi despre epoca sa. De aceea este foarte important să înţelegem cum a fost ”construit” acest document.
Cred că dvs. vă referiţi, aşa cum aţi făcut-o de mai multe ori în scris, la cele cca 4.100 de pagini ale celor 59 de caiete care au fost microfilmate. Şi bănuiesc că xeroxul pe care-l aveţi este, de fapt, un print după microfilm. Primisem şi eu microfilmul încă înainte de a ajunge în arhiva din Chicago. Dar acest microfilm, adică respectivele caiete, acoperă doar perioada 17 septembrie 1945 - 20 octombrie 1971. În plus, la Chicago, am descoperit că există notaţii de jurnal din această perioadă pe mănunchiuri de file volante sau în carneţele, păstrate în diferite alte cutii şi care nu au fost incluse în microfilm. Ele trebuie adăugate caietelor. Aceste caiete însele reprezintă în general transcrieri ale însemnărilor imediate, care au fost aruncate după copiere. Ulterior, Eliade a revenit cu tăieturi şi ştersături. Pasaje întregi sunt raturate cu tuş. Ele vor putea fi citite doar cu aparate speciale, pe care din păcate biblioteca Universităţii din Chicago nu le posedă deocamdată.
Jurnalul anilor următori, 1972-1985, scris pe foi volante, pe bileţele, prin carnete şi agende, pe unde a apucat, nu a mai fost transcris, ci adunat în dosare, pe ani. Multe dintre însemnări sunt nedatate sau au date aproximative, adăugate ulterior. Din cauza incendiului, dosarele sunt în neorânduială sau chiar amestecate, iar unele părţi ale lor au fost afectate de foc şi apă.
Când a pregătit Fragments d’un journal, Eliade a făcut o selecţie din caiete, excluzând părţi din notaţiile selectate sau chiar reformulându-le pe unele dintre ele. Acestea au fost apoi dactilografiate de Christinel. Li s-au adăugat unele însemnări păstrate pe foi volante, neincluse în caiete. În privinţa dosarelor de după 1971, Christinel a dactilografiat direct manuscrisele originale, numai unele dintre ele fiind transcrise de Eliade înainte de această operaţie. Dactilogramelor li s-au adăugat xerocopii după acele părţi din jurnal publicate de Eliade prin diverse reviste ale exilului, şi acestea cu intervenţiile sale editoriale. Ulterior unele pasaje sau însemnări au fost excluse de la publicare. Am descoperit însă că nu toate hârtiuţele cu însemnări diaristice au fost dactilografiate. Oricum, aici raportul este invers proporţional faţă de perioada 1945-1971: cea mai mare parte a jurnalului a fost inclusă în Fragments d’un journal. De aceea, printre traducători şi editori s-a generalizat impresia că dactilogramele anilor 1972-1985 – pe care le aveţi şi dvs. şi pe care le-aţi publicat – cuprind jurnalul complet al acestor ani. Nu este aşa, vor trebui adăugate destule însemnări pe foi volante păstrate în dosare. Din nefericire, în aceşti ani scrisul lui Eliade s-a deteriorat progresiv, devenind din ce în ce mai greu lizibil. Există şi câteva carnete cu jurnale de vise, şi ele greu de descifrat, care vor trebui adăugate într-o addenda.
Aşadar, nu există un singur manuscris după care să se facă ediţia completă, fidelă, a jurnalului, ci o colecţie de manuscrise, pe diverse nivele ale scriiturii: însemnare primă, transcriere, dactilogramă, xerocopie corectată a dactilogramei sau a textului publicat în reviste etc. (post primam corectionem, post secundam corectionem). Toate acestea trebuie luate în considerare şi folosite cu atenţie, în confruntare, pentru realizarea ediţiei. Am identificat şi catalogat întreg acest material, am stabilit textele prime, secunde, copiile şi raporturile dintre ele, pentru a putea determina cu precizie textul integral al jurnalului. Aştept momentul când mă voi putea apuca de realizarea ediţiei, împreună cu o echipă desigur, dar acest lucru – cum ştiţi – nu depinde numai de mine.
În privinţa conţinutului jurnalului, nu este aici locul potrivit pentru a vorbi despre el şi, oricum, spaţiul ar fi insuficient. De altfel, datorită dvs., care în ultimii ani aţi publicat copios din el prin diverse reviste, ocolind restricţiile de copyright, o bună parte a jurnalului inedit nu mai este inedită.

Cele două volume editate de Liviu Bordaş şi Mihaela Gligor, Postlegomena la felix culpa. Mircea Eliade, evreii şi antisemitismul (2012 şi 2013), însumând o mie de pagini, au o deosebită valoare documentară. Ce alte proiecte aveţi?

Şi aceste două volume se înscriu într-un proiect mai larg, dedicat aducerii la lumină sau în prim-plan şi discutării tuturor surselor prime relevante pentru chestiunea numită „felix culpa”. Sub acest nume sunt incluse: opţiunile politice interbelice ale lui Eliade, atitudinea sa faţă de evrei şi modul în care s-a situat în raport cu antisemitismul, repoziţionarea din timpul războiului şi felul în care, ulterior, şi-a gestionat trecutul şi a navigat printre membrii multicolori ai exilului. Am început prin a aduna toate sursele privitoare la atitudinea sa faţă de antisemitism, fascism, nazism între 1921 şi 1937 şi le-am discutat într-o carte pe care am intitulat-o Prolegomena la felix culpa. Am dus-o până în anul 1928, dar apoi a trebuit să dau prioritate altor lucrări şi n-am mai reuşit să mă întorc la ea. Am publicat doar două articole care acoperă anii 1921-1925. Sper să o pot relua în curând.
Un alt proiect în lucru este ediţia integrală, în şase volume, a publicisticii post-indiene a lui Eliade – anii 1932-1944 –, la care m-am înhămat împreună cu dl. profesor Sorin Alexandrescu şi cu Liviu Costin. Am pomenit deja cele două volume ale corespondenţei purtate de Mac Linscott Ricketts cu mai mulţi protagonişti ai dezbaterii.
Din păcate, aşa cum ştiţi, este un subiect dificil de tratat, căci marea majoritate a abordărilor sunt tributare (pe faţă sau pe dos) unei ideologii sau alteia. Sigur, e o diferenţă între, să spunem, „ideologiile bune” şi „ideologiile rele”, deşi istoricul nu se cuvine să fie moralist sau justiţiar. Pentru a putea înţelege trecutul în toată complexitatea lui, cercetătorul trebuie să evite a se identifica cu punctele de vedere ale ideologiilor vremurilor noastre. Acest deziderat este foarte rar realizat. Şi nu pentru că este dificil (aşa cum, într-adevăr, este), ci pentru că nu e profitabil. Mediile academice, în general, şi în special cele de vârf, sunt angajate în mod activ în demersuri intelectuale legate într-un fel sau altul de situaţia politică a timpurilor noastre şi de ideologiile dominante. Apoi există, ca în toate vremurile, conformişti şi oportunişti. Foarte mult, mult prea mult, din ceea ce s-a scris despre chestiunea „felix culpa” se înscrie în acest spaţiu şi are presupoziţii normative. O altă parte a celor care au intervenit în discuţie se opun acestora dintâi în virtutea altor opţiuni ideologice, fie legate de trecut, fie prin opoziţie la ceea ce am putea numi „Noua Gândire Dominantă”.
Dacă încerci – şi reuşeşti într-o măsură semnificativă – să nu fii nici de o parte nici de alta, te trezeşti între focuri încrucişate. Fiecare dintre părţi te vede în teritoriul inamicului şi te acuză de păcatele lui. Nu ai prieteni, nici simpatizanţi sau, dacă ai, sunt irelevanţi. Eşti singur, pe cont propriu. În mod evident, o astfel de alegere nu o face nici unul dintre cei care doresc să-şi construiască sau să-şi păstreze o carieră instituţională şi ştiinţifică. Cei cu scrupule de conştiinţă evită pur şi simplu astfel de subiecte: fug de ele numai la auzul lor. Ceilalţi, dimpotrivă. Şi prefer să nu insist aici, căci mulţi dintre cei care se vor recunoaşte mă vor duşmăni.
Nu vă spun nimic nou, iar acest lucru nu se întâmplă doar în chestiunea despre care discutăm. Daţi-mi voie să vă spun însă, din proprie experienţă, cât de greu este să continui în această direcţie, fără a face parte dintr-un grup sau altul. E foarte dificil, chiar imposibil, să găseşti finanţare academică pentru proiecte de cercetare / publicare ce nu merg în direcţia curentului (să precizez: care nu merg nici împotriva lui, pentru a i se opune, ci urmează exclusiv drumul impus de exigenţele cunoaşterii). E greu şi să publici astfel de lucruri, să le publici în locurile juste şi cu bună vizibilitate: cei care ar trebui să le găzduiască se tem, ezită, nu vor să rişte.
Am primit, cu titlu personal, multe reacţii pozitive la cele două volume despre care mă întrebaţi şi ştiu că sunt destui alţii care gândesc bine despre acest proiect realizat. Dar au apărut doar puţine recenzii şi nu în locurile cu cea mai bună vizibilitate. Cei care ar putea scrie nu vor să rişte. Recenzia din România literară, nu fără a recunoaşte merite cărţii, se intitulează O ţintă ratată. Eu nu cred că ţinta e ratată, pentru că ţinta nu era în anul 2012, 2013 sau 2014. Dar nu e rău că tocmai revista de cultură considerată a fi cea mai importantă din ţară a publicat acest punct de vedere. Va fi foarte relevant pentru cercetătorii din viitor (sigur, cui îi pasă azi de ei?).
Cât despre mine, fac ceea ce-i şade bine unuia ca mine: voi adăuga un al treilea volum-addenda. În acest nou sejur de cercetare am descoperit alte scrisori care pot fi incluse în „corpus”; nu multe, vreo 150 de pagini tipărite. Şi cu acestea dosarul de la Chicago e încheiat.

Am să închei acest dialog cu o întrebare retorică, dar una necesară prin prisma tuturor celor discutate până acum. Ar putea chiar să stea drept titlu. Este Eliade un subiect actual? Se mai poate aduce ceva nou în cunoaşterea operei şi vieţii sale?

Mă întrebaţi de fapt despre două lucruri: actualitatea şi noutatea.
Voi începe din nou cu o experienţă personală. Mi se întâmplă destul de des să fiu pus în faţa acestei întrebări, nu într-o formă retorică, ci în una... negativă. De când am început să scriu despre Eliade, tot aflu de la colegi (şi mai ales de la „colegi”) că e un subiect „răsuflat”. Asta în timp ce Marx sau Freud, Biblia sau Upanişadele, Eminescu sau Ionesco nu sunt, desigur, „răsuflate”. Mă rog, e binecunoscuta adaptare de către intelectuali a tehnicii fotbalistice „pasul la offside”. Din păcate pentru respectivii, opinia lor rămâne o ocupaţie de chibiţ frustrat.
Iată câteva truisme care trebuie repetate: Nu există subiect despre care să nu se poată spune ceva nou, fie şi pentru simplul motiv că oamenii şi mentalităţile lor se schimbă; se învechesc înseşi ideologiile prin prisma cărora un subiect sau altul au fost judecate; fiecare moment istoric ne aduce la un alt punct de vedere asupra trecutului ş.a.m.d. Trecutul însuşi nu există decât datorită prezentului, iar acesta e mereu altul. Există doar subiecte unde acest „nou” e neinteresant şi asta datorită gradului de relevanţă a subiectelor însele. Cred că nu mai e nevoie să argumentez de ce Eliade – opera lui, dar şi viaţa sa – este şi va continua să fie un subiect relevant.
Aşadar, să iau întâi întrebarea despre noutate. Înainte de toate, mai este foarte mult de făcut în privinţa editării operei lui Eliade. Au rămas destule inedite – nu doar jurnalul – care trebuie publicate. Alte opere se cer reeditate mai bine, mai fidel. Ediţia publicisticii româneşti, pe care aţi început-o dvs, trebuie dusă mai departe. Nici articolele culturale sau ştiinţifice publicate în limbi străine nu au fost toate strânse în volum de către Eliade însuşi; fără a mai socoti prefeţe, introduceri, articole de dicţionar şi enciclopedie etc. La fel, integrala interviurilor, foarte importante pentru întregirea părţii confesive a operei lui (memorii, jurnal). Va trebui realizată ediţia critică, o întreprindere extrem de complexă şi îndelungată. Trebuie reluate, completate şi finalizate, ediţiile corespondenţei, atât cea emisă, cât şi cea primită. Aş putea continua.
Apoi, interpretarea operei lui Eliade este încă departe de a fi atins un punct de saturare. Motivaţiile interne ale ideilor şi teoriilor sale, adică cele care ţin de formaţia sa, de viaţa şi experienţele sale, au fost doar parţial puse în evidenţă. E foarte important să confruntăm ideile sale nu doar cu cele mai recente teorii din studiile religioase, ci şi cu ideile cele mai avansate din psihologie, fizică, astrofizică, ştiinţe cognitive etc., care de cele mai multe ori îl confirmă pe Eliade şi îi infirmă pe criticii săi.
Cât priveşte actualitatea lui Eliade, aici e mult prea mult de spus, iar unele afirmaţii vor avea, fără intenţie, tentă polemică. Chiar unul dintre istoricii religiilor care s-a ilustrat printre cei mai abrazivi critici ai săi şi care sângerează de fiecare dată când îl vede citat în mod pozitiv, remarca – cu amărăciune – că, deşi nimeni nu-l mai citeşte azi (o exagerare), opera sa este încă reprezentativă pentru abordarea dominantă în domeniul studiilor religioase (o altă exagerare). Ultima exagerare este însă considerabil mai mică. Opera savantă a lui Eliade continuă să fie citită, deşi nu la fel de mult ca în urmă cu trei-patru decenii, şi să fie influentă în efortul de înţelegere a fenomenului religios, deşi în aceste ultime decenii a trecut printr-un intens proces de reevaluare critică. Mai mult decât critica operei şi a ideilor sale, critica ideologică la care a fost supus postum (începuse dinainte, dar fără efectul scontat) pentru simpatiile sale politice de la sfârşitul anilor ’30 a avut rolul principal în dezactualizarea ideilor lui Eliade. Căci acestea sunt prezentate acum drept ideile unui fascist şi antisemit. Un lucru fals, după cum ştim, dar unul repetat cu regularitate, în locuri importante, cu mare vizibilitate şi impact, de către persoane care – nu neapărat în virtutea calităţilor lor ştiinţifice sau intelectuale – reuşesc să-l propage cu succes. Pe de altă parte, tocmai în virtutea acestui lucru, despre Eliade se discută acum foarte mult. Şi, în mod natural, se va mai discuta până când lucrurile vor fi aduse la dimensiunile lor reale (căci în acest moment ele sunt cu totul distorsionate şi hiperdimensionate, ca să nu mai pomenesc decontextualizarea sau proasta lor contextualizare). Iar atunci când se va întâmpla, accentul se va muta din nou pe operă şi idei. Miza multora dintre criticii săi ideologici tocmai aceasta este: de a-l scoate din actualitate pe uşa din spate.
Cu riscul de a simplifica o situaţie foarte complexă, voi spune următoarele: Bătăliile teoretice în jurul lui Eliade, începute în anii ’70, s-au purtat cu precădere după 1980 şi au durat, cu intensitate, până pe la sfârşitul secolului. Una sau două generaţii de savanţi – mai ales americani – implicaţi în ele, care îşi croiau atunci drum în disciplina istoriei religiilor contra perspectivei celei mai influente (aceea eliadeană), sunt acum pe cale de a se retrage. Pentru noile generaţii de savanţi, ideilor acestora sunt la fel de vechi şi problematice precum le păreau lor cele ale lui Eliade. În plus, generaţiile care se războiau cu Eliade pentru a-şi propune propria identitate devin acum, la rândul lor, o ţintă critică a noilor veniţi, cu alte viziuni, cu noi abordări ale fenomenului religios. Acest proces, în care – pentru a folosi un limbaj pitoresc – Eliade este duşmanul duşmanilor, va duce la o reconsiderare a lui. Tocmai faptul că ideile sale teoretice n-au murit de moarte naturală (n-au fost lăsate să moară), ci au fost puse în zeghe – sau în carantină, în cel mai bun caz –, forţând asupra lor interpretări ideologice, le va asigura longevitatea. Din acest motiv şi din toate celelalte, Eliade este încă foarte actual, chiar dacă această actualitate se manifestă într-un context care-i este foarte advers (în principal, pentru că este plin de prejudecăţi ideologice). Dar şi contextele, ca toate lucrurile de pe lumea aceasta, se schimbă.
Sunt, aşadar, încă multe de făcut în ceea ce-l priveşte pe Eliade, care continuă să fie un subiect actual, în ciuda acelora ce-şi doresc contrariul sau a celor dominaţi de epichairekakia. Aş spune că e nevoie de cât mai mulţi cercetători tineri care să se ocupe îndeaproape de opera lui, să o regândească pornind de la sursele prime (din păcate încă incomplet cunoscute), în noul context epistemologic oferit de mersul înainte al cunoaşterii globale, cu o privire critică îndreptată deopotrivă asupra operei lui Eliade şi a criticilor ei. Cred că mulţi dintre aceşti tineri cercetători se află deja în prag.
Convorbire realizată de Mircea Handoca







Prima pagină Articole Redacţie Istoric Arhivă Contact
Copyright © Uniunea Scriitorilor din Romania 2008-2013. Toate drepturile rezervate. Design si Programare: Datagram