In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Editorial
LA CENTENAR - NICOLAE PRELIPCEANU Uniunea Scriitorilor din România a sărbătorit în aprilie
centenarul Societăţii Scriitorilor Români, prin discursuri,
medalii, scurt simpozion şi recepţie. Era centenarul altora,
preluat cu dezinvoltură şi îndreptăţit, deşi, prin anii 90, câţiva tineri
scriitori opinau că nu ar trebui să ne considerăm urmaşii SSR. Şi
totuşi, Uniunea Scriitorilor a fost înfiinţată, cu voie de la PMR, în
1949, pe locul lăsat gol de SSR, tot de PMR desfiinţată. Liviu
Rebreanu, unul dintre marii scriitori care au prezidat cândva SSR, a
avut “norocul” să moară în 1944, altfel cine ştie în ce condiţii şi-ar
fi continuat viaţa. În schimb, unul dintre primii preşedinţi ai SSR,
Mihail Sadoveanu, s-a descurcat destul de bine în “noua lume
începută”, căreia i-a dedicat epigrame interpretate penal de regim
Păstorel Teodoreanu.
Ceea ce s-a întâmplat în 1908 a constituit o mişcare firească de
solidaritate profesională a unor oameni altfel despărţiţi de concepţii
diferite asupra literaturii, aşa cum se întâmplă şi astăzi. În schimb,
dacă atunci Societatea Scriitorilor Români avea câteva zeci de
membri, astăzi numărul de membri ai Uniunii Scriitorilor din
România trece de două mii! Mihail Sadoveanu spunea, la
deschiderea şcolii de literatură iniţiată de regimul comunist, în
primii săi ani, că din acea şcoală vor ieşi exact atâţia scriitori câţi
au intrat. Evident că şi Uniunea Scriitorilor va înmormânta exact
atâţia scriitori câţi a primit, plus o mulţime de civili care şi-au pus
numele pe cărţi din motive mai mult sau mai puţin străine
literaturii.
În anii comunismului, Uniunea a fost concepută ca un mecanism
de supraveghere a scriitorilor, dar şi ca unul de legitimare oficială a
acestei profesii: nu erai considerat scriitor dacă nu erai membru. În
mintea multora dintre membrii USR de azi mai persistă această
ultimă iluzie. E drept, pe măsură ce avansăm în timp, iar scriitorii
care refuză să mai facă parte din asociaţia profesională dobândesc
grade şi epoleţi literari, vechea mentalitate începe să se clatine şi
este de aşteptat ca în încă două-trei decenii adevărul să fie restabilit.
Atât de mult! ar putea exclama unii. Atât de repede, aş adăuga eu,
pentru că nu e la fel de la îndemână să schimbi o mentalitate cum
schimbi un guvern, ci e la fel de complicat cum a fost să schimbăm
regimul. Sau, mă rog, să ne fie schimbat, cum se zice şi se crede, pe
bună dreptate.
O discuţie asupra viitorului Uniunii Scriitorilor, care a avut loc
în reviste, în 1990, a adus două puncte de vedere, dintre care unul
pare respins, dar realitatea contrazice aparenţa. Adrian Marino
susţinea atunci că Uniunea Scriitorilor ar trebui să devină un
sindicat al scriitorilor, în condiţiile în care, într-adevăr, ea cuprindea
multe figuri periferice ale literaturii contemporane, aşa cum într-un
sindicat nu se pune problema performanţei profesionale a
membrilor săi. Adoptarea acestui punct de vedere, căruia i s-au
opus mulţi dintre cei care formau opinia atunci, ar fi clarificat mai
devreme lucrurile, rămase, după părerea mea, şi azi neclarificate.
Ce este, de fapt, Uniunea Scriitorilor? O asociaţie de elită nu
reuşeşte să fie, în ciuda unei preselecţii pe care o exercită, vag,
filialele, şi, ceva mai ferm, dar nu îndestul, comisia de validare,
cărora le sunt supuse dosarele de primire ale unor persoane ce
ambiţionează din varii motive să devină membri ai confreriei, în
ultimul timp mai ales din cauza legalizării unui supliment de
pensie. Fapt care creşte în fiecare an media de vârstă a membrilor
săi, într-o societate gerontofobă şi juniorofilă, atitudine, în fond,
justificată de creşterea generală a mediei de vârstă pe glob, pe
măsură ce noi ţări, cum ar fi România, sunt câştigate pentru cauza
civilizaţiei europene avansate. Căci, în timp ce vârsta medie a
societăţii, speranţa de viaţă de asemenea, cresc, vârsta
reprezentanţilor în lume ai acestei societăţi scade. Am avut mai
întâi scriitori cu care se exemplificau diverse chestii literare în
manualele de literatură română înainte ca aceştia să publice măcar
o singură carte. Vă daţi seama ce anacronică putea părea Uniunea
Scriitorilor din România care, dimpotrivă, mărea numărul de cărţi
publicate de un autor, cerut la intrare, de la două la trei! În loc să se
specifice clar: intră numai autorii care nu au cărţi publicate, şi
numai sub 40 de ani, de exemplu. (Păi în Academie nu se intra, până
mai deunăzi, doar dacă aveai sub 70 de ani?!) Şi dacă autorul nu
confirmă, atunci când cartea, în sfârşit, apare? Nu se întâmplă
nimic. Şi de fapt chiar nu se întâmplă nimic, cu atât mai mult cu cât
nici cei care au citit manualele respective nu pun nici un preţ pe
conţinutul lor şi nu-şi mai aduc aminte de cuprinsul lor. Nu ştiu cum
e cu manualele din Europa, cred a şti că acolo, pentru învăţământ,
literatura contează mai puţin chiar decât a ajuns aici. Ceea ce
constat este apariţia gloriilor de o zi, o săptămână, un an, pe bandă
rulantă, şi acolo. Or, noi acum suntem branşaţi, nu-i aşa? Oare ar fi
fericit E. Lovinescu de acest sincronism?
Dar ce să aibă toate astea cu centenarul Societăţii Scriitorilor
Români, mă întreb. Păi are, pentru că măsoară evoluţia care s-a
produs în acest secol de când scriitorii s-au organizat prima oară şi
nu într-un sindicat, ci într-o asociaţie cu 47 de membri. Elitismul,
adaug repede, nu era atunci condamnat, căci stânga nu pătrunsese
atât de sever în mentalităţile oamenilor, chiar în ale celor de
dreapta, ca astăzi. Atunci, în 1908, primirea unui scriitor în SSR era
un eveniment, anunţat uneori de ziare. Astăzi, dincolo de faptul că
ziarele nu ar anunţa un asemenea non-eveniment din punctul
modern de vedere, lista de primiri e atât de lungă încât chiar că nu
mai e un eveniment. Şi ştiţi de ce e atât de lungă? Pentru că mulţi
oameni culţi, ba şi unii total inculţi, au deprins scriitura literară şi
pot trece drept scriitori o (scurtă) perioadă din viaţa lor. Şi dacă teau
prins tocmai în aceea, îi primeşti, n-ai ce să le faci, iar ei îşi iau
suplimentul de pensie, zic mersi şi gata cu literatura. Dar cum toate,
inclusiv gloriile literare sunt, în general, de scurtă durată, faptul le
dă satisfacţie şi îi poate determina şi pe alţii să creadă ceea ce, întro
lume solid ancorată la o scară sigură de valori, nu ar fi luat în
seamă.
Uniunea Scriitorilor din România este, a devenit, vrând sau
nevrând, un fel de sindicat, aşa cum nu a fost niciodată SSR, deşi
nici dintre obiectivele ei nu lipsea preocuparea pentru situaţia
materială a scriitorului român. Sigur, un sindicat în care nu intri
automat, dar automat nu intri, cred, nici în sindicatul croitorilor sau
al cizmarilor. Iar faptul că USR se revendică de la SSR nu e decât
un mod de a lega firul, rupt brutal, al unui trecut onorant, dar şi de
a se legitima, într-un moment când mulţi dintre cei care nu vor să
facă parte din ea îi şi cer desfiinţarea. Ca şi cum cineva care nu vrea
să se înscrie în cutare partid ar avea dreptul, că e democraţie doar,
să ceară şi desfiinţarea acelui partid, tocmai pentru că respectivul
nu vrea să intre în el. Dintre curiozităţile lumii moderne face parte
şi această discuţie a celor din afara unei societăţi profesionale
despre soarta ei.
De prisos să mai spun, încă o dată, că, totuşi, în “organismele”
de conducere ale Uniunii Scriitorilor, se manifesta o opoziţie făţişă
faţă de regimul comunist, chiar faţă de “indicaţiile preţioase” ale lui
Ceauşescu. Nu e de prisos, poate, să adaug că, aşa cum a spus
cineva la o evocare a activităţii eroice a Monicăi Lovinescu şi a lui
Virgil Ierunca, în zilele sărbătoririi centenarului, la Uniunea
Scriitorilor funcţiona o viaţă normală, democratică, ceea ce îi stătea
ca un ghimpe în coaste “Conducătorului”. Căci, de pildă, Consiliul
US era ales prin vot secret. E drept, Biroul US şi aşa numita
conducere operativă erau numiţi direct de Secţia de propagandă a
CC al PCR. Acel surogat de viaţă democratică era, însă, atent
supravegheat şi turnat “organelor” de grupul Eugen Barbu, adunat
în jurul oficiosului securităţii, Săptămâna. Acel grup a denunţat
chiar Secretarului General faptul că US nu mai este o asociaţie
comunistă, propunând înfiinţarea unei “Uniuni a Scriitorilor
Comunişti”, în frunte cu Ion Lăncrănjan, Eugen Barbu ş.a., unii
încă membri ai USR! Cealaltă grupare, cea denunţată ca fiind
inspirată de Europa Liberă, din care făceau parte Nicolae
Manolescu, Mircea Zaciu, Octavian Paler, Dorin Tudoran şi destui
alţii, s-a putut manifesta sub ochii uluiţi ai activiştilor de partid
trimişi în recunoaştere, până când şedinţele Consiliului au fost
suspendate, la câtva timp după alegerile din 1981, şi vocea acelor
oameni nu a mai fost auzită.
Dar semnificaţia pe care o putea avea înfiinţarea Societăţii
Scriitorilor Români în 1908 este alta decât cea pe care o are
menţinerea astăzi, în condiţii de ostilitate, a Uniunii Scriitorilor din
România. Dacă foarte multă lume este indiferentă, astăzi ca şi acum
o sută de ani, faţă de o uniune de scriitori, există, cum spuneam, o
categorie de adversari neaşteptaţi, în faţa cărora solidaritatea e
necesară şi semnificativă. Dar întrebarea care se pune este: cu cine
eşti solidar? De aceea, cred că Uniunea Scriitorilor trebuia să-şi
facă un examen de conştiinţă, colectivă şi individuală, în aprilie
1990, la prima sa adunare generală liberă, atunci când în sală a fost
prezentă şi Monica Lovinescu, cea plecată dintre noi chiar în zilele
centenarului, împreună cu regretatul, şi el dispărut în ultimii ani,
Virgil Ierunca. Ar fi fost un bilanţ al compromisurilor făcute de
scriitori şi o reîntoarcere la vechiul nume, ştiut fiind de toată lumea
că acela actual fusese impus cândva de autorităţile comuniste.
Confuzia cu numele „Marelui Prieten de la Răsărit” era cultivată.
Un scriitor din Timişoara mi-a povestit chiar că, trimiţând părinţilor
săi o telegramă de genul „primit premiul Uniunii Scriitorilor”, le-a
provocat acestora fiori când au citit: „primit premiul Uniunii
Sovietice”. Dar, aşa cum nu s-a făcut un bilanţ al pasivului şi
activului întregii societăţi româneşti, nici Uniunea nu a rămas mai
prejos şi cară după ea o seamă de edecuri ale proletcultismului şi
realismului socialist, ceea ce obscurizează, fără îndoială, şi
imaginea celor care au evitat compromisurile. Ca să nu mai spun că,
anunţând public reprimirea tuturor membrilor săi daţi afară de
autorităţile comuniste pentru că părăsiseră lagărul, nimeni nu s-a
îngrijit de faptul ca şi beneficiarii actului de dreptate să afle, fiecare,
printr-o comunicare personalizată, de aceasta. Pe urmă, deşi nu mă
mai număr, vai, printre cei tineri, nu pot să nu observ că
îmbătrânirea USR produce o instituţionalizare a unui fel de
conservatorism pernicios, specific vârstelor mature şi post-mature
şi o solidarizare a mediocrităţii întru cauze de talia ei. Or, oricât o
fi, încă, post-modernismul de la modă, post-maturitatea nu poate
duce la nimic bun, dacă nu i se alătură şi pre-maturitatea sau măcar
maturitatea juvenilă. Una dintre greşelile făcute, atunci, în haosul
mintal din 1990, a fost şi aceea de a nu se fi revenit la acronimul
iniţial, chiar dacă, acum, dată fiind componenţa plurietnică a
asociaţiei, înţelesul ar fi fost altul: SSR, Societatea Scriitorilor din
România.
Aşadar, cărăm în continuare în spinare o seamă de tare şi de
greşeli mai mult sau mai puţin grave, la care e normal să reflectăm
măcar acum, la centenar. Şi, poate, să încercăm să remediem ce se
mai poate remedia. Că altfel rămânem cu îndemnul vesel şi
iresponsabil: „La centenar, birjar, la centenar!”
