In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Eveniment
PRIN “PARANTEZELE” ISTORIEI LITERARE - ION POP Un titlu precum Istoria secretă a literaturii române este, din
principiu, incitant. Până la sfârşitul lecturii, cartea lui Cornel
Ungureanu îşi respectă promisiunea de a menţine treaz interesul
cititorului. Nu pentru că ar dezvălui cine ştie ce mari şi spectaculoase taine
ale lumii literare româneşti, deşi pătrunde adesea în spaţii mai de culise ale
scrisului şi scriitorilor sau readuce în prim plan date şi evenimente rămase
în conuri de umbră şi nu îndeajuns exploatate în critica şi istoria noastră
literară; ci, mai ales, fiindcă ştie, cu un har evident, să repovestească multe
dintre „istoriile” pe care Istoria (aici literară) le cuprinde, şi pe un ton care
face... muzica. Din această perspectivă, e prelungită, cumva, viziunea
călinesciană asupra istoriei literare ca “ştiinţă inefabilă şi sinteză epică”
sau ca roman sui generis. Căci avem de-a face cu mici naraţiuni din al
căror mozaic se constituie un tablou sau o succesiune de tablouri de o
remarcabilă coerenţă, în ciuda impresiei de fragmentare pe care ar puteao
sugera sumarul. Iar unitatea între şi deasupra fragmentelor este dată, de
fapt – ne dăm seama în final – de suveranitatea vederii de ansamblu asupra
întregii literaturi române, de mobilitatea ochiului judecător, mereu gata să
descopere şi să identifice relaţii, înrudiri şi contraste semnificative între
diferitele piese ale marelui puzzle istorico-literar.
Prezentă şi evocată, adesea, în “fişe de lectură”, aceasta se încheagă
tocmai sub semnul unităţii privirii povestitorului care, ori de unde şi-ar
începe şi reînnoda firul istorisirii, lasă impresia că avem de-a face cu
acelaşi peisaj, doar supus unor schimbări de meteorologie şi de anotimpuri
ale spiritului creator. Participă la întreţinerea acestei cristalizări şi
înscrierea constantă a faptului literar propriu-zis între fenomenele mai
largi ale biografiei şi mediului cultural în care se situează cutare
personalitate scriitoricească. Istoria… lui Cornel Ungureanu este, ca
atare, şi una mai complex culturală, o istorie a mentalităţilor, cu expresiv
evidenţiate trăsături locale, provinciale, faţă de care autorul şi-a exersat în
ultimii ani sensibilitatea, întreprinzând cunoscutele studii de “geografie
literară“. Contează, apoi, nu în ultimul rând, exerciţiul său de cercetător al
“literaturii periferiilor“ din zona mitteleuropeană, acea “a treia Europă“
plină de necunoscute şi de surprize, de autori şi de scrieri neglijate de
cronicarii Metropolelor. Pe scurt, această “istorie secretă“ apare într-un
moment şi pe un teren receptive la un mod de apropiere faţă de faptul
literar-cultural ieşit din strictul şi constrângătorul tipar estetic, pentru a
umaniza, cumva, glosa textuală prin inserţia biograficului, a unor repere
de Istorie mare – precum, aici, a celei “geopolitice“ –, de natură să
însufleţească cu energii diversificate peisajul socio-literar-cultural al
momentelor evocate. Scriitorii rechemaţi în aceste pagini sunt, ca atare, nu
doar autori de opere, ci şi personaje pe scena micii-mari lumi în care au
scris, determinaţi de ea şi influenţând-o adesea, în confruntări
semnificative de-a lungul timpului. Fragmentarismul structurii cărţii face,
apoi, ca lectura să fie mai destinsă, fără să forţeze lentila la concentrări
consecvente, lăsându-i spaţiu de joc pentru asocieri de la o secvenţă –
uneori îndepărtată – la alta şi evitând monotonia „sistemului”. Împreună
cu istoricul literar, cititorul este, parcă, invitat să guste mereu câte puţin,
cu posibilităţi de revenire, din foarte multe feluri de specialităţi etalate pe
masa festinului critic.
Originalitatea întreprinderii se evidenţiază, însă, clar pe fundalul unor
dezbateri actuale în majoritate maniheiste, simplificatoare, care au ca
obiect fenomenul istorico-literar, şi nu numai. Ea ţine în primul rând de
consecvenţa cu care este cultivată exigenţa studiului nuanţat al faptului şi
personalităţii culturale în funcţie de configuraţiile mobile, condiţionate
geografic, istoric, politic, ale reperelor contextuale între care ia naştere şi
se afirmă ori este marginalizat şi „uitat” un scriitor sau o operă. În locul
unor acuzaţii şi condamnări sumare, al unor generalizări rapide şi
superficiale ale judecăţilor de valoare, atât de gustate în epoca noastră
grăbită să stigmatizeze ori să aplaude, se propune lectura pacientă, atentă
la cele mai mici modificări de ambianţă şi atmosferă. Cercetătorul experimentat
al unei zone culturale marcate mereu de instabilitate şi obligată la
contaminări, interferenţe, alinieri conjuncturale şi rapide reorientări de
atitudine, cum a fost Europa Centrală, ştie prea bine că orice sentinţă
definitivă e, mai ales aici, discutabilă, că suntem, cum ar zice Ion Barbu,
„la mijloc de Rău şi Bun” sau, cu o expresie a lui Andrei Pleşu, sub semnul
unei „etici a intervalului”. Modificările de frontiere, geografice şi
culturale, de accente ale factorilor de influenţă, schimbările de regimuri
politice din această zonă a Europei avertizează asupra exigenţei cu valoare
mai generală de a evita schematismul şi dogmatismul lecturilor critice şi
de a le menţine mereu într-o anumită stare de disponibilitate şi de
flexibilitate, pentru a ajunge la o motivare şi evaluare adecvate. Istoria
agitată a provinciilor româneşti, ca de altfel şi a ţării întregite după 1918,
se pretează de minune unei asemenea abordări.
Urmărind cuprinsul Istoriei…, observăm că ordinea reflecţiilor,
evocărilor, portretelor, nu e una strict cronologică. Primul capitol poate
începe, după introducerea lămuritoare cu privire la grila de lectură
propusă, cu Ieşirea în lume. Balcanii noştri cei de toate zilele, aducând în
discuţie chestiuni legate de folclorul zonei; continuă cu gânduri despre
scrisorile lui Ghica către Alecsandri, face un salt spre alt călător „balcanic”,
„ereticul” Panait Istrati, cu un adaos, oarecum surprinzător în acest
loc, al unei fişe din „dosarul” Nae Ionescu, pentru a trece la o frumoasă
evocare a momentului cultural marcat de Şcoala Ardeleană, cu justificate
critici la adresa unui minister de azi al învăţământului, care a scos din
programa şcolară acest capitol exemplar de cultură românească. Linia
unificatoare a acestor secvenţe se poate vedea, totuşi, tocmai în ideea
„ieşirii în lume”, în câteva variante de deschideri şi disponibilităţi de
comunicare peste frontiere. Tot aşa, capitolul următor – Geopolitica de la
1848 la 1918 – îi asociază pe Eminescu şi Slavici, pe Aurel C. Popovici,
Blaga şi Cioran în contextul central-european, cu probleme specifice în
cele şase decenii avute în vedere, de ordin naţional, multicultural, cu
obsesia Centrului şi idealuri „imperiale” etc. Chestiuni „delicate” sunt
nuanţate acum (în legătură, mai ales, cu poziţiile lui Slavici sau A. C.
Popovici în problema naţională), dar şi privindu-l pe Cioran, cu momentul
său berlinez – prilej de a evoca o ambianţă politică şi culturală mai largă,
care-i atrage în discuţie şi pe un Eliade şi Noica. O anexă. Geopolitica
între 1918-1948, ilustrează dezbaterile despre Europa Centrală prin
aportul unor personalităţi astăzi neglijate precum Aurel Buteanu şi Pavel
Pavel, cu un adaos substanţial referitor la „deschiderea spre Răsărit”, prin
V. Voiculescu, N. Steinhardt, dar şi Sandu Tudor. Foarte interesante sunt
şi paginile despre diaristul Mircea Eliade şi ambiguităţile atitudinii sale
faţă de mişcarea legionară, până la revelatorul Jurnal portughez, apoi
despre un discipol ca Ioan Petru Culianu şi alţi „urmaşi”. Aproape
inevitabil apare în context şi figura lui Mihail Sebastian, autorul Jurnalului
în care prietenul Eliade îşi află, cum ştim, un loc semnificativ şi
inconfortabil din mai multe puncte de vedere, dar şi scriitorul „autenticist”
înrudit. Prin „contaminare” tematică, apare în pagina următoare un Belu
Silber, paradoxalul militant comunist, ori Jeny Acterian, martoră, şi ea, a
tulburaţilor ani ’30. Vecinătăţi surprinzătoare ni se propun, în sumar, între
secvenţa dedicată „enciclopedistului” Mozes Gaster şi „ieşirii din
subterană” a unor scriitori ca M. R. Paraschivescu, Geo Dumitrescu,
Marin Preda, Ion Caraion, Nicolae Labiş. Nu sunt, nici aici, analize
propriu-zise de texte, ci mai degrabă de „caz” – al unor tipuri şi nuanţe ale
„revoltei”, – de la disidentul comunist M.R.P, la militantul pro-comunist
Geo Dumitrescu, la un scriitor bucuros că se poate desprinde de condiţia
ţărănească, cum e Preda, cel care adera la religia „omului nou”, pentru a
trece „de la utopie la anti-utopie”; sunt, la acest capitol pagini de-a dreptul
captivante şi de subtilă lectură a personalităţii mai mult sau mai puţin
ascunse a autorului Moromeţilor. Excelente, de asemenea, glosele pe
marginea biografiei şi scrisului contorsionate ale unui Ion Caraion, apoi
consideraţiile despre Labiş ca „om revoltat”.
Când scrie, în partea a doua a cărţii, despre „destrămarea” hotarelor, în
simetrie cu „aşezarea” lor, urmărită, în linii mari în prima ei jumătate,
Cornel Ungureanu rămâne atent la „secretele” încă insuficient dezvăluite.
Unele, şi dintre cele mai provocatoare, ţin de biografia de penumbră a
unor scriitori – cum se întâmplă în foarte densul capitol consacarat „fiilor
naturali, într-o societate încă tradiţională” şi „artei paricidului la români”
– este cazul unor Mihail Sadoveanu, Mateiu I. Caragiale, Hortensia
Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, G. Călinescu. Sunt, aici, interpretări
dintre cele mai fine ale substraturilor de adâncime ale personalităţii
creatoare, obligată la tranziţii, concesii sau rupturi edificatoare, cu ecouri
şi urme puternice în operă şi cu raportări la contextul socio-politic care
luminează din unghiuri mai puţin cercetate aceste personalităţi şi scrisul
lor (am în vedere îndeosebi glosele la Sadoveanu, Camil Petrescu şi
Călinescu, cei din epoca dificilă a „realismului socialist“). Cu mare interes
se citesc şi reflecţiile pe marginea unor cărţi şi date de biografie ale lui
Zaharia Stancu şi Eugen Barbu, cel dintâi „înfiat de Partid“, al doilea
reabilitând simbolic marginalitatea originii sale prin situarea în poziţie
centrală a „mahalalei”. Mai sumare, notele despre avangarda literară
semnalează totuşi mici-mari paradoxuri, precum cel al lui Ion Vinea,
fostul ziarist de stânga marginalizat de comunişti, „recalificarea ca
Maestru de ceremonii” a fostului revoltat Geo Bogza, conformismele
conjuncturale ale altor nesupuşi de pe vremuri ca Gellu Naum, Virgil
Teodorescu, Saşa Pană.
Că istoricul literar rămâne receptiv şi faţă de fenomenele cele mai
recente din spaţiul literar românesc o atestă şi alte laturi ale „secretelor”
acestuia, ca în paginile despre „vârstele erotice” şi cele „pornografice” ale
literaturii, - comentarii la poezia mai nouă a lui Emil Brumaru, situat
„între infern şi paradis”, despre „şeful de şcoală nouă” Dan Silviu
Boerescu, un „turbulent, liric, neserios”. Prin contrast, e citit scrisul
basarabeanului Ştefan Baştovoi, metamorfozat în ieromonahul Savatie...
În completare, secvenţa intitulată, spre final, Provinciile literaturii face
dreptate unor figuri lăsate în umbră precum timişoreanul Victor Iancu,
primul semnatar al Manifestului Cercului literar de la Sibiu, readuce în
discuţie „călătoriile peste alte graniţe” – ca Basarabia lui Geo Bogza şi a
fratelui său, Radu Tudoran, notează şi apariţia de dată recentă a cărţii
tânărului basarabean Vasile Ernu, cel Născut în U.R.S.S., revine la
Bucovina, cu alţi „scriitori ai graniţei” (Hurmuzaki, Flondor, Nandriş,
urmaţi de „iconarul” Mircea Streinul) şi la „o parte din Banat”, de la
Gabriel Ivul şi Paul Iorgovici, la Franz Liebhardt şi Anişoara Odeanu.
Cum se poate vedea şi din această rapidă descriere, cartea lui Cornel
Ungureanu îşi caută şi descifrează „secretele” – o spune el însuşi, în
Încheiere – în unele „paranteze”, încercând să „recupereze opere uitate,
abandonate din întâmplare sau din graba cercetătorilor improvizaţi”. Ea
recurge cu profit la repere ale spaţiului şi problematicii specifice Europei
Centrale, care – scrie – „recupera istoria regiunilor care, învecinate, îşi
transmiteau mesaje, idei subversive”. „Geopolitica – mai spune o dată
criticul – devine o ştiinţă aliată pentru istoricul literar, aşa cum poate să
rămână o aliată necesară după 1991, când o singură putere pare a lua
deciziile, iar tradiţia europeană încearcă să supravieţuiască. Şi poate să
supravieţuiască frumos apelând doar la resursele regionale”. România
oferă astfel de resurse, acumulate într-o istorie obligată la mişcări
tectonice şi la interferenţe culturale, la contextualizări repede schimbă
toare, cu aporturi diversificate la corpusul culturii naţionale. Despre
câteva – semnificative – dintre acestea, O istorie secretă a literaturii
române vorbeşte inspirat, cu o remarcabilă libertate şi mobilitate de spirit,
fără nici o morgă academică, corectând adesea prin fină ironie şi cu umor
unele fapte şi figuri din lumea literar-culturală românească. Şi cu deja
semnalatul dar de povestitor şi de evocator al „provinciilor” care-şi
transmit reverberaţiile de la o pagină la alta a cărţii. (Ion POP)
