In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Eveniment
O EPOPEE PROVIZORIE A LITERATURII - NICOLETA SăLCUDEANU Se întâmplă o tot mai accentuată tabloidizare a presei literare. Din,
pe cât de fugara, pe atât de precisa tăietură scurtă, dar valorizatoare,
foiletonul a devenit mijloc publicitar (ceea ce nu e rău,
dar ţine de alt domeniu) şi de propagare a ideilor de-a gata, caricatură
schematică şi promoţională a lecturii. E vizibilă deja alunecarea într-un fel
de snobism al criticii de întâmpinare. Criticii nu mai au nevoie să citească
volumele pe care le recenzează. Printr-un marketing minimal, şi graţie
unui titlu sintetic cu glantz, editorul le poate da mură-n gură extractul,
distilatul, adesea anamorfotic, când nu de-a dreptul aberant, al con-
ţinutului propriu-zis. Criticilor nu le mai rămâne decât să copieze pe curat
fluturaşul promoţional. Iar când autorii reprezintă un brand, citirea chiar
devine superfluă, ei scot, se-nţelege, capodopere pe bandă rulantă, n-o dau
niciodată în bară. Dacă zici Cărtărescu sau Norman Manea, zici Nobel.
Clar. Dacă zici, bunăoară, Ioana Pârvulescu, e la mintea cocoşului că zici
interbelic şi “erudită” istorie literară cu scufiţe. Dacă e Cesereanu, e
hipnagoză genialoidă (v., în acest context, excelentul articol al lui Daniel
Cristea-Enache din “România literară”, nr. 13/4 aprilie 2008). Dacă e
Patapievici, e patafizică şi tot aşa. Cam plicticos şi previzibil spectacol
cultural, dacă te iei după reflexele amorţite ale întâmpinării. Îţi vine să
caşti. De-aici până la gregaritatea, sindicalizarea criticii leneşe, e doar un
pas. Exagerând un pic, dar nu foarte mult, dacă se trezeşte vreun bezmetic
ce nu plăteşte cotizaţia cuvenită mancurtizării în masă, citind de la început
până la sfârşit, başca scriind de şi cu capul lui, breasla îi sare la beregată,
fir-ar el afurisit să fie de spărgător de normă/grevă (după caz)! În felul
acesta, dacă un prozator consacrat se-apucă să scrie un volum de poeme
sadea, intitulat – să zicem – “Roman fluviu”, volumul va fi considerat,
prompt şi prin firea lucrurilor, un roman marinăresc danubian; până şi
autorul se va convinge, în cele din urmă, că asta a scris: un roman cu
marinari de pe Dunăre şi nimic mai mult, dar nici mai puţin. În consecinţă,
dacă neplătitorul de cotizaţie va susţine cauza poetică, primul său duşman
va fi autorul însuşi, apoi, bineînţeles, va da seamă în faţa organizaţiei
sindicale, ba chiar în faţa confederaţiei naţionale, prin biroul ei de
propagare a culturii în masă.
Cu infinite precauţii, aşadar, faţă de autor, editor şi confraţi, trebuie tratată
Istoria secretă a literaturii române, de Cornel Ungureanu. Deoarece
cartea a şi fost deja decretată: 1.o istorie a literaturii române (sau, mă rog,
o secvenţă a ei), 2.o istorie secretă. Mai întâi de către editor, apoi de către
nişte cronicari. Ai da dovadă de crasă inabilitate dacă ai afirma că nu e nici
istorie, nici secretă. N-ai da dovadă de cine ştie ce iscusinţă nici dacă ai
susţine, cu argumente de nedezminţit, că e o epopee în proză, dar, orişicât,
ai ieşi mai puţin şifonat. Aşadar Istoria secretă…nu e o epopee în versuri,
dar epopee tot e. Fiindcă demersul geografic şi geopolitic, aplicat
literaturii române de Cornel Ungureanu, nu e de azi de ieri, ci a început cu
vreo câteva “geografii” mai în urmă, şi e rodul unui continuum al eposului
critic, veşnic in progress. Ce ni se înfăţişează e încă un fragment din
mozaicul spaţializat ce poate fi făcut şi desfăcut la nesfârşit. E drept, e un
feeling pentru toate. Acum, de pildă, e timpul dicţionarelor şi istoriilor
literaturii. Aşadar tot ce conţine sintagma “istoria literaturii” e luat ca
atare. Asta nu înseamnă că, la Cornel Ungureanu, instrumentele de lucru
nu sunt cele ale istoriei literare, el chiar face istorie literară, asta nu
înseamnă însă că a şi scris o istorie a literaturii, care e andere mâncare de
peşte. Instrumentele sus pomenite sunt folosite cu o atât de mare exuberanţă
a improvizaţiei, încât spulberă, din interior, însăşi carcasa ideii de
“istorie a literaturii”. Întrucât această idee presupune o anume răspicare
tipologică şi temporală, o anume rigoare, ba chiar rigiditate metodologică,
nu rămâne decât să tratăm cu mai mare indulgenţă potenţialul semantic de
poveste, de istorisire, al cuvântului. Sau pur şi simplu să admitem
titulatura propusă iniţial chiar de autor, aceea de geografie literară.
Adeptă a gândirii slabe, secularizantă şi aşijderea postmodernă, aşadar
în contra direcţiei “autoritarist”-ordonatoare de ieri (“Istoria critică… a
lui Nicolae Manolescu, (…), va încheia fără doar şi poate o epocă şi va
pune punct unui mod de a scrie istorie literară. Pentru că, e limpede, o
istorie globală a literaturii scrisă de un singur autor nu se va mai putea
realiza” – Observator cultural), Bianca Burţa-Cernat, opunând istoriei
manolesciene, încă în incubaţie aceasta – din miez de critifiction cum ar
veni –, alcătuirea, geografică în fapt, a lui Cornel Ungureanu („îndrăznesc
să afirm, destulă vreme de acum înainte istoria literară se va face, dacă se
va mai face, pe linia trasată de proiectul lui Cornel Ungureanu sau, cel
puţin, pe o linie asemănătoare”), măsoară cronologia cu unitatea latitudinii
şi longitudinii. Măsoară ora cu gradul. Confundă istoria literară cu istoria
literaturii. Istoria literaturii, apud apocalipsa după postmoderni, va fi
geografică (etnografică, monogamică ori cibernetică) sau nu va fi deloc.
De-aici rezultă că, deşi sceptică în privinţa viabilităţii însăşi a istoriei
“globale”(?!) a literaturii, considerând-o incompatibilă cu “epistema”
postmodernă, B. B.-C. rămâne totuşi o nostalgică a acesteia, altfel de unde
raportarea la N. Manolescu et alii?! Capcana în care se lasă prinsă
autoarea articolului, făcând din istorie literară o istorie a literaturii,
trădând astfel reflexe ce numai tardomoderne nu-s, este tocmai respectul,
excesiv pentru un modernist de şcoală nouă, faţă de un concept tare,
cuprins – e drept – în titlul cărţii, titlu care zice, negru pe alb sau, mă rog,
pentru precizie istorică… crem pe verde: Istoria secretă a literaturii
române, nicidecum Literatura română secretă. Studii de istorie literară,
par exemple. Venind dinspre panta promoţiei de best-seller, nici Al.
Cistelecan (Cultura) nu pare a avea probleme de adecvare la titlu, marşează
doar pe principiul comercial; apasă pedala pe aspectul secret al
“istoriei”. Purtat de talazurile comercialităţii ipotetice şi metafizice, se
lasă înfăşurat în vârtejul argumentaţiei dionisiace şi emite, cu gura pe
dinainte: „nu-ncape vorbă că istoria lui Cornel Ungureanu n-ar putea fi
bătută decât de istoria erotică a literaturii române (sau cum s-ar putea
numi istoria lui «cine cu cine şi când şi de câte ori»)”. Cum criticul nu
poate fi bănuit de uşurătăţi conceptuale, reiese că principiul comercial e de
luat serios în seamă, ba chiar de introdus degrabă în scala axiologică.
Nu ştiu cum se simte Cornel Ungureanu între latitudinea istoriei
multimedia şi longitudinea erotică a literaturii române (între potopul de
„fără doar şi poate”, „nu-ncape vorbă”, „e limpede că”), dar se pare că a
mai adăugat un capitol savuros la epopeea sa critică, nici prea istorică, nici
foarte secretă. Principala sa virtute, în toată peregrinarea dintre centru şi
margini e, “fără doar şi poate”, aceea a aducerii aminte. Pendulând între
evaziv şi utopic, între ciudăţenii nu tocmai ciudate şi excentricităţi nu
neapărat descentrate, cochetând cu literatura potenţială şi abhorând
programa şcolară a ministrului Hărdău, atrăgând luarea aminte asupra
broşurii antisemite, uitate sau necunoscute azi, a lui Ioan Slavici, Soll şi
Haben, rechemând federalismul paradoxal şi devoluţionismul xenofob al
unui I. C. Popovici, resuscitând seren şi contrariant scandalul din jurul
unui I. C. Drăgan, vivificând imposibilitatea unei dedublate personalităţi
precum Jonathan X. Uranus, avangardist guénonizant, Cornel Ungureanu
nu face decât să semnaleze petice obscurizate pe care nu se grăbeşte să le
strălumineze, ci mai degrabă să le amplifice „corola de minuni”. Cum e
cazul excentricului „cerchist” de la Sibiu, Wolf von Aichelburg, alias
Toma Ralet – pseudonimul cu care semnează. Dezvăluit, din alte surse,
drept un sensibil şi vulnerat uranian, hărţuit prin puşcăriile comuniste şi
prin concursul unor confraţi (surse ale emigraţiei literare germane din
România susţin că unul dintre principalii martori ai acuzării sale ar fi fost
pastorul Eginald Schlatner, autorul Cocoşului decapitat), “cerchistul”
evocat cu mare sensibilitate de Nicolae Balotă, în Caietul său albastru,
născut pe ţărmul Adriaticii chezaro-crăieşti, sfârşit în apele Mediteranei,
în Baleare, în Istoria secretă… face o figură destul de ştearsă, din punctul
de vedere al anecdoticii senzaţionaliste ce tinde să bată uneori ficţiunea. E
semn că, deşi categoric informat despre toate acestea, Cornel Ungureanu
nu supralicitează aspectul spectaculos şi trivial-comercial al secretului,
ci-l preferă, totuşi, mereu, pe acela, mai auster, al adevărului operei.
Aducerile sale aminte nu sunt brutale, ci imbolduri tandre şi hâtre către
posibile adânciri şi repoziţionări. Cu bonomia şi spiritul său de relativitate,
făcând istorie literară ce-ţi interzice să caşti, Cornel Ungureanu ştie, cu
siguranţă, că nu a scris o istorie a literaturii. Geografia sa este un cadru
natural propice unor improvizaţii şi capricii, dacă se poate vorbi de
muzicalitate critică, delectabile. Iar formula cartografică îi permite,
indiferent preţ de câte volume va dura proiectul, să improvizeze la
nesfârşit, în toate cheile, cu piese din incredibila sa memorie de cercetător
în ale literaturii, o adevărată epopee. Provizoratul acentric şi relaxat,
selecţia aluzivă, aproximativă, măsura în dezvăluire, neglijenţa studiată,
sunt toate blazoane, semne de hedonie critică. Cornel Ungureanu este un
povestitor irepetabil al literaturii române. (Nicoleta SĂLCUDEANU)
