In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Interviu
„POETUL SFINŢEŞTE LOCUL CÂND LOCUL VREA SĂ FIE SFINŢIT DE POET“ - PETRE STOICA PETRE STOICA în dialog cu NICOLAE PRELIPCEANU
Dragă Petre, când te-ai retras la Jimbolia îţi imaginai că vei face
din oraşul acesta ceea ce a devenit? Adică un oraş al muzeelor,
cu statui - sau, mă rog, busturi - ale unor personalităţi naţionale
şi locale, iar acum, acest Muzeu al Presei, cu care într-adevăr Jimbolia se
poate mândri. Revin: erau toate acestea în proiectele tale? Cine te-a
sprijinit în toate aceste demersuri fără precedent într-un mic oraş de
provincie?
Nu, sincer să fiu nu mi-am imaginat dimensiunea culturală pe care o va
primi – prin contribuţia mea – această urbe. Mai cu seamă în momentul
descălecării mele aici, localitatea se afla într-o situaţie foarte grea.
Motoarele economice ale oraşului, fie că erau distruse, fie că îşi pierduseră
importanţa. Şomajul era, deci, la el acasă. Teoretic vorbind, cui îi mai
ardea de cultură? Ochii, inima şi sufletul erau îndreptate spre graniţa cu
fosta Iugoslavie, unde benzina sporea micile venituri ale localnicilor, ca să
nu mai spun că Jimbolia devenise, prin masiva plecare a şvabilor în 1990, un oraş care însuma cetăţeni din toate marginile ţării. Şi totuşi, şi totuşi....
Până mi-am organizat sediul, aflat într-o situaţie jalnică, cu ajutorul
statului german, Casa Memorială St. Jager s-a extins primind statutul de
muzeu. Este primul pas care a dus spre universul cultural jimbolean. Am
participat şi eu la acest moment printr-o expoziţie de carte rară. Aş minţi
spunând că la început nu am fost decepţionat, am avut însă şansa să mă
bucur de ajutorul şi sprijinul unor persoane, puţine, e drept, dar cultivate
şi înzestrate cu nobleţe sufletească. Mă rezum aici să amintesc numele
profesoarei de limba franceză, Suzana Micuţ, directoarea bibliotecii, care
nu numai că m-a încurajat, dar a pus şi umărul la realizarea proiectelor mele.
Proiectele mele, cu unele am venit de acasă, mai modeste la început, au
găsit sprijin cu precădere din partea celor aflaţi cu treburi importante în
fruntea urbei. Dar marile proiecte culturale ale fundaţiei, fie că au fost
făcute de unul singur, fie că au avut caracter de iniţiativă, au luat amploare
odată cu alegerea ca primar a domnului Kaba Gábor. Foarte sensibil nu
numai la sugestiile mele, dar şi inspirator al meu, pe lângă extraordinarele
transformări la care a supus oraşul înlesnind viaţa concitadinilor (apă
potabilă la orice oră, construcţii edilitare de folos obştesc, relaţii cu
importante localităţi din vecinătate, introducerea gazului etc.) acest om nu
mi-a refuzat nici o iniţiativă, aş spune dimpotrivă. Mulţumită lui am
realizat aleea poeţilor, începând cu Mihai Eminescu, şi aleea muzicienilor,
care-şi are începutul cu bustul lui George Enescu. Dau câteva exemple:
mulţumită lui înfăţişarea fundaţiei este total schimbată, arătând ca o
adevărată instituţie.
Ultima noastră realizare, pornită de la sugestia mea, este întemeierea
Muzeului Presei. Dragă Nae, ai fost de faţă la inaugurarea acestui templu
şi ai văzut aerul lui european. Atât primarul cât şi eu şi colaboratorii mei
am depus un efort considerabil ca să întemeiem o instituţie unicat pe
continentul nostru. Zilnicii vizitatori nu mai contenesc să-şi exprime
admiraţia.
De când datează această pasiune a ta pentru presă?
Pasiunea mea pentru presă datează din copilărie. Factorul poştal punea
zinic pe masa din veranda casei părinteşti o sumă de publicaţii dintre care
îmi amintesc bine Universul şi Vestul. Atras de imagini – era în timpul
războiului – eram curios să aflu şi textul ilustraţiei. În felul acesta am
devenit captivul paginii cu proaspăt miros de cerneală tipografică. În clasa
a cincea de liceu, asta în 1945, cumpăram toată presa de la chioşcul lui
Silághi bácsi, aflat pe trotuarul din faţa restaurantului Loyd. Prins citind
ziare în timpul lecţiilor, adesea penalizat, curând am fost poreclit
„jurnalistul”, de aici un pas până la a mă visa chiar ziarist.
Ai aici o serie de reviste foarte vechi, dintre primele apărute în
România. Prin ce întâmplări norocoase le-ai dobândit?
Publicaţiile vechi, începând cu Albina Românească, le-am cumpărat nu
cu gândul de a construi un muzeu al presei, ci pentru a-mi întregi
biblioteca spre a fi cât mai bogată. Să ştii că am avut mai multe reviste şi
ziare vechi, însă situaţii neprevăzute din viaţa mea le-au risipit.
În holurile muzeului, am văzut nişte maşini vechi, un aparat de
fotografiat de altădată, cu burduf. Ce e cu ele, de când sunt, fac parte din
colecţiile tale sau ţi-au fost donate de alţii?
Aparatul foto, estimat la cinci mii de euro, tiparniţa de la intrare,
precum şi componentele unei tipografii din 1904, sunt procurate de
primar.
Pasiunea ta pentru obiectele cu patină este cunoscută, încă de la
poemele din Bunica se aşează în fotoliu. Le-ai descoperit prin podurile
caselor din Banatul unde ai copilărit? Cum s-a putut apropia un copil,
un adolescent, de asemenea vechituri care, de obicei, fac deliciul unor
maturi cu educaţie estetică oarecum decadentă, în sensul cel mai pozitiv
al cuvântului?
Bănăţenii, chibzuiţi din fire, aveau obiceiul să păstreze obiectele care –
vezi Doamne – într-o zi le-ar putea folosi. Cam toate podurile caselor
aveau orânduite cufere, sticle cu etichete haioase, obiecte casnice ieşite
din uz, lămpi înlocuite cu altele moderne şi mai practice etc.
Atras de mister, îmi plăcea întotdeauna să prospectez locuri unde mi se
părea mie că există universuri care nu apar chiar la lumina zilei şi nu se
arată oricui. Podul casei pe care îl frecventam adesea era locul în care fie
mă ascundeam de o pedeapsă a părinţior, fie îmi plăcea să scotocesc în
cufere, unde găseam cutii, cutiuţe şi obiecte al căror scop îmi rămânea
necunoscut sau îmi sugera viziuni enigmatice. Toate acestea m-au obsedat
de-a lungul vieţii, după ce istoria a reuşit să le pulverizeze. Ele au apărut
în poezia mea ca o dulce obsesie. Încercam să le dau viaţă; criticii literari
cataloghează acest tip de poezie ca animistă. Rar azi în Banat se mai
găsesc asemenea universuri, atât de frumoase şi pline de nostalgie, ele sau
spulberat definitiv în 1990, odată cu plecarea şvabilor bănăţeni în
Germania. Podurile au fost golite de mâini hapsâne şi lucrurile au fost
spulberate în patru vânturi.
Care este prima ta experienţă de publicist şi de făcător de reviste?
Prima mea experienţă de publicist? Vei râde... în clasa a zecea de liceu
– vezi, pe mine m-a prins nefericita reformă în învăţământ – am publicat
în Sportul Popular Bănăţean o relatare despre un meci de handbal de
câmp în care am fost şi eu protagonist. Ăsta da debut publicistic, fără
polemică, fără teamă de a primi una după ceafă.
Stai puţin, îmi spuneai acum câteva luni, la Jimbolia, chiar aici, în
muzeul cu care te mândreşti pe bună dreptate, că ai scos o revistă într-un
exemplar, pe când erai în liceu. Cum a fost cu asta, cum se chema şi ce sa
întâmplat mai departe?
Revista de care am vorbit e redactată de mine şi conţinutul îmi aparţine
exclusiv. Publicaţia urma să apară lunar şi purta un nume împrumutat din
graiul bănăţean, Fruncea. Pe atunci nu ştiam că apăruse la Timişoara cu
ani în urmă o revistă cu acelaşi titlu, scoasă de un gazetar cu numele Ivan.
În ciuda titlului provincial, materialele de publicat aveau un aer modern.
După ce am tehnoredactat revista mea, Fruncea, m-am prezentat la
Tipografia românească aflată chiar în centrul Timişoarei. M-a întâmpinat
un domn, Ţirioi, ziarist şi eseist cunoscut în metropola Banatului şi nu
numai. Aflând preţul, am făcut stânga-mprejur uitând să mai dau bună
ziua. Bine că nu a apărut, creaţia mea juvenilă având un conţinut
mediocru, în mare parte scrisă în grai bănăţean.
Şi, ca să rămânem în aceeaşi perioadă din viaţa ta, cum a fost cu
tancul german părăsit?
Privitor la tancul german părăsit, mă văd nevoit să înşirui o poveste
lungă. După 23 August ’44, trupele germane, dintre câte mai erau în
Iugoslavia, se străduiau să cucerească Timişoara. Coloana care pornea
spre cetatea de pe Bega trecea prin comuna mea aproape zilnic până ce a
fost decimată în apropierea marelui oraş bănăţean.
În ciuda faptului că trupele române şi cele sovietice se îndreptau deja
spre Budapesta, comuna adolescenţei mele, Denta, situată la doi paşi de
punctul vamal Stamora-Moraviţa, a fost asaltată de un divizion de tancuri
tigru de ultimul tip. Precizez că, înainte de acest eveniment, premilitarii,
la dispoziţia oficialităţilor române, au minat şoseaua pe margini, pe unde
se bănuia că vor trece monştrii de oţel. Unul a călcat pe mină sfârtecândui-
se şenila. La câteva ore după această incursiune, sosind trupele
românesti şi apoi cele sovietice, agresorii s-au retras într-o asemenea
grabă încât nu au mai putut să repare defecţiunea, abandonând jucăria de
oţel cu tot ce se afla într-însa.
Deşi nu aveam încă 14 ani, am avut curajul să mă apropii de tanc, ba
să-l şi scotocesc. Am sustras un Mauser rabatabil fără a şti că e stricat.
Specialiştii mecanici ai locului, apărând şi ei în urma mea, s-au ales cu o
aparatură mecanică foarte scumpă, jaful durând câteva zile, până ce tancul
a rămas golit de măruntaie.
La vreo doi ani după aceea, au venit rusnacii să ridice tancul,
considerându-l pradă de război. În urma unei mici anchete s-a aflat că eu
am devalizat tancul. Era lucrătura împotriva mea a titoiştilor, care pe
vremea aceea se aflau pe cai mari. Curtea marţială a absolvit pe loc un
copil complet nevinovat. Şi pentru că tot m-am apucat să deapăn această
istorioară, e bine să spun pentru cei care nu ştiu, şi mulţi nu ştiu, că trupele
germane însoţite de pâlcuri de legionari ţineau morţiş să stăpânească o
porţiune de pământ românesc, ca Horia Sima să-şi justifice guvernul pe
care l-a alcătuit la Viena, o aberaţie ca multe altele.
Îmi amintesc de tine de pe vremea Dreptăţii, când nu aveai timp, toată
ziua, nici de-o vodcă. Dar nu-mi amintesc decât vag, din povestiri
îndepărtate, de cea când erai redactor corespondent la Steaua. Cum a
început şi cât a durat? Ce făceai, de fapt, pentru Steaua, care apărea la
Cluj, încă nu -Napoca, iar tu locuiai la Bucureşti, şi ce afinităţi aveai cu
acei oameni, scriitori importanţi ai epocii respective?
Experienţa mea de publicist am trăit-o mai întâi ca redactor
corespondent la revista Steaua din Cluj, dar publicist în adevăratul sens al
cuvântului am fost îndată după evenimentele din decembrie 1989. Am
debutat încă de la primele numere în Dreptatea, unde urma să devin
redactor şef. Rar număr din acest cotidian foarte popular la începuturi, în
care să nu-mi apară numele, deseori metamorfozat în pseudonime. Puţini
sunt cei care ştiu că rubrica de polemici semnată Entomolog era creaţia
mea. Răsfoind recent Dreptatea, am tresărit de emoţie când m-am văzut
tipărit pe prima pagină sus, la puţine zile de la apariţia ziarului, cu
articolul Iuliu Maniu, mereu atent la destinele neamului.
Activitatea mea de corespondent la Bucureşti al revistei Steaua a
început simultan cu debutul meu la revista clujeană Steaua. Deci anul
încoronării mele în acest domeniu este 1956. Istoricul momentului îşi are
originea în întâlnirea mea cu A.E. Baconsky. Nu publicasem încă nimic,
dar plicul cu poemele mele ajunsese pe masa redactorului şef al Stelei.
Într-o bună zi, cineva din cadrul redacţiei editurii unde lucram mă cheamă
să vin în biroul domnului profesor Al. Balaci, directorul adjunct al
faimoasei edituri ESPLA. Aici m-a aşteptat un bărbat de ţinută elevată,
încărunţit timpuriu. În contrast cu el eu eram neras, slăbănog şi cu
pantalonii rupţi în fund. A început să mă chestioneze: câţi ani am, ce şcoli
am urmat, situaţia materială, etc. După aceea, m-a supus la un examen mai
dificil: m-a întrebat ce poeţi îmi plac. Aici am dat lovitura: Trakl şi
Bolintineanu. „Trakl şi Bolintineanu? Ce are unul cu altul?” I-am povestit
toată aventura mea cu Trakl şi după aceea i-am mărturisit cu o oarecare
exagerare, dar întemeiat, că Bolintineanu mi se pare un poet modern
întrucât în Florile Bosforului se găsesc suficiente versuri suprarealiste
care să justifice catalogarea mea. A fost încântat de răspunsul meu şi m-a
asigurat că va vorbi cu Petru, e vorba de Petru Dumitriu care îi era foarte
bun prieten, că mă va scoate de la subsol (aşa spunea el secţiei corecturii)
şi mă va numi redactor la secţia de literatură universală. L-am implorat să
nu facă acest gest întrucât eu detest realismul socialist şi prefer să fiu
măturător al greşelilor de tipar. În schimb m-a încălzit afirmaţia că va
vorbi cu Petru, directorul editurii, să îmi dea o locuinţă adecvată, de altfel
destinată înainte pentru mine, dar pe care au pus ochii nişte şmecheri.
Pentru că la sfârşit ai o întrebare despre amintiri literare, să îţi spun câteva
picături de natură sentimentală: locuiam la o mansardă la etajul 6 pe strada
Gutenberg 16 A, unde se urca foarte greu. Era o scară aproape verticală.
Fănuş Neagu botezase scara „tub de beton”. Aici, în această mansardă, am
împărţit doi ani patul cu Nichita Stănescu. Deşi suprafaţa odăii era atât de
mică încât încăpeau doar un pat şi o măsuţă cu două scaune, pe aici au
trecut foarte mulţi viitori mari sau mai mici scriitori. Mi-ar trebui o pagină
întreagă să înşirui numele celor care au fost pe aici. Ştiu că în ziua mutării,
care n-a fost deloc uşoară, cel care mi-a dat un mare ajutor purtând
dormeza în spinare a fost viitorul clasic al literaturii române, Nicolae
Breban. Pe atunci Nicu, aşa îi spuneam noi, era un băiat destul de speriat
şi gata să-ţi facă mii de servicii.
Am făcut o lungă paranteză şi revin la întrebarea ta. Din momentul
întâlnirii cu Baconsky, acesta mi-a publicat prompt şase poeme şi
numeroase traduceri. Pe cheltuiala Fondului Literar, evident, am plecat la
Cluj să-l cunosc mai îndeaproape pe mentorul meu şi pe colaboratorii săi
imediaţi, strâns uniţi în jurul lui. Am aşteptat vreo două ore pe strada
Horea 17, unde se afla redacţia, până a venit femeia de serviciu căreia iam
spus cine sunt şi m-a lăsat înăuntru. De îndată ce a venit, Baconsky ma
poftit în biroul său. Era la fel de elegant ca atunci când l-am cunoscut la
Bucureşti. Ce m-a frapat, ba m-a şi speriat, era faptul că pe pereţi nu se
aflau tablouri cu pozele celor nouă mahări ai Comitetului Central. În
schimb, deasupra biroului atârna un mare portret Bacovia în faza lui
aproape finală. Mă simţeam în altă lume. Golindu-se sacul meu cu noutăţi
literare de pe malul Dâmboviţei, m-a prezentat redactorilor, pe Aurel Rău
îl cunoscusem deja dintr-o vizită a lui la ESPLA. M-am simţit prieten cu
câţiva oameni care tipăreau în acei ani o revistă incendiară. Cu o parte din
ei am luat masa la o pensiune, iar după-masă, împreună cu D.R. Popescu
şi cu Mircea Tomuş, am aterizat pe stadion la un meci cu U. De aici,
evident, am poposit la o grădină de vară, unde am golit un şir de halbe de
bere. Din ziua acelei vizite, când eu mi-am luat numeroase angajamente
pe care le-am dus repede la finalizare, credibilitatea mea a devenit
infailibilă. Procuram pentru Steaua materiale care nu puteau să apară la
nici o altă revistă, ştiind că Baconsky se zbate cu cele patru cenzuri ale
revistei de provincie ca să scoată tipăritura la lumină. Prin munca mea de
corector şi alergăturile mele de corespondent şi ulterior redactor
corespondent al Stelei, am reuşit, spre marea mea bucurie, să cunosc
aproape toată scriitorimea românească de la maeştri până la tineri talentaţi.
Nu a fost casă de scriitori cenzuraţi sau închişi mai apoi unde să nu fi intrat
ca invitat. Îmi stăruie şi azi în minte vizita la profesorul Petrovici, om de
cultură şi fost ministru, destul de recent ieşit din închisoare. Îl solicitasem
pentru un material destinat publicaţiei clujene. Regret şi azi că nu am pus
pe hârtie frumoasele discuţii purtate cu acest mare om, ajuns la puşcărie
cu totul pe nedrept, în ciuda faptului că în calitatea sa de ministru în
guvernul Antonescu a făcut totul să îndulcească soarta evreilor din ţară.
Un alt „puşcăriaş“ pe care îl vizitam des şi pe care îl determinasem să
devină colaborator al Stelei mele dragi s-a numit Ion Vinea. Pot spune atât:
că nu există nume de prestigiu din peisajul literaturii române cu care să nu
fi avut legături în calitatea mea de redactor al revistei asupra căreia insişti
cu întrebările.
Închei spunând că am stat de câteva ori la dreapta lui Sadoveanu în
modesta mea calitate de vehicul între Bucureşti şi Cluj. Să fac acum un
catalog al tuturor numelor care m-au frecventat şi m-au apreciat pentru
rolul meu de „poştaş” ar cere cu câteva pagini în plus. Rolul meu de „omul
nostru din Havana” , cum mă botezaseră, a durat până la numirea mea ca
redactor la revista Secolul 20. Relaţiile au rămas la fel de bune, însă timpul
nu îmi mai permitea să mă ocup de două reviste.
Să ne întoarcem de la anii 90, la cei dinainte, când debutai în
literatură. Cum era prin subsolurile generaţiei tale şi a lui Nichita
Stănescu, în care vă întâlneaţi nu numai în ritualuri bahice? Cine erau
companionii tăi în acele demersuri?
Constat că întrebările tale lunecă pe alt făgaş. Ar fi multe, foarte multe
de spus despre zilele acelea minunate când eram la debut sau înaintea
debutului, mai precis când ni se părea că cerul e populat de îngerii poeziei
care zburau de pe umerii noştri. Pe scurt, un catalog al prietenilor care-şi
juraseră credinţă pe veşnicie, pe o veşnicie de fapt iluzorie, (iau la
întâmplare): Grigore Hagiu, Nichita Stănescu, Modest Morariu, Vasile
Gorduz, Eugen Mihăescu, Cezar Baltag, Mircea Ivănescu, Irina
Mavrodin, vai, puţini dintre aceştia mai au bucuria să trăiască într-o lume,
chiar dacă nu ideală, totuşi liberă faţă de bezna în care bâjbâiam.
Ai cunoscut o seamă de mari scriitori români de altădată, pe când erai
corector la ESPLA. Mi-ai vorbit de atâtea ori despre unii dintre ei, dar
memoria mea nu a înregistrat totul. Poate revii. Cine au fost aceia dintre
(azi) clasicii care au trecut prin biroul tău de corector de pe Ana
Ipătescu?
Lista e nesfârşită, ţinând seama de faptul că pe vremea aceea existau
doar două edituri: ESPLA şi Editura Tineretului. ESPLA era o editură
mamut, cu sute de angajaţi. Unde să vină să-şi predea manuscrisele
debutanţi analfabeţi sau geniali, scriitori clasici sau pe cale să devină
clasici? Aici i-am văzut şi auzit pe Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Victor
Eftimiu, Ion Vinea, Adrian Maniu, Tudor Muşatescu, Lucian Blaga (venit
de la Cluj cu manuscrisul traducerii lui Faust la subţioară), şi tot aici -
subliniez cu tărie – a fost determinat destinul meu scriitoricesc prin
memorabila întâlnire cu o mare personalitate a scrisului nostru, nu ştiu de
ce azi dat uitării: A.E. Baconsky.
Dar despre experienţa ta la Secolul 20?
Am ajuns redactor la Secolul 20 printr-un miracol pe care nici azi nu
mi-l pot explica. Era într-un moment în care şeful meu direct de la Editura
pentru Literatură Universală se pregătea să îmi desfacă contractul de
muncă. Se întâmpla în perioada în care grupul nostru, amintit deja, îşi trăia
vârful boemei. Secolul 20, în care am avut norocul să lucrez sub aripa
redactorului şef, Dan Hăulică, un om de mare inteligenţă şi cultură,
înţelegător în toate împrejurările. Treisprezece ani la Secolul 20 au fost
treisprezece ani de popularizare a literaturii de limbă germană. Am muncit
cu o plăcere enormă, deşi multe unelte de lucru îmi lipseau, dar ştiam că
efortul meu va rodi.
Am primit numeroase felicitări pentru efortul de a pune la îndemâna
cititorului român pagina beletristică scrisă în limba lui Hölderlin. Oamenii
care m-au îmbrăţişat pentru realizările în domeniu au fost marii bărbaţi
Oscar Walter Cisek şi Alfred Margul-Sperber. De altfel marele domn
Cisek m-a recomandat şi mi-a facilitat primul meu drum în Germania. Mă
gândesc cu mult drag la zilele când trudeam la Secolul 20. Mă vizitau cu
materiale interesante intelectuali de bună calitate cu care în timp m-am şi
împrietenit.
Ca de exemplu?
Pune cuvântul împrietenit în toate sensurile; oameni mai în vârstă care
mă considerau ei prieten ar fi: Adrian Maniu, Edgar Papu, marele
traducător din germană Ion Roman, Leopold Voita, Ned Isbăşescu,
Mariana Şora (ne cunoşteam de demult, mi-a fost asistentă la germană),
Nemoianu, Nicolae Balotă, ciudatul Ion Caraion (care pentru binele pe
care mi l-a făcut mi-a dat o copită) şi mulţi, mulţi alţii care nu îmi trec
acum prin fluviul memoriei.
M-am întrebat, când te-ai hotărât să pleci din Bucureşti - acum câţi
ani, oare? - dacă nu cumva te duci să-ţi împlineşti destinul: dorul tău
după o localitate mică, bănăţeană, asemenea celor în care ai copilărit.
Dorul de a reveni pe meleagurile natale m-a obsedat zilnic. Nu s-a
putut. Făceam parte din categoria oamenilor pe care noua istorie, pe care
o poţi considera ubuescă, nu-i favoriza, mă număram printre oamenii
neînregimentaţi, aşa că demersurile mele de a găsi un cuib îmi erau
refuzate. Cuibul părinţilor şi al bunicilor mei era demult demolat. A venit
revoluţia, facilitând drumul meu spre soarele pustei bănăţene. E drept că,
până atunci, trei ani m-am scăldat în smoala topită a presei din care am
ieşit mai mult mort decât viu. Cunoşti situaţia!
Au micile localităţi bănăţene specificul lor, mai seamănă cele de azi cu
cele de acum 60, 70 de ani?
Sigur, Banatul copilăriei mele nu mai e ce a fost. Minunatele câmpuri
în care aurul se amesteca cu verdele şi brunul a devenit o imensă întindere
de pârloagă. Până şi Timişoara, un oraş de altminteri de prim rang, nu mai
este cel de odinioară. Nu mai aud niciunde vorbindu-se în dulcele grai
bănăţean, cum nu mai văd niciunde un ţăran purtând o piesă sau două din
minunatul port naţional. E un melanj de personaje venite din toate zările
ţării. Parcă a dispărut mândria de a fi bănăţean, sau „fruncea”, cum se
spunea. Poate mă înşel, dar aud şi de la alţii consideraţii defavorabile.
N-a fost cumva plecarea ta la Jimbolia, iniţial, izvorâtă din aceeaşi
dorinţă de a sta departe de lumea dezlănţuită, ca să folosesc titlul unui
film celebru cândva, cu care te-ai retras altădată la Bulbucata?
Când m-am retras la Bulbucata mă aflam lângă Bucureşti. Când mă
durea capul dădeam o fugă în satul lui Nichifor Cainic şi îmi răcoream
fruntea în apa Neajlovului. Apoi mângâiam blana iepurilor şi aşteptam
vizita prietenilor Modest Morariu sau Ion Drăgănoiu.
Mă simţeam bine la Bulbucata, pentru că simţeam un respect deosebit,
diferit de Jimbolia. Dar Bulbucata a fost un episod, ceva trecător,
pregătind parcă ieşirea în Banat.
Sigur, mai cu seamă după ce am vândut „moşia“ de la Bulbucata,
simţeam tot mai mult dorinţa de a fugi din lumea dezlănţuită, cum spui tu.
În ciuda acestei dorinţe de a fugi, m-am bucurat de o dezlănţuire. Ea s-a
petrecut în decembrie 1989, când steagul cu secera şi ciocanul,
socialismul victorios au pierit sub huiduielile şi scuipatul mulţimii.
Apar în ultimii ani tot felul de amintiri literare din perioada pe care tu
ai trăit-o ca scriitor tânăr sau adult. Ca unul care ştii atâtea din acele
vremuri, ce crezi despre amintirile care se deapănă acum la gura
computerelor, că sobele au cam dispărut?
Dragă Prelipceanu, am citit cât mi-a permis încă lumina ochilor
amintiri literare, de la minciuni mărunte până la altele de calibrul
Baronului von Münchhausen. Am dat peste atâţia tineri care vorbeau
despre madam Candrea fără să o fi văzut vreodată. Ce să mai spun despre
amintirile cu subiectul Nichita. Despre Nichituşa puteai spune orice
pentru că era într-adevăr întruchiparea boemei, cu darul unic de a dansa pe
sârma morţii. Orice ai spune despre el poate primi crezare. Destui şarlatani
au profitat de acest fapt. Pentru a vorbi corect şi atrăgător despre fantastica
boemă dâmboviţeană ţi-ar trebui tomuri.
Mi-ar place să spun, însă, câteva cuvinte despre boema oraşului de pe
Someş, unde apărea cea mai curajoasă revistă, nu numai din România ci
din lagărul socialist. E drept, numai o scurtă perioadă de timp.
Am citit în urmă cu vreo patru ani despre teribilele întâmplări de la
Cluj. În anii de după plecarea mea de la Steaua, vorbea cineva despre un
act interesant dar incredibil, că poetul Gheorghe Pituţ se străduia să tragă
un cal într-o cofetărie; pagina de evocări mai conţinea câteva bazaconii
fără haz. Eu am cunoscut boema Clujului în toată frumuseţea ei. Se
deosebea de cea bucureşteană prin nobleţea ei, nu ştiu dacă termenul este
potrivit. E de amintit poetul Aurel Gurghianu, cu deambulările lui
nocturne, oprindu-se la câte un birt ieşit în calea lui la întâmplare, ca să
legumească o cinzeacă de rachiu.
Care noctambul nu cunoştea silueta lui înaltă, mersul lui dirijat de
gânduri înălţătoare? Opusul lui era Florea-Rarişte, un astentic fiu al lui
Bachus care-i putea speria pe concitadinii lui Lucian Blaga.
Boem în frumosul sens al cuvântului era Sandy Căprariu, cu care îmi
plăcea să pierd nopţile jucând pocker. O figură pitorească, plecat şi el
dintre noi, era bunul Negoiţă Irimie, care oricât alcool ar fi îngurgitat nu
ar fi putut să jignească pe nimeni.
Boema clujeană e de neconceput fără colegii mei de vârstă: Mircea
Tomuş, cu care am pus la cale multe plimbări nocturne însoţit de
damigene şi domnişoare, şi poţi să-l uiţi pe D.R. Popescu? Care în primii
ani ai minunatelor sale scrieri era mai puţin sobru, gata să petreacă în jurul
paharelor până dimineaţa. Cu afinităţi selective pot spune că era Leonida
Neamţu, la început autor de versuri şi mai târziu creator de romane
poliţiste cu largă audienţă în public. Din lumea scriitorilor clujeni mai
puţin casnici nu putea lipsi pictorul Alfred Grieb.
Sigur, în urma acestei generaţii a venit alta, a echinoxiştilor. Nu îmi dau
seama în ce măsură au trăit boema în felul în care au trăit-o cei amintiţi.
Ei, aici aş putea să spun eu câte ceva, dar nu amintirile mele le
publicăm aici, ci pe alte tale.
Ca încheiere, îmi place să spun că boema clujeană diferea mult de cea
bucureşteană, era una cu cămaşă scrobită, incomodă şi adesea agresivă.
NICOLAE PRELIPCEANU
