In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Interviu
„CRED CĂ VOI MURI AŞA, RĂSTIGNIT ÎNTRE MANIA PRESEI ŞI BOVARISMUL ISTORIEI LITERARE” - DAN C. MIHăILESCU DAN C. MIHĂILESCU în dialog cu DANIEL CRISTEA-ENACHE
Stimate domnule Dan C. Mihăilescu, văzând în arhiva
impresionantă a lui Ion Cucu o fotografie a dumneavoastră de
acum douăzeci şi cinci de ani, am fost destul de surprins. Între
figura de astăzi, atât de familiară, scanată şi rulată, accesibilă unui
public foarte larg, şi figura tânărului cercetător la Institutul „G.
Călinescu”, un şoarece de bibliotecă timid, aproape speriat, în orice caz
sfios, e o distanţă ca de la cer la pământ.
Se poate spune că televiziunea v-a transformat? Sau, cumva, Revoluţia
din 1989, cu libertatea cuvântului brusc recâştigată, a fost motorul acestei
metamorfoze? Simţeaţi că libertatea dumneavoastră era, înainte de ’89,
mai puţin şi mai „oblic” exprimată: prin studii de istorie literară,
cercetare de arhivă, o muncă oarecum subterană, cu acumulare şi efecte
palpabile în timp?
Stimate domnule Cristea-Enache, dragă Daniel, te rog să-mi îngădui să
încep cu ceva cam urât mirositor, chit că pitoresc şi, în tot cazul, perfect
adecvat răspunsului meu. Anume, cu exasperarea locotenentului Mocanu
care striga în primăvara lui 1977 către elevul TR-ist infanterist care eram,
undeva pe dealurile Bacăului: „băi Mihăilescule, toată lumea s-a aliniat
perfect, numai tu te-ai lăţit ca pişatul boului”. Numai cine a binevoit să
privească mai mult de o secundă respectivul şuvoi ultracoticit va înţelege
dintr-o dată meandrele prin care m-a surfilat destinul. Criticii literari ai
noului val, printre care, cu onor şi hărnicie, te prenumeri, vin direct
dinspre canoanele evaluative ale textului, dinspre istoria şi critica literară,
dinspre sociologie, politologie sau istoria ideilor. Oricum, nu din
literatură.
Eu până în anul doi de facultate n-am scris decât poezie (am două
volume-n manuscris, unul cu prefaţa lui Ioan Alexandru, le voi tipări, cu
voia lui Dumnezeu, când am să împlinesc 60 de ani), ceva proze stupiduţe
şi ceva gazetărie liceală. Eram tot ce poate fi mai străin de rigorile şi
„magistratura” criticii: liricos, misticoid, acneic, timid şi complexat de
bâlbâială până-n pragul suicidului, îmbibat de lecturi abracadabrante (cu
Lautréamont şi Thomas Dylan la 15 ani, cu Hölderlin via Heidegger la 17,
fascinat de tragicii greci, dar şi de Rimbaud, de minunăţiile culese de
Teodor Pamfile şi Simion Florea Marian, dar şi de yoga, Jung, hermetism,
Jimi Hendrix şi Dostoievski), haotic, digresiv, visând să scriu un basm à
la Novalis despre „Ioachim, prinţul din mesteacăn” ş.a.m.d. Nu ştiu în ce
măsură am fost provocat la salturile surpriză de realitatea profesională sau
de propria-mi skizoidie. Cert e că, în anul trei, când Eugen Simion ne-a
prezentat pe câţiva trăpaşi lui Mihai Ungheanu pentru pepiniera de la
Luceafărul, eu citeam poezii eseniene la cenaclul lui Crohmălniceanu,
spre amuzamentul patern al colegilor Marian Dopcea (deja debutat
editorial) şi Ioan Ivan (viitorul Ion Tudor Iovian). De atunci, numai aşa am
mers, din gard în gard, oscilând prin ţărâna drumului ca materia evocată
mai sus. După doi, trei ani de recenzită, când să intru tare în cronica
literară săptămânală, am ajuns la Institutul „G. Călinescu”, înghiţind
junimism şi interbelic şi fişând toată opera şi biografia caragialiană ca să
scriu prin filtrul lor o „enciclopedie a lumii româneşti”. Când să-mi etalez
marfa, am ajuns secretar de redacţie la Revista de istorie şi teorie literară,
cheltuindu-mă iarăşi bezmetic în gazetărie. Pe urmă, din Caragiale, am
campat în Cioran, dar de tradus am tradus teatrul ionescian. Când să mă
apuc de sinteze, vorba lui Zigu Ornea, „a venit libertatea la putere” şi-n
loc de istoria generaţiei ‘27 am făcut suplimentul „Litere, arte, idei” al
Cotidianului. Iar la 47 de ani, hăt departe de orice ideal telegenic, am
ajuns să fac exhibiţionism literar la televizor. Nu ştiu prea bine cine sunt
şi ce vreau, am încă o mare doză de infantilism, imprevizibil şi
iresponsabilitate, iar schimbarea mea din ultimii ani (oleacă de maturizare,
mai multă siguranţă de sine, puseuri de radicalism, alintări
cvasinarcisiace, ludic necenzurat etc.) vine, într-adevăr, de la televiziune.
Uneori mă simt împlinit, alteori ratat, după cum devine ciclotimia.
Care a fost prima carte pe care aţi citit-o, copil fiind, şi care a fost apoi
volumul pe care, parcurgându-l, aţi simţit că veţi deveni (că trebuie să
deveniţi) critic şi istoric literar? Aveţi antecedente în familie sau în cercul
de cunoştinţe apropiate pentru această vocaţie? Aţi dat semne de
precocitate, în direcţia respectivă, în copilărie? Între debutul publicistic şi
cel editorial, de care vă amintiţi cu mai multă emoţie? Vă pun, aşa,
întrebări în rafale pentru că, v-aţi dat seama, nu aştept un anumit
răspuns, ci un cerc de confesiune intelectuală, cu rază cât mai mare.
Nimic nu mi-am dorit mai mult în copilărie decât o bibliotecă. Am trăit
cu bani puţini, numai cu maică-mea (dactilografă) şi bunicii, la mahala,
între Ferentari şi şoseaua Giurgiului, cu WC în curte, şobolani în pivniţă
şi cişmea la colţul străzii, patru oameni într-o cameră cu antreu-bucătărie.
Primele cărţi ştiu sigur că au fost basme din colecţia de doi lei, „Traista cu
poveşti”, precis Ispirescu. Îmi aduc aproape violent aminte, apoi, de
Habar n-am în ţara Soarelui (de Nosov, parcă, a reeditat-o surprinzător
Humanitas acum câţiva ani) şi Mănuşa (Alexei Tolstoi). Când mi s-a
alocat pentru cărţi vitrina şifonierului, m-am lichefiat, aranjam şi
rearanjam zilnic bucoavnele. Paradisul livresc l-am întâlnit în clasele a
şasea, a şaptea şi a opta, trei ani în care am citit, la rând, de la stânga la
dreapta, mai ales în vacanţele de vară, sute de cărţi din fabuloasa
bibliotecă din podul casei lui „Dan a’ lu’ tanti Lia” de pe strada Râpilor,
actualmente Mateiaşul.
Sunt, cum se spune, a doua generaţie încălţată din familie. O familie
care, pe linie maternă, cuprinde forjori, cantonieri, hoţi de cai, sinucigaşi,
vânzătoare de acadele, pescari, vânători, strungari, iar pe linie paternă
ţărani dâmboviţeni şi sibieni, un notar şi-un tată cu cazier, egocentrat
absolut, de care maică-mea a divorţat când eu aveam trei ani, şi care
aşteaptă, săracul, de-o viaţă întreagă să mă vadă, conform previziunilor
sale, cerşetor, puşcăriaş devastat de vicii, boli etc.
Precocitate? Deloc. Doar o timpurie manie a presei. Pe la 11-12 ani
vindeam ziare ore-n şir la nea Mitică, în staţia de tramvai „G. Bacovia” de
pe Giurgiului şi câştigam un stilou Flaro la un concurs de reportaje al
Scânteii tineretului, unde relatam tacticile de atac ale găştilor din jurul
cinematografului „Flamura”. Nu-mi aduc aminte de o carte anume care să
mă fi marcat, cum se spune, în copilărie. Abia adolescenţa, întâlnirea
providenţială cu Dan Arsenie şi, apoi, Ioan Alexandru, ca şi excitanta
libertate pe care mi-a dat-o profesorul George Şovu de la liceul 39,
punându-mi la 17 ani în spinare secretariatul de redacţie al revistei Pe-un
picior de plai, m-au pecetluit literar. Şi am avut mereu baftă de oamenimagnet,
care m-au atras irepresibil către lectură şi scris, de la Savin Bratu
(m-a descoperit la examenul de bacalaureat, iar în casa lui am stat două
veri de-a rândul citind tot tematismul francez), George Frâncu şi Marin
Bucur (care m-a dedulcit la arhivismul evazionist din Biblioteca
Academiei), la Mircea Zaciu, care m-a inclus în colectivul DSR şi până la
decizia lui Adrian Sîrbu de-a mă livra pe ecran.
Apropo de debut, îmi aduc aminte la modul copleşitor de acel 12 iulie
1982, când Magdalena Bedrosian m-a chemat la Cartea Românească să-
mi dea primul exemplar din Perspective eminesciene. Am fugit turbat de
fericire, cu cartea sub braţ, prin tot Cişmigiul, imaginând zeci de variante
pentru dedicaţia menită fiică-mii, care împlinea cinci ani a doua zi, după
care am tot lungit lista celor cărora simţeam că trebuie să le trimit un
exemplar, depăşind suta de nume. Şi totuşi, nimic n-a egalat şi nu egalează
excitaţia fiecărei apariţii în ziar. Chiar şi acum, după 30 de ani de gazetărie
şi câteva mii de articole, trepidez infantil când îmi cumpăr revista. Sigur,
nu mă mai scol ca nebunul în anii ‘70, dimineaţa la 6, ca să-mi iau Luceafă
rul sâmbăta, însă jubilaţia cu care deschid paginile depăşeşte sfânta
veneraţie a conului Leonida! Nu mă vindec, domnule, de gazetărie, asta-i
boala dracului, avea dreptate Arghezi. Şi cred că, minus excepţiile de
rigoare, scriitorul român, de la Eminescu la Cărtărescu, suferă congenital
de articleria autorisipitoare.
Cât de apropiat aţi fost şi aţi rămas de mama dumneavoastră? V-aş
ruga să-i faceţi un portret şi să vorbiţi despre felul în care au evoluat (ori
s-au menţinut) relaţiile dintre mamă şi fiu. Există ceva, în educaţia pe care
aţi primit-o de la mamă, în valorile înşurubate în creier, ce aţi trecut apoi
propriei fiice? Credeţi că fiecare epocă vine cu setul ei de valori şi repere
şi că asemenea transferuri sunt imposibile? Ori, dimpotrivă, ele se
menţin, schimbându-şi doar titulatura, de la o generaţie la alta?
Dincolo de codul etic, fără fisură, infuzat necruţător de maică-mea,
darul ei uriaş a fost unul cultural. Nu doar că mi-a inculcat un
perfecţionism moral deopotrivă împovărător şi eliberator, dar m-a îndopat
frenetic cu lecturi şi spectacole. Sunt şi eu unul dintre roadele – de astă
dată, fericite – ale sistemului comunist cu „difuzorii culturali din
întreprinderi”. Maică-mea, om cu liceul neterminat, dar fiică de forjor
(deci „cu origine sănătoasă”), a prins o fantă în politica de cadre a presei
dejiste, prin 1950, când tovarăşii s-au alarmat de procentul exagerat de
mare al micii burghezii din viaţa publicistică, aspirând brusc de pe piaţă
un anume coeficient plebeian. La recomandarea unei doamne-tovarăş din
cartier, Petruţa Cristea, fata lui „nea Costică Vânătoru”, fost forjor la
Lemetru, iar atunci la „Tudor Vladimirescu” (ulterior „Autobuzul”), s-a
văzut plantată în chiar inima sistemului, la Agerpres – „Coca, de la
Salarii” –, apreciată matern (la 21 de ani, era o puştoaică superbă, leit
Vivian Leigh) de Stela Moghioroş, colegă cu junii gazetari George Şovu
şi Ioan Grigorescu, cu Felicia Antip sau fotograful Radu Cristescu, dar şi
cu mamele „viitorilor” Aurelian Andreescu şi Andrei Oişteanu, ori curtată
de ditamai Stelian Streja, fostul ginere al tov. Ilie Pintilie!
Ei, acolo, la Agerpres, existau două centre magnetice irepresibile:
standul cu cărţi pe datorie şi difuzorii voluntari de bilete la teatru, operă şi
operetă. Nu cred că, între 5 şi 17 ani, am ratat vreun week-end fără
spectacole, în vreme ce un sfert din leafa maică-mii aluneca nesmintit pe
gâtul insaţiabil al bibliotecii. Eram literalmente dependenţi, îmbibaţi de
viaţa culturală, drogaţi cu premiere, trecând de-a valma din Johnny
Răducanu şi Sergiu Malagamba, ori Dansul săbiilor la ARLUS, către
operetele cu Dacian, Nae Roman, Toni Buiacici, spectacolele cu George
Constantin şi Liliana Tomescu, nepierzând nici un titlu din BPT-ul lui
Mihai Şora, plângând la Madame Butterfly („daţi-mi un cuţit, să fie
ascuţit...” cânta ciociosanic maică-mea prin casă) etc. etc. Dacă m-a rupt
sistematic de tot ce ţine de competiţia virilă, nelăsându-mă să fac nici un
sport şi ţinându-mă lipit de fuste, idealist, liricos şi sentimentaloid până la
majorat, educaţia maică-mii mi-a dăruit, în schimb, fervoarea lecturii,
mania teatrului, teribila efervescenţă culturală căreia sper să-i rămân
captiv până la ultima suflare.
Sigur, despre ea, am un munte de vorbit. Nu e locul, aici, şi nici timpul,
pentru asta. Destul să spun că, fără să ne-o impunem nicidecum deliberat,
nici noi n-am reuşit să-i oferim fiicei noastre altceva pentru viaţă, decât
limbi străine, pian, bibliotecă, muzee, redacţii, premiere. Noroc că-n
ADN-ul ei a fost suficient loc şi pentru spiritul geometric, nu doar pentru
cel de fineţe. Fetiţa care nu va uita niciodată că, pe când avea 5 ani, întro
zi de iarnă, pe aleea care duce la sala de lectură a Bibliotecii Academiei,
Şerban Cioculescu i-a sărutat, galant şi solemn, mânuţa, şi care după 1989
a tradus cărţi din franceză, engleză şi portugheză, binevoieşte la 30 de ani,
spre uluiala noastră, să facă marketing în sistemul bancar. Pas de mai
spune ceva.
Cei care v-au citit cu atenţie ştiu că nu sunteţi ceea ce se numeşte un
progresist. Nu vreţi egalitarism, nu doriţi abolirea proprietăţii private, nu
acceptaţi discriminarea pozitivă a minorităţilor sexuale. Sunteţi, aşadar,
un om de dreapta. Mai explicaţi o dată de ce; şi încercaţi apoi, cu
obiectivitatea care vă caracterizează, să găsiţi două-trei lucruri bune şi în
dreptul stângii politice şi intelectuale. Şi haideţi să vorbim la modul
teoretic-ideal, iar nu cu gândul la execrabilele „aplicaţii” pe care ni le
oferă – şi la dreapta, şi la stânga – realitatea politică românească.
Da, domnule, nu mă sfiesc să-mi declar totala inapetenţă la egalitarism,
homosexualism, colectivism, globalism, multiculturalism şi tot ce ţine de
terorismul minoritarist. Să pledez pentru elitarism, ca şi pentru avort şi
euthanasie, să mi se pară normală castrarea violatorilor, să cultiv
aristocraţia rurală şi măsurile autoritare. Sunt paseist, tradiţionalist,
absolut sceptic faţă de tot ce ni se îmbie ca progres, indiferent de domeniu.
Sunt obsedat de românism, de rădăcini, de continuitate, organicitate şi
păstrarea specificului local. Sunt fascinat de armonie, metafizică şi
echilibrul între contrarii, am rămas idealist, antimercantil, nu sunt
credincios practicant, însă respect Biserica, ortodoxia, văzându-le ca forţe
esenţiale în viitoarea noastră regenerare morală. Zău dacă ştiu de ce ne
temem într-atât să ne afirmăm limpede patriotismul, chit că a fost şi este
intens, sistematic diabolizat de stângismul internaţionalist, pentru care
frontierele sunt mofturi şi „fiinţa naţională” o simplă formulă cu valoare
de pampers! Nu e nici o tragedie, avem loc cu toţii sub soare, nu văd de
ce trebuie să ne batem ca la rugby eliadiştii cu sebastienii, în loc să
construim împreună un stadion nou pentru vigoarea nepoţilor. Am fost
întrebat nu o dată, după 1989, de unde anticomunismul ăsta cvasirabiat, de
vreme ce am intrat în PCR chiar în anul doi de facultate. Păi, e foarte
simplu: noi am intrat în UTC în 1969, iar în partid în 1974. Adică la
antipodul atmosferei şi criteriilor din anii ilegalităţii, de la 1935, 1945,
1950 sau 1960. Pentru cei formaţi în plin dezgheţ ceauşist, care şi-au
semnat adeziunea pe fond de rock and roll, care-i scriau direct la München
lui Cornel Chiriac cerând, ca mine, Creedence Clearwater Revival cam pe
când intrau ruşii în Praga şi murea Jimi Hendrix, ori care vedeau la Izvorul
Mureşului un tip de activist net deosebit de betoanele brejnevismului (gen
Boştină, Dan Mihai Bârliba, Severin ş.cl.) evident că dogma se
dezumflase iremediabil, iar firescul nuanţelor şi supleţea în toate luaseră
locul fanatismului de odinioară.
Pe de altă parte, cum bine ştim, în afară de fanatici şi monomani, nu
mai există nicăieri puritate doctrinară, mai ales când vine vorba de
aplicarea realist-politică a principiilor şi teoriilor. Poţi foarte bine să fii
conservator în cultură, liberal în economie, ecologist în practică, socialdemocrat
când vine vorba de protecţia socială, dar şi autoritarist când
trebuie reprimate răzmeriţele stradale din banlieu-rile pariziene de anţărţ.
Iar dacă eşti împotriva laxismului, a permisivităţii exagerate, şi pledezi
anti-emigrare, asta nu înseamnă nicidecum că eşti rasist, ori că ai nostalgii
segregaţioniste. În fine, dacă te lasă rece tot ce ţine de avangardism, sau
dacă nu-ţi spune absolut nimic, esteticeşte, ca autor, Felix Aderca, apoi
asta, Doamne, iartă-mă, nu va să zică antisemitism decât pentru
maniheiştii incurabili, răuvoitorii şi „revoluţionarii de profesie”.
Nu mai faceţi, din câte îmi dau seama, cronică literară săptămânală,
pură critică de întâmpinare. Filonul istoricului literar, departe de a fi
secat, este tot mai frecvent exploatat în textele mai noi, impregnate de
memorialistică, eseistică, reflecţii nostalgice pe urmele marilor moralişti
francezi. Am impresia că s-a ajuns la situaţia (altfel, flatantă) în care
publicul vă citeşte pentru dumneavoastră, iar nu pentru cărţile de
literatură pe care le analizaţi. Aţi obosit, v-aţi plictisit sau nu mai gustaţi
noua literatură? Fiţi sincer sută la sută, doar ştiţi că o convorbire ca
aceasta dintre noi nu va fi citită de mai nimeni...
Adevărul e că sunt de câţiva ani într-un impas. De pildă, în octombrie
2007, când mi-am încheiat colaborarea săptămânală la Jurnalul naţional,
chiar credeam sincer că mă voi întoarce pe deplin la istoria literară. Nu-mi
mai găseam plăcerea lecturii decât în cinci, şase cărţi româneşti pe an, în
vreme ce rubrica îmi solicita 52. Mi-era dor de-o baie de secol 19, şi chiar
asta am declarat atunci într-un interviu din Bucovina literară. Când colo,
hait, vine propunerea Evenimentului zilei, cu „Cartea de vineri”, unde, cei
drept, sunt liber să prezint şi traduceri. Sigur, pe lângă cronicile din 22,
de acum zece ani, ce fac acum la EvZ e simplu promotion. Dar dacă ar fi
să-mi aleg mai mult de două, trei cărţi pe an cărora să simt imperios că
trebuie să le acord, să zicem, spaţiul de care dispui matale la Idei în dialog,
aş fi tare încurcat.
Mă rog, cred că voi muri aşa, răstignit între mania presei şi bovarismul
istoriei literare. De pildă, chiar acum, când am de scris enşpe recenzii,
răspunsuri la anchete, două prefeţe, o antologie, rubrica din Idei în dialog
etc., eu trag din raft seria Torouţiu cu corespondenţa Junimii, fiindcă mor
de plăcere şi nerăbdare să-mi termin anul ăsta primul volum din ceea ce
se numeşte Omul din scrisori, adică o călătorie în universul epistolar al
literaturii române. Şi încă mă felicit că am refuzat o propunere
prietenească de-a face cronică de teatru, ca să nu mai spun de alte ispitiri
venite dinspre televiziuni...
Iată, în fine, şi o întrebare singură. O zi obişnuită din viaţa
dumneavoastră de azi – cum arată ea?
Marea mea fericire mi-a fost şi-mi este totodată marele duşman:
libertatea totală de mişcare. Nu am slujbă fixă, n-am şefi, n-am program
fix. De aici şi autorisipirea bestială. Mă cheltuiesc într-o veselie, dar
nu-mi pasă, de vreme ce sleirea devine una cu regenerarea. Noi avem
program de pensionari, ne culcăm la 22, ne trezim la 6. Până la 9 şi ceva,
când îmi pleacă fetele de-acasă, facem în familie „raportul de gardă”,
răspund la mailuri şi corectez ce-am scris ieri. Apoi vine articolul zilei, că-
n halul ăsta am ajuns – nici o zi fără text obligatoriu. După asta, mă
rostogolesc un ceas sau două prin Parcul Carol sau în Tineretului, şi vin
iute la lecturi. Am o carte pe pat, una la birou, pentru sublinieri în linişte,
şi alta pe canapea, în sufragerie, unde pun muzică – totul depinde de
natura bucoavnei. Seara vine Tania cu vraful de ziare şi reviste de peste zi,
fugim la spectacole, prin vizite sau iarăşi prin parc, dar cel mai mult
bârfim „la parloar” cu aceeaşi patimă nestinsă de 30 de ani. Plus, fireşte,
inevitabilul „ştirism comparatistic”, să-i spun aşa, adică umblatul pe
diferite posturi TV întru compararea manierelor de ambalare a noutăţilor.
Iar la stingere, paginile de pe noptieră, câte-un Paris Match, un Lire, ceva...
Care a fost, stimate domnule Dan C. Mihăilescu, visul care v-a bântuit
cel mai mult în adolescenţă? Ce aţi fi vrut să faceţi, să ajungeţi, să fiţi? Şi
cum stau în prezent lucrurile, privind în urmă, adunând şi scăzând?
Sunteţi mulţumit cu ceea ce aţi făcut, aţi fi vrut să realizaţi mai mult, aţi
fi putut în alte condiţii ori n-aţi fi vrut oricum? Vă suprapuneţi, acum, pe
conturul ambiţiei autoformative şi al visurilor de „mărire” specifice
acelei vârste? Înainte de a vă mulţumi pentru toate răspunsurile oferite,
mai am o întrebare, ultima: aveţi vreun regret major?
Cel mai mult şi mai mult mi-am dorit să fiu medic pediatru. Încă de pe
la 4 sau 5 ani, când eram la căminul de copii al Agerpres, mă uitam cu
tristeţe la făţucele plângăcioase ale dulcilor congeneri când mergeam la
vaccin, şi tare aş fi vrut să fiu eu cel care le face injecţii fără să-i doară.
Mai târziu, când eram confesorul fetelor din clasă ori din vecini, mă visam
psiholog sau duhovnic, de unde şi ideea de a da examen la Teologie. Cum
spuneam, pasa mistică a adolescenţei acneico-liricoase. În rest, alternez
regretele cu nepăsarea şi nostalgiile cu împăcarea, totul într-o – zic eu –
bună resemnare. Regret enorm – câteodată, deci – că n-am luat definitiv
calea Bibliotecii, a marilor sinteze, după care îmi spun că, totuşi, am scris
şi tradus mii de pagini. Sau regret că nu mi-a fost permis să ies niciodată
din ţară până în 1990: dacă aş fi fost lăsat la bursa IREX de trei luni, în
SUA, la Bloomington, în 1987, unde m-a propus doamna Buşulenga, dar
unde Dan Ghibernea de la ASSP mi-a spus că am neapărat nevoie de-o
pilă la Ceauşeasca („Gogu Rădulescu e prea mic”, a conchis el), poate mă
făceam băiat serios, luam o temă barosană de cercetare şi intram pe felia
academo-universitară. Mai regret că nu am dat curs multelor invitaţii
venite în ultimii ani de a ţine cursuri sau conferinţe la o facultate sau alta.
În schimb, nu regret deloc că nu mi-am dat doctoratul. Prea îmi place să
flirtez (şi să mă laud) cu diletantismul, foiletonismul, plezirismul. Şi mă
alin cu gândul că tot ce am făcut am făcut cu enormă plăcere, ceea ce este
esenţial, nu-i aşa? Fac parte dintre puţinii oameni pentru care munca este
jubilaţie, obligaţiile sunt plăceri, iar jugul profesional garantează suprema
libertate.
Regretul major nu prea ţine de puterile mele, ci de destin. Mi-aş fi dorit
nu doar o soră pe care s-o ador, dar să am şi eu un tată care să mă ducă pe
munţi, la ski, la vânătoare, la patinaj, pe stadioane, la concursuri de înot,
la canotaj sau la judo (unde nu m-a lăsat maică-mea, pentru care, săraca,
cea mai mică mişcare a mea reprezenta un potenţial pericol mortal!). Am
o uriaşă poftă de natură, care a crescut, vezi bine, direct proporţional cu
intoxicarea livrescă.
„Visuri de mărire”?!? Eu?!? Doamne fereşte. M-am ştiut dintotdeauna
inapt de exercitarea puterii. Nu pot, nu vreau şi nu ştiu să conduc. Sunt o
natură mai mult reactivă decât adaptabilă. Şi săptămâna trecută am refuzat
conducerea unei reviste, după cum am refuzat, din 1990 încoace, trei
posturi de director, unul de secretar de stat, funcţii generoase în radio, la TVR ş.a.m.d.
Nu-i înţeleg pe oamenii care, din cât deţin mai mult, sunt tot mai
înveninaţi de realizările altora. Mă bucur sincer de orice înseamnă
construcţie, creaţie, făptuire – în mâinile celorlalţi. Avem cu toţii o
imensitate de datorii culturale şi un teren infinit pentru a ne împlini fiecare
după datul, talentul şi forţele sale. Şi atunci, la ce bun ura, veninul, disforia
asta nenorocită, grotescă, otrăvitoare, megalomaniacală, care-i macină pe
atâţia oameni din jurul nostru, chit că au 20 sau 80 de ani?
Nu, în ce mă priveşte, sunt cât se poate de bucuros că stau încă pe două
picioare, că sunt băgat în seamă, că mă ciupesc prin gazete junii literatori
de câteva ori pe săptămână (semn de vitalitate concurenţială, nu?), că-s
încă lucid (presupun), că dau interviuri şi mă simt împlinit din toate
punctele de vedere, în ciuda inevitabilei senzaţii de ratare pe care o încerc
din când în când.
În rest, îmi aduc aminte când şi când de coşmarul copilăriei mele, pe
care l-am visat, în chip bizar, de zeci de ori. Se făcea că mă uitam pe gaura
cheii (ce poate fi mai ieftin psihanalizabil?) şi-mi băga cineva de dincolo
o andrea în ochi. O andrea lungă, dar care – culmea – spre stupoarea mea
îngrozită, îmi traversa capul uşor, diafan, pufos, au ralenti, fără nici o
durere. Mă întreb acum: nu cumva putem desluşi aici o situaţie simbolică
a istoricului literar, care se lasă cu voluptate străpuns de trecut, speriat şi
fericit totodată de ceea ce (crede că) simte?
DANIEL CRISTEA-ENACHE
