|
| Proză |
ARGUMENT / OCTOMBRIE-NOIEMBRIE 1959 - ALEXANDRU GEORGE
Dintre toate romanele mele, Seara târziu a avut destinul cel mai
nefast şi mai neobişnuit. În prima sa versiune (1988) cenzura
mi-a scos vreo 140 de pagini, adică aproape o treime din total, în
forma aceasta mutilată el oferind numai o idee despre întregul care, în afara
scopurilor artistice, documenta despre o epocă trăită de mine la sfârşitul
anilor ’50. După Eliberarea post-decembristă, am izbutit, graţie lui Costache
Olăreanu, să scot la editura Institutului Cultural Român o versiune mai
amplă, dar am comis eroarea de a oferi pe cea redactată pentru editura
Cartea Românească, adică una cenzurată chiar de mine, pentru a o putea
vedea totuşi publicată în comunism. Abia în 1998 am scos o nouă ediţie,
considerabil îngrijită la Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române.
Textul acesta era extras dintr-un morman de însemnări din care a trebuit
să sacrific destule, chiar unele semnificative, cu speranţa că am să le folosesc
la o nouă ediţie. Mă îndeamnă la aceasta caracterul cu totul particular al
acelui moment istoric, în care dezgheţul ce a urmat morţii lui Stalin şi care se
făcea din ce în ce mai sensibil, a fost marcat de represiunea absurdă, gratuitcriminală
ce a urmat în ţara noastră evenimentelor din Ungaria şi pe care a
declanşat-o, împotriva cursului „Istoriei“, Gh. Gheorghiu-Dej, ceea ce pe
plan politic avea să aducă mari schimbări în rău, cu consecinţe în toate
deceniile următoare.
Numai că din punct de vedere cultural s-au înregistrat unele schimbări,
renunţându-se la invocarea lui Stalin, dar nu şi la metodele acestuia. Eu am
fost martor al epocii, îmi precizasem vocaţia de scriitor şi eram atent la cele
mai uşoare schimbări pe care istoriografii actuali nu le pot decât reduce
(dacă o fac!), deoarece literatura aproape nu le-a înregistrat. Dar în muzică
au avut loc cele două senzaţionale ediţii ale Festivalului G. Enescu, cu
participare internaţională aproape neverosimilă, în genere în ţara noastră
poposind frecvent interpreţi de talie mondială din ţările socialiste, dar şi din
Vest.
În domeniul teatrului (nu şi al dramaturgiei), al repertoriului şi
interpretării, am avut parte de cele mai prodigioase surprize, ceea ce nu e
cazul cu literatura originală, dar e cu traducerile care au îmbrăţişat un
domeniu mult mai vast. (Literatura se va resimţi şi ea, dar mai târziu, după
1961-62, mergând treptat spre explozibilul mijloc al deceniului VI, când se
poate vorbi de o adevărată liberalizare, nu de o serie de mici schimbări
benefice oferite cu picătura.)
Dar mai este un extrem de important fenomen pe care nu-l cunosc cei ce
nu l-au trăit şi de care dă seama mai ales romanul meu Seara târziu, alcătuit
după treizeci de ani din notaţii, consemnări, reflecţii contemporane cu
evenimentele narate şi cu starea de spirit a mea de atunci. Anume că în anii
1955-1959 ne aflam la numai un deceniu de la instalarea comunismului,
societatea cultă din care proveneam şi în care vieţuiam supravieţuia, păstrând
reflexele celei masacrate, dar nu anihilate. Erau încă inşi care sperau într-o
întoarcere, la o revenire la normalitate sau măcar la o atenuare a Răului cu
majusculă – ceea ce avea să se întâmple întrucâtva, dar mult mai târziu.
În plus, cei care nu au trăit atunci ignoră faptul că societatea desfiinţată
de comunism a dispărut în calitatea ei de clasă, dar a supravieţuit masiv prin
indivizi, pe care (în cazul specialiştilor, marilor performeri artistici sau
sportivi) i-a pus în condiţii relativ bune în mizeria generală, egalându-i uneori
pe nomenklaturişti. Iar noi, cei tineri, eram plini de viaţă, de curiozitate
pentru fenomenele culturale, cu posibilităţi de a ne ataşa programelor oficiale
dar fără a ne aservi. Apoi, societatea nouă, plină de imbecili ignoranţi şi
brutali, constituia o sursă de aranjamente pentru toţi şmecherii şi duplicitarii
care apar copios în cartea mea, uneori priviţi admirativ, pentru că se
„descurcau“. Un suflu vital irepresibil străbate aceste însemnări autentice,
pentru că el era un fapt observabil toată ziua şi dubla amărăciunea,
deznădejdea şi spaima ce ne pândeau la tot pasul.
Noaptea comunismului nu a fost, mai ales atunci, complet opacă: mai
pâlpâiau luminiţele unor speranţe şi chiar unele focuri de artificii îngrădite
pe jumătate de sus. Siberia spiritului, un fapt indenegabil, nu oferea un tablou
îngheţat la modul absolut, aşa cum credea Doina Jela, care a făcut cărţii mele
o primire mai curând defavorabilă, acuzându-mă de frivolitate, ba chiar de
cinism, pentru că am înfăţişat tineri dansând şi iubindu-se în timp ce atâţia
condamnaţi politici sufereau şi piereau la Canal, la Sighet, la Aiud... I-am
replicat că, dacă ar fi trăit atunci, s-ar fi îndrăgostit şi ea, ar fi dansat, s-ar fi
căsătorit, ar fi făcut copii (odată cu concesiile faţă de regim, necesare pentru
a supravieţui).
Cât despre „cinismul“ pe care ea îl detecta în atitudinea autorului-diarist,
e aici o problemă tot puţin cunoscută, pe care am discutat-o cu Matei
Călinescu, la revenirea lui în ţară, pe la începutul anilor ’90, pentru că el
însuşi dovedise în epocă o astfel de atitudine şi eu i-o remarcasem într-o
recenzie la cartea sa de dialoguri cu Ion Bianu (în textul meu apăruseră
accente „critice“ în loc de „cinice“ şi am ţinut să i-o spun). El nu s-a supărat,
a recunoscut un adevăr şi eu i-am propus o discuţie pe această temă care ar
fi întregit „tabloul de epocă“ al comunismului din primii săi ani. Căci el
rămăsese unul dintre rarii mei interlocutori, care m-a surprins încă de pe
vremea când era student (deci o apariţie „în comunism“) prin extraordinara
sa cristalizare precoce în materie de gusturi, în felul de a vedea, de a judeca
valorile... Fapt perfect explicabil, căci provenea ca şi mine din acelaşi mediu
social şi cultural, până la identitate; tatăl lui fusese un înalt funcţionar la
Banca Naţională, ca şi al meu, familia lui mai avea un rest de moşie în
Vâlcea, de unde se originau ai mei, care-şi vânduseră o proprietate funciară
înainte de naşterea mea, în fine, primisem aceeaşi instruire şcolară, la licee
de prestigiu din Bucureşti şi, indiferent de regimul politic, aparţinea clasei
culte. El înţelegea perfect „cinismul“ de care-mi propun să vorbesc.
Orice revoluţie, indiferent de scopurile urmărite, produce o răsturnare în
ordinea ierarhică atât pe plan social, cât şi pe planul vieţii familiale şi al
rudeniilor. Cei „bătrâni“ se văd deodată contestaţi şi umiliţi, decăzuţi din
„postul“ lor de mentori. Cei mai tineri profită pentru a se emancipa mai
rapid, chiar dacă nu sunt de acord cu celelalte consecinţe ale schimbării. Or,
generaţia părinţilor noştri a fost aceea glorioasă, care realizase România
Mare şi progresul uluitor al ţării până la cel de-al Doilea Război Mondial.
Situaţia moştenită de noi a fost, dimpotrivă, catastrofală, falimentară, iar
„modelul“ lor îşi pierduse valabilitatea. Cei care n-au apucat-o, ei născânduse
în comunism, în umilinţă impusă de o tiranică ocupaţie în fond străină nici
nu-şi închipuie cum arăta „elita“ socială de dinainte, educată în spiritul
respectului faţă de persoană şi de proprietate, faţă de averea moştenită sau
dobândită, care pentru ea însemna bogăţia ţării din ce \n ce mai extinsă şi mai
răspândită.
Totul fusese dat peste cap, chiar dacă numeric cei deposedaţi, degradaţi,
stigmatizaţi nu s-au echivalat cu cei arestaţi sau ucişi în închisori, cu sau fără
procese. Noi, tinerii, dar mai ales fetele şi femeile ne-am descurcat mult mai
bine, căci sexul „slab“ era considerat de opresori mai puţin periculos şi mai
uşor de folosit ca secretare, dactilografe, în funcţii subalterne datorită
necesarului de rotiţe în complexa birocraţie a noului regim. Aşa că se
întâmpla ca o domnişoară abia ieşită din pension să aducă întregi familii de
„foşti“ o leafă de subzistenţă şi o cartelă, ea fiind mai uşor „încadrată“.
Eu nu idealizez această categorie de descurcăreţi, mai ales că situaţia în
noul ambient social te dispensa de orice scrupul moral, unii profitând pentru
a înşela sau chiar comite delicte mai grave, dar ei îşi speculau arma care în
general le rămăsese: inteligenţa şi pregătirea intelectuală, superioară noilor
„tovarăşi ridicaţi“ sau intelectualilor pe puncte fabricaţi în serie.
Şi astfel revin la „cinism“, o morală ambiguă, care le pigmenta
comportarea, iar celor mai cinstiţi, numai conversaţia şi atitudinea de
suprafaţă. Căci acest cinism, încă din vechea Athenă, deşi nu e o etică
vertuistă, nu e lipsit de anumite virtuţi, dar are la bază prin excelenţă
inteligenţa, şi anume una afişată prin ironie şi paradox, mergând până la
ambiguitate. În formele strălucit realizate de cinism (mă gândesc la
Caragiale, un spirit mai apropiat de noi) nu ştii dacă omul care vorbeşte se
exprimă pe sine ori afişează o poză, îndemnând la contrariul ei, sau măcar la
ambiguitate. El pare a stăpâni orice situaţie sau a o depăşi, modul lui
declarativ, deschis ducând totul la un profitabil echivoc.
Am socotit că toate acestea trebuie cunoscute de cei care au fost
contemporani cu ele, dar mai ales nu, şi lucrul acesta l-am simţit încă de la
prima elaborare a romanului meu (sfârşitul anilor 80) când, fără ca eu să fi
ajuns la vârsta lui Matusalem, mă simţeam un supravieţuitor îndatorat altora.
Paginile acum oferite de mine intenţionez a le integra în viitoarea ediţie nu
exact în locul de unde le-am scos, ci resfirându-le într-un spaţiu temporal mai
mare nu foarte depărtat.
... Căci eu consider totuşi Seara târziu o operă artistică de care mă bucur
în primul rând să o văd considerată ca atare.
OCTOMBRIE-NOIEMBRIE 1959
Grava mea deficienţă în ceea ce priveşte sesizarea rapidă, prezenţa de
spirit, reacţia promptă, pe care mi-o verific zilnic, pot spune chiar
în orice clipă în raporturile mele cu oamenii şi cu lucrurile. Mi-am
verificat-o zilele trecute la A.., când a venit vorba de felul în care o anumită
lume şi-a schimbat costumaţia şi a trebuit să se folosească ingenios de cele
mai năstruşnice soluţii.
– Noi, a spus gazda noastră, suntem generaţia de fete care şi-au făcut
taioare din smokingurile taţilor noştri!
Opinie aprobată unanim ca adaosuri din partea celor doi bărbaţi aflaţi de
faţă, care au blestemat uniformele Frontului Renaşterii Naţionale, ale căror
pantaloni de un bleu deschis nu au putut fi folosiţi de ei din garderoba taţilor.
– Poate cel mult la partidele de tenis sau la mare, în ţinută sport, a spus Emil
care a avut ghinionul unui genitore cu o statură foarte nepotrivită cu a lui.
Aici am intervenit eu, semnalând numeroşii bărbaţi cu pantalonii kaki, pe
care-i vezi prin Bucureşti, desigur foşti ofiţeri, acum „deblocaţi“ şi care poartă
ce le-a mai rămas din uniforme, tunicile fiind bineînţeles excluse.
În replică, a fost pomenit Sergiu S., un fel de arbitru al eleganţei, care şi-a
folosit pantalonii kaki de ofiţer în rezervă asortându-i cu un sacou de tweed
tabac care părea turnat pe el din clipa fabricaţiei.
S-a vorbit excesiv de mult de acest Sergiu S., desigur admirativ, eu cu
gândul la Scarlet O’Hara, care-şi croise o preţioasă şi arătoasă rochie, cu care
voia să-l impresioneze pe Rett Butler, din taftaua unei draperii din salonul lor
devastat.
Ţin minte că acum câţiva ani, când m-am apropiat de B.T., acesta mi-a spus
documentându-mă cu o carte de un discipol al lui Pavel Janet, sau chiar a
acestui psiholog demodat, că oamenii se împart în două mari categorii: cei cu
percepere imediată, instantanee şi cei care aparent alunecă peste realitatea
imediată, dar elaborează în subconştient o imagine deloc inexactă ba chiar mai
durabilă, mai elaborată. Nu e greu să te gândeşti de aici la Proust, dar, cu
timpul, mi-am dat seama că eu, în mod catastrofal, nu aparţin nici primei nici
secundei categorii care, trebuie să recunosc, m-ar ajuta la scrierea romanului
meu voit „proustian“.
Acum, la trecerea unei săptămâni, ratez aici regretul că nu am reacţionat
cum trebuia când a venit vorba de Sergiu S., un tip pe care-l cunosc întrucâtva,
l-am văzut mai bine zis, de multe ori şi ştiu că era poreclit Jim-boy, după
modelul de cavaler de Hollywood, concurându-l pe seducătorul Errol Flynn,
inclusiv cu mustaţa identică.
Să adaug că o dată, venind vorba despre el, Nic T. îmi spunea:
- Dacă-l întîlneşti de o sută de ori pe idiotul de Sergiu S. Şi chiar stai de
vorbă cu el, nu reţii decât un lucru: cravatele!
(De folosit, poate, în romanul meu, dar unde? Căci nu se potriveşte cu nici
un personaj imaginat de mine).
*
Avenit toamna! mă informează pe ton neutral mătuşa Ruxandra.
Stricarea vremii a făcut-o să părăsească balconul unde petrece ore întregi
şi unde-i primeşte pe puţinii invitaţi, printre care am început să fiu şi eu, acum,
de când am timp. Ea se mută până la primăvară în marea ei cameră cu
ferestrele dând spre alt peisaj, amândouă fiind dominate de coroanele unor
arbori stufoşi din vecini. În ambele situaţii avantajul cel mare e că nu e
deranjată de siluetele umane care rămân undeva, jos...
Pentru mătuşa Ruxandra, această „schimbare“ fără dată fixă în calendar e
mai importantă ca venirea Anului Nou şi cred că şi eu trebuie să-mi adaptez
programul, acuma, de când sunt liber sau, mai bine spus, am fost pus pe liber.
Să evadez din tot ce înseamnă rigiditate, constrângeri, chiar ritm al existenţei...
Din când în când (după cum am notat chiar aici), mă duc la Jurnalul lui
Renard, un ghiveci cu de toate, pe alocuri condimentat, niciodată nesărat, ceea
ce ni-l face şi mai atrăgător. Am căutat aseară în sutele de pagini un moment
anecdotic pe care-l întâlnisem cândva şi care mi se păruse doar comic, care
mai târziu mi-a dat de gândit („Gânduri pierdute“ ar fi un bun titlu la felul meu
de a citi şi reflecta aşa de deficitar, deşi mut stăruitor.) Îl pun pe hârtie măcar
pentru a mi-l aminti cândva, deşi aici, în paginile scrise de mine, va fi mai greu
de găsit la nevoie decât dincolo.
Anume că, într-o seară, după ore istovitoare de scris, Renard s-a ridicat de
la masa de lucru şi s-a dus la fereastră, a tras draperiile, a deschis geamurile
spre apusul magnific, un soare care întârzia mângâind coroanele brazilor de
pe dealurile din depărtări. În momentul său de destindere radioasă, a auzit-o
pe Mariette, nevastă sa, care intrase în cameră prin spate şi, văzându-l absorbit
de privelişte, l-a întrebat:
- Nu vrei să-ţi aprind lumina?
Întrebare absolut idioată care te face să râzi, ceea ce am făcut şi eu... Numai
că acum nu mai gândesc astfel: în obscura ei pricepere, nevasta lui Renard
intuise că soţul ei, scriitorul, nu priveşte peisajul de afară atunci când se uită
pe fereastră, ci atunci când scrie. Şi, natura, realitatea exterioară e duşmana
artei, după concepţia baudelairiană. Căci scrisul, mai ales scrisul, è cosa
mentale.
E de notat că, după câte am putut vedea eu, niciodată vreun pictor din
vechime, care avea pretenţia de a ne oferi reprezentări, nu-i înfăţişa pe
cărturari, pe oamenii de profundă elaborare stând şi citind în mijlocul naturii.
Brava Mariette era pe adevăratul teritoriu al adevărului... Ştia că arta scrisului
şi cititului se face în chilie, unde trebuie să fii ajutat de o lumânare, de un bec
electric... Şi eu, care citesc şi scriu înconjurat de lume, de inşi care mă
inoportunează, chiar şi când îmi arată simpatie!
*
În legătură cu felul oarecum brutal în care Zina Solomon îl tratează pe
Chopin, mi-am amintit acum de ce-mi spunea M. I. că ăsta e modul obişnuit
al femeilor de a trata claviatura: pentru a nu fi acuzate că nu au „forţă“,
exagerează în acest sens. (Era în legătură cu Ely Ney, interpretând concertul
II de Brahms pe care el mi l-a împrumutat acum vreo 4-5 ani. Magnificul
adagio nu se resimţea însă de acest stil interpretativ.)
Oricum, vaporoasa Zina pare a confirma spusele prietenului meu... Şi, de
aici am început să înţeleg că agresivitatea femeilor şi a fiinţelor „slabe“ e de
fapt o strategie defensivă... Dar şi ironia, maliţia, chiar viclenia, impoliteţea.
Toate aceste „gânduri“ de care e plin jurnalul acesta al meu şi care
contrazic intenţia mea de notaţie seacă, fără acompaniament afectiv şi
prelungiri, proprii „însemnărilor zilnice“ adevărate, cât mai frecvente şi mai
cadenţate, mă duc la A.., la observarea ei, cu regretele consecutive, acoperind
mult scuzele. Oare, orice comportament brutal trebuie să fie un act de apărare?
Ea să fie o fiinţă slabă? Tot mai frecvent aud în jurul meu, în zone cât mai largi
calificativul dat unor femei că sunt „pisicoase“. M-a amuzat prima dată când
l-am auzit, şi de ce nu? Mi s-a părut ceva ce nu cere explicaţii, un mod izmenit
de caracterizare, toată lumea ştiind ce să înţeleagă. Dar, mai acum câteva zile,
mi-am dat seama că nu e echivalent cu linguşitoare, tandre, caline, profitoare
sau egoiste, a da ceva mult mai simplu pisicile sunt foarte crude, ele sunt
singurele animale ştiute de mine care-şi chinuiau prada, se joacă cu ea, amână
cât pot suprimarea vieţii şi suferinţei victimei. Cazuri tipice de cruzime ale
femeilor în care nu cred să mai fie vorba de vreun act defensiv.
Mă gândesc la un moment celebru în istoria omenirii: după ce, în urma
eşecului partidei senatoriale la Philippi, Cicero a fost silit să se sinucidă pentru
a nu cădea în mâinile biruitorilor, capul lui, tăiat, a fost dus la Roma şi
prezentat lui Marcus Antonius. Octavian, omul hărăzit să câştige cea mai mare
bătălie armată din istoria Romei, care-l va face stăpânul lumii, n-a ţinut să-l
vadă, el ura războaiele şi nu suporta vederea sângelui. Şi-a întors privirea de
la capul celui învins adus pe tavă. În schimb, Octavia, sora sa şi soţia lui
Marcus Antonius, a venit grăbită să-l vadă şi, foarte satisfăcută, şi-a scos două
agrafe din păr şi le-a înfipt în ochii deschişi ai mortului.
Povestea aceasta macabră ar trebui s-o verific (în Suetonius?).
*
Am mai făcut un pas spre iarnă, vremea s-a „stricat“, cum se spune, adică
şi-a urmat cursul oferindu-mi neplăcerea de a constata că problema încălzirii
apartamentului meu nu e chiar rezolvată, cum îmi închipuisem: când sting
aragazul, căldura păstrată în sobă nu ţine mai mult de două ore; ce-i drept
reîncălzirea se face aproape instantaneu... Dar ce voi face noaptea, când, în
mod firesc ar trebui să dorm?... Treaba devine urgentă.
Pe măsură ce-mi vin de la dactilo pagini din romanul pe care-l socoteam
„încheiat” acum doi ani, am surprize la lectură, uneori chiar plăcute. Cred că
am făcut bine fragmentând textul oferit tovarăşei B., ea neînţelegând mare
lucru din el şi astfel evit indiscreţiile.
Ideea iniţială de a face un roman „proustian“ se spulberă încet şi sigur, dar
ceva destul de ingenios am realizat, totuşi. O să-mi dau chiar eu mai bine
seama când voi avea tot textul în faţă, în ordinea normală a paginilor,
corespunzătoare episoadelor – deşi ordinea acestora nu e cronologia. Abia la
sfârşit voi putea articula o judecată de ansamblu, judecata din urmă. Un
misterios fir legic străbate tot textul care nu e un talmeş-balmeş şi adaosurile
care sigur vor surveni vor avea un efect pozitiv asupra volumului cărţii. Mă
las indus de această speranţă, deşi până la Proust mai va!
Reîntâlnirea cu domnul Rădulescu, plăcută ca totdeauna şi instructivă. (Mă
gândesc să ne fixăm măcar o dată pe lună asemenea ocazii de plăceri, anexe la
halba de bere şi la cele două mari porţii de plăcintă cu carne şi cu brânză (de
Dobrogea!?) care pentru mine echivalează cu un prânz.) Azi, stând de vorbă şi
el spunându-mi că vine de la Monitorul Oficial, mi-am confirmat unele lucruri
aflate de la tov. Georgescu privitor la „muncitorii tipografi“ de acolo, un fel de
elită foarte fudulă şi sigură de ea, aşa cum se prezenta acum, chiar după ieşirea
din puşcărie, acel Gheorghiade de la Oficiul Ministrului meu.
Nenea Radu mi-a spus că la venirea lui Chişinevski ca ministru, acesta a
descins la faţa locului şi a pus lucrurile la punct: a interzis muncitorilor de
acolo să mai intre prin faţă (pe unde am intrat şi eu o dată, surprins de eleganţa
decorului), această intrare rezervând-o funcţionarilor şi persoanelor care vin
din afară. Clasa muncitoare a fost obligată să păşească smerită spre locurile de
muncă prin dos, printr-o intrare la serviciu ceea ce ar fi produs o mare
nemulţumire în rândurile ei.
Nea Radu n-a fost de faţă la eveniment (cu umoru-i caracteristic el numeşte
perioada când a fost la puşcărie „pe când eram în vacanţă“) şi-l ştie din auzite,
căci după ştiinţa mea cel numit de el „ministru“ n-a fost la acel departament
niciodată. Cred că e vorba de o confuzie cu Teohari Georgescu, dar faptele
rămân. În noul regim, cu boieri privilegiaţi, plebea trebuie să-şi cunoască
lungul nasului.
N-am stabilit nimic precis despre viitoarele noastre întrevederi, dar el mi-a
recomandat o cofetărie de curând deschisă pe str. Romană, aşadar nu prea
departe de locuinţele noastre. O cunoşteam, am fost astă vară acolo şi am
consumat o excelentă îngheţată, dar localul e reputat pentru iaurtul de calitate
ieşită din comun. Responsabilul s-a combinat cu domnul D., un personaj destul
de neaşteptat, căruia i se spunea „Vicontele“, un titlu pe care-l merită şi acum –
ba mai ales acum. L-am întrezărit cu ocazia trecerii mele pe acolo, deşi el nu-i
servea pe clienţi. Nea Radu m-a sfătuit să mă mai duc, deşi „grădina“ a fost
probabil închisă. Oricum Vicontele trebuie să nu fi abandonat poziţia şi, datorită
originii familiei sale de aromâni, s-ar putea ca el să fie şi fabricantul iaurtului.
O să încerc, pentru că dacă reuşesc, o să aduc fericirea în familia noastră,
mai ales mătuşii Ruxandra care tânjeşte după iaurtul „adevărat“ pe care nu-l
dispreţuiesc nici eu.
*
M-am trezit cu B.T. în seara asta la mine, venit (ceea ce, foarte rar, se
întâmplă) cu un dar magnific: „pomana“ pe care mi-a rezervat-o de la
parastasul doamnei T., mama lui, decedată acum un an. Venise după prânz, dar
nu m-a găsit acasă şi n-a vrut să lase pachetul alor mei pentru a-mi fi înmânat.
– Bine ai făcut! am exclamat eu bucuros, în sinea mea.
B.T. a fost foarte ataşat de mama lui pe care a îngrijit-o până la ultima clipă
a vieţii, spre deosebire de „bestia de frati-miu“, şi, pomenind acum de ea, i sau
umezit ochii.
I-am restituit pe Carrouges (o carte care m-a interesat mai mult decât m-aş
fi aşteptat) dar şi alte două pe care le pregătisem să i le duc eu acasă la proxima
ocazie.
Dar, el îmi mai adusese ceva, o vedere asupra filosofiei germane recente de
un oarecare Lehmann care mai fusese la mine şi o frunzărisem acum vreo doitrei
ani; el uitase de ea, eu i-am amintit. (Avea un surprinzător capitol
amănunţit şi redactat destul de corect despre Husserl, ceea ce pentru o carte
apărută sub Hitler înseamnă ceva; insigna cu zvastica a editurii fusese
acoperită de B.T., grijuliu, cu tuş negru. De fapt, el dorise să mi-o dea de tot,
dar şi-a anulat intenţia văzând lipsa mea de interes.
Pentru mine, e ceva foarte semnificativ, acum câţiva ani m-aş fi repezit la
ea numai pentru a o face să devină „a mea“, indiferent de folosul ei afectiv sau
bănuit... Acuma s-au schimbat lucrurile, poate efect al mutatului şi căratului
atâtor cărţi inutile, în parte necitite, care m-a silit cel puţin la un fel de inventar,
pentru că o triere nu m-a lăsat inima să comit.
Dar cred că mai e ceva: de când sunt ocupat cu romanul meu, citesc mai
puţin, în alt fel, sporadic, atras brusc de câte ceva fără continuitate şi cu un
anumit regret că m-am lăsat abătut, că mi-am trădat o obligaţie impusă de
soartă care mi-a acordat de câteva luni un neaşteptat răgaz. Mă întreb dacă nu
e totuşi normal ca un om care scrie cărţi să citească la rându-i cărţi, eventual
să fie ajutat de această distracţie, nu deranjat de ea? Nimic din ultimele mele
lecturi nu mi-a lăsat impresia că ar fi trecut dincoace de un anumit hotar...
*
Azi dimineaţă am pierdut vremea la Minister, unde n-am putut intra înainte
de 10, deoarece eu fac parte acum din „public“; m-am dus pentru că cererea
mea de contract trebuia făcută pe un formular-tip, aşa că mi-am luat respectiva
hârtie, am completat-o şi am depus-o la registratură. Astfel am intrat într-un
birou foarte aglomerat, unde lucrau vreo şase femei şi care, nederanjate de
prezenţa noastră, nişte străini, îşi continuau conversaţia începută cu toată
indiscreţia. Una, o femeie masivă, cu aer de matroană, încheia o poveste de la
ea de acasă, unde, nu ştiu ce furnizor chemat pentru vreo treabă îi ceruse, la
sfârşit, mai puţini bani decât conveniseră, căci totul se dovedise un fleac.
– Mai rar întîlneşti oameni dintr-ăştia, acum toţi caută să te jupoaie, să te
înşele...
– Da, fetelor! a exclamat eroina afacerii şi s-a ridicat în picioare ca să-i
audă toată lumea glasul dominator. Dar şi eu m-am făcut cucoană şi nu i-am
cerut restul de la o sută de lei!
Acest „m-am făcut cucoană!“ făcea toate paralele, era de necalculat în sute
de lei. Cred că ar merita un comentariu asupra societăţii actuale pentru care nu
mi-ar ajunge toate paginile acestui jurnal.
*
– Să ne ferim! Să te fereşti! Să mă feresc! este aria pe care o aud
pretutindeni, pe toate tonurile. Dar cum anume s-o faci?
Am experimentat rezerva la Oficiul unde am fost salariat şi ştiu acum că a
evita discuţiile, comentariile etc. dă de bănuit asupra ta, căci ţi se atribuie nu
numai o atitudine, dar şi o teamă, care fiind aşa grozavă o fi justificată ea de
ceva... Acuma însă, din fericire, nemaiavând serviciu, mi-am redus zona de
contacte cu un anumit tip de oameni, necunoscuţi, dar asta nu înseamnă că toţi
ceilalţi ar fi foarte siguri. Cum să te „fereşti“, în genere, de o primejdie
permanentă, indistinctă?
Iată, am fost salariatul Oficiului de documentare al Ministerului timp de
mai bine de doi ani jumătate şi habar n-am avut de ceva care a stat la originea
lui şi i-a imprimat un anume caracter. Ştiam că o parte din tinerii care lucrau
la atelierele de tipografie, legătorie etc. au ajuns acolo aduşi prin UTM de la
şantierul de muncă voluntară Stadionul Dinamo, urmând să se califice la noul
loc de muncă, în fapt dispărând încetul cu încetul! Printre ei rămaşi erau doi
fraţi gemeni care împreună cu „şeful“ lor, un băiat mai vârstnic, s-au apucat
ca în timpul evenimentelor din Ungaria să confecţioneze nişte manifeste pe
care le-au răspândit pe unde au putut.
Au fost arestaţi curând, dar în număr mult mai mare, vreo două duzini, în care
au intrat cei mai mulţi dintre bravii voluntari de pe şantierul Dinamo, acum
risipiţi prin tot felul de întreprinderi unde-şi găsiseră de lucru. Afost însă reţinut
şi şeful atelierelor din Oficiu, ing. Voicu, un tip sinistru, pentru lipsă de vigilenţă,
căci el era şi secretarul organizaţiei de Partid. Dar el a fost doar suspendat câteva
luni, aşa că eu l-am văzut în primele săptămâni de după angajarea mea, din
fericire nu mai era în vechea „poziţie“ dar mi-a fost de ajuns să-l văd ca să-mi
dau seama de ce mă aştepta pe mine de la un asemenea individ.
În mod normal, el aspirase la funcţia de director care, fără accidentul
neprevăzut, i-ar fi revenit, Radian fiind pe atunci nr. 3 în ierarhie, dar Opriţă,
locul 2, se excludea de pe calea parvenirii fiind fiu de preot. A fost şansa
neaşteptată a lui Radian care s-a grăbit să dezvolte partea „intelectuală“ a
acelui Oficiu cu profil aşa de nehotărât şi a lărgit mult sectorul economic,
specialitatea lui, şi cea documentară, care presupunea altceva decât cazangii,
salahori sau căruţaşi. Aşa s-a creat şi locul pe schemă pe care l-am ocupat eu.
O cascadă de întâmplări imprevizibile, în favoarea unui ins ca mine, care
nu le-am determinat la fel. Într-o schemă mereu mai umflată până la balonare
mi-am aflat şi eu un rost, Opriţă urmărind totul dezaprobativ, dar fără a putea
acţiona împotrivă. Până când a explodat o nouă surpriză: Radian a fost silit să
plece, pentru că făcuse acte de emigrare în Israel şi rivalul său a girat o vreme
Oficiul, în care timp a încercat să-l seducă, să-l distrugă până la dispariţie, ca
să se răzbune pe „opera“ rivalului său? Asta crede toată lumea, dar mie mi se
pare că ar putea fi invocată o groaznică şi abilă socoteală: dacă oficiul era
numai decapitat, se putea trezi cu vreun „tovarăş“ de la minister, mult mai
dezagreabil şi mai periculos pentru „poziţia“ secundului. Aşa, rămas cu un
număr redus de funcţionari şi cu o serie de „colaboratori“ cu contract nesigur,
el nu mai ispiteşte pe nimeni... Rămâne de văzut dacă vasta clădire pe care el
o mai ocupă îi va fi lăsată ca sediu... Opriţă are norma întreagă la un institut
de construcţii şi chiar dacă ar rămâne numai acolo n-ar fi pentru el o tragedie...
Dar, cine ştie ce se va mai întâmpla?...
Din imprevizibil în imprevizibil am săltat şi eu pe diverse valuri, până de
curând destul de liniştite, favorabile. Datorită restructurării Oficiului de către
Opriţă, Buletinul n-a apărut de aproape două luni, deşi materialul e pregătit,
gata de a fi dat în lucru. Şi-a dat şi el seama şi ne-a chemat pe câţiva, fără nici
o ruşine, să scoatem afacerea din impas, oferindu-ne un „contract“ până la
sfârşitul anului, cu aerul că ne-a dat ceva de pomană. Fără ruşine, dacă acest
cuvânt are vreun sens în universul acesta uluitor.
Pentru mine e o soluţie, măcar provizorie. Să sperăm că lipsa de ruşine a
acestui idiot va merge şi mai departe.
(Îmi verific acum incurabila mea stupiditate: când a fost vorba de cine ar
trebui „să mă feresc” m-am gândit imediat la ing. M.B., vechiul meu cunoscut
de la M2, cu care am fost vecin în locuinţa temporară din Floreasca. Bietul de
el! îmi devenise suspect pentru că mă demascase că scriu! De unde ştie acest
mare şi foarte bine păzit secret al meu!?)
Mai bine să nu mă mai gândesc la nimica, să las lucrurile să meargă de la
sine şi să-mi văd de ale mele... Singura mea preocupare e fiindcă nu cumva să
mă apuc să mai fac şi eu calcule.
*
– „Nouri obosiţi“, iată un cuvânt care mi-a venit aseară când mă întorceam
acasă şi am căutat cu privirile opusul. Nu „leneşi“, cum am mai auzit
spunându-se, nici „liniştiţi“, ceva încă mai banal...
O metaforă puţin forţată, recunosc, dar care nu caracteriza impropriu ceea
ce se vedea pe cer: erau nişte nouri prăvăliţi, înghesuiţi, învolburaţi şi sumbri,
pe alocuri străbătuţi de dungi orizontale roşietice, înseninate şi ele, ca întreg
ansamblu; s-ar fi zis că el fusese oprit în loc nu de un obstacol, ci de propria
lor voinţă, o forţă dinlăuntru care-i paralizase pentru o clipă.
Dar „urmarea“ m-a surprins şi m-a pus în încurcătură: nici nu înregistrasem
bine tabloul şi el a dispărut, a dispărut pur şi simplu, ca şi cum s-ar fi topit,
căci de mişcat spre linia invizibilă a orizontului nu am putut constata.
Acum, dimineaţa, când consemnez insolita întâmplare, mă gândesc dacă
nu cumva finalul ei nu mi-a anulat şi metafora?
Dar, nu! Arta e mai puternică decât realitatea; o metaforă trebuie să-i
corespundă în parte, dar, în rest, s-o contrazică. Şi metafora mea, am orgoliul
de a crede, va trăi prin... mine!
ALEXANDRU GEORGE
|
|
|
|
|
|
|
