In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Memorii. Amintiri
NOTE DIN LĂUNTRU. CUM AM DEVENIT CĂRŢAR - G. PIENESCU M-am opus mulţi ani – vreo cincizeci –, de cele mai multe ori cu
încăpăţânare, deci cu succes, atât imboldurilor din lăuntru, cât şi
îndemnurilor din afară, de a-mi trece pe curat, cu sinceritate,
după bruioanele memoriei, nu întotdeauna uşor de descifrat corect, amintirile
de cărţar, adică de redactor editorial filolog, profesionist, făcător de cărţi
scrise de alţii şi pentru alţii. A trebuit să fac acum un efort de voinţă ca să-mi
pot declanşa hotărârea transcrierii lor. Nu pentru că aş fi de acord cu
argumentele antimemorialiştilor ştiinţifici, care le consideră lipsite de valoare
documentară. Orice amintire scrisă, fie că face ori nu face referire la
documente, fie că este însoţită de documente, nu este şi nu poate fi
documentară în sensul propriu al cuvântului, ci doar o sinteză de fugitive
impresii subiective despre oameni, întâmplări şi circumstanţe, o quasificţ
iune, datele reale conţinute fiind de cel puţin patru ori falsificate cu bună-
credinţă, onest. Mai întâi la selectarea lor afectivă. Apoi la filtrarea lor de
către memorie. A treia oară la şi prin reselectarea afectivă, dar şi logică,
prealabilă sau concomitentă asamblării lor în proiectarea viitorului text. În
sfârşit, a patra oară datele reale sînt falsificate în timpul redactării textului,
prin descifrarea, alegerea şi potrivirea celor văzute, auzite şi păstrate în
bruioanele memoriei, la ambianţa în care s-au petrecut, complexă, la suita
ideilor şi cuvintelor şi la exigenţele cititorilor. Şi dacă ar fi numai acestea
cauzele quasi-falsificărilor... Sau – poate mai bine zis – ale quasi-ficţionaliză
rilor...
Deci nu pentru că aş fi fost de acord cu afirmaţiile şi cu argumentele
antimemorialiştilor ştiinţifici nu mi-am transcris până acum, decât
fragmentar şi întâmplător, câteva episoade din amintirile de cărţar. Ci pentru
că, nefiind (mi se pare) trufaş din fire (ba dimpotrivă!), după cum am mai
mărturisit, şi nefiind, parcă, nici lipsit de simţul humorului, apropierea de
hârtie a creionului “memoriilor” îmi scurtcircuita intenţia prin interferenţa ei
spontană cu ironiile “dedicate” de Tudor Arghezi “gintei spornice a
memorialiştilor “ – („lindini de aureolă ca păduchii de cap” – şi omului
care, „pentru că s-a întâlnit cu Zola în tramvai, scrie o carte şi se încuibă în
reputaţia scriitorului”. De aceea şi pentru că, după ce am colaborat cu
câţivascriitori adevăraţi, mă sfiesc de scrisoare, am tot amânat de la o zi la
alta, de la o lună la alta şi de la un an la altul transcrierea amintirilor. „Lasă
(îmi ziceam), mai este destul timp pentru un asemenea răsfăţ.” Părere
optimistă care a început să mă cam părăsească de-o vreme-ncoace. Au mai
rămas aşa cum au fost sfiiala inefabilă de ùmbrele celor din amintiri, sfiiala
de scrisoare şi îndoiala. Fi-voi oare eu în stare să nimeresc cuvintele care să
evoce, în toată complexitatea lor de aspecte, de culori şi de nuanţe, văzutele
şi auzitele păstrate în tainiţele întortochiate ale memoriei? Întrebare cu
răspunsul în vârful creionului. Deci să-l ascut bine şi să-l las în voia rostului
ştiut.
CUM AM DEVENIT CåRŢAR
„Adevărul este în toate limbile la singular”, scrie un prieten scump inimii
mele, ale cărui pagini le citesc şi recitesc în ceasurile de singurătate ale
nopţilor albe. Desigur, ideea e frumoasă, şi cuvintele-i bine, strict strunite, îi
împrumută ritmul unui vers, calitate ce o face lesne memorabilă. Dar de
fiecare dată când mi-o aduc aminte, mi se pare că-i lipseşte nuanţa omenească
a relativităţii. Adevărul este, desigur, în toate limbile la singular, dar intuirea
şi percepţia lui sînt, în toate limbile, subiective. Acest adevăr, adevărat pentru
că este al intuiţiei şi al percepţiei mele imediate, subiective, vreau să-l respect
în amintirile de cărţar pe care le încep acum.
Oricât ar putea să pară de absurdă afirmaţia, realitatea este că devenirea
mea din condiţia de absolvent al Facultăţii de litere şi filosofie a Universităţii
bucureştene în aceea de cărţar a fost una din consecinţele haosului pus la cale,
organizat şi susţinut, prin tot felul de neisprăviţi, de secţiile de agitaţie şi
propagandă ale Partidului Muncitoresc Român (P.M.R.) şi ale Uniunii
Tineretului Muncitoresc (U.T.M.), cu scopul de a-i înlătura de la catedrele lor
pe câţiva profesori, conferenţiari şi asistenţi universitari titraţi, dar indezirabili
din punct de vedere politic, şi de a-i înlocui cu activişti P.M.R. sau U.T.M.,
lipsiţi, unii, până şi de studii liceale complete, iar alţii şi de studii universitare
corespunzătoare gradelor atribuite. De a-i înlocui ori cel puţin de a-i intimida
prin hărţuiri susţinute de utemişti cu creierele robotizate în organizaţiile
pemeriste matcă, şi totodată de a întrerupe continuitatea intelectuală a stilului
universitar clasic, european.
Primul, cel mai amplu şi cel mai grav accident (folosesc termenul în
accepţia lui de fapt brutal care întrerupe continuitatea, mersul normal al
lucrurilor), accident care a afectat şi evoluţia carierei mele filologice, a fost
invadarea catedrei de literatură română modernă, condusă de George
Călinescu, în anul şcolar 1949-1950, de către o şleahtă de activişti. Intenţiile
celor ce proiectaseră şi organizaseră accidentul, recte invazia, în frunte cu
dădaca ideologică a P.M.R.-ului, Leonte Răutu, au fost, după cum s-a putut
curând desluşi, de a-i interzice profesorului să mai susţină cursuri şi seminarii,
de a-i exclude din Facultate pe cei patru conferenţiari titraţi ai catedrei –
Adrian Marino, Dinu Pillat, Ovidiu Papadima şi Alexandru Piru (primii trei
imediat arestaţi) –, precum şi dispersarea studenţilor grupaţi în jurul
profesorului – din care câţiva fuseseră incluşi pe lista viitorilor cercetători,
membri ai Institutului de istorie literară şi folclor, institut ce urma să-şi înceapă
activitatea în vara anului 1950, sub conducerea lui George Călinescu –, deci
întreruperea unei continuităţi intelectuale.
Invadatorii catedrei formau un buluc de indivizi cu fizionomii stranii şi
aspecte suspecte, nu numai nevăzute, dar nici măcar zărite prin sălile de
cursuri şi de seminarii, sau prin bibliotecile Facultăţii, îmbrăcaţi în nişte
veştminte foarte bizare, pe care astăzi le-aş presupune achiziţionate de la
“second hand” (cum i se spune, pe americăneşte, românescului „la mâna
doua”), dar care atunci mi s-au părut a fi numai superlativ de indecent frapante
şi foarte ostentativ despărechiate cromatic, potrivite unor negustori stradali de
mărunţişuri ce voiau să atragă atenţia asupră-le. Ceea ce am şi crezut, la prima
vedere, că ar fi. Iar hainele de pe acei presupuşi negustori stradali mai erau şi
murdare. Îmbrăcaţi astfel, mi-am zis că nu puteau fi nişte studenţi ceva mai
vârstnici decât noi, cei din anul al patrulea, veniţi în grup ca să dea nişte
examene restante, ori nişte doctoranzi care năzuiau să devină asistenţi sau
conferenţiari universitari. Era greu să le stabileşti un rost. Aflându-ne după un
război care ne îndoliase şi ne sărăcise, şi subt o neîndurătoare eliberare prin
ocupaţie militară, intraţi într-alt război şi subt o dictatură alta, ai cărei noi
dregători se străduiau din răsputeri să se autoînlesnească, iar, după obiceiul
pământului, să-şi înlesnească totodată clientela politică, prin originale
reorganizări ale dezorganizării economice provocate şi prin tot felul de rapturi
de la ipoteticii lor, teoretic, potrivnici, coborându-i pe mulţi pe treptele
inferioare ale pauperităţii şi ale mizeriei materiale, nici noi, studenţii, nu eram
îmbrăcaţi mai de Doamne-ajută şi nu ne răsfăţam în eleganţă. Dar, totuşi,
profesorii, la catedră, aveau şi se preocupau să aibă o ţinută vestimentară
corespunzătoare rangului pe care îl deţineau în Universitate şi în societate, iar
noi, studenţii, aveam grijă să fim cel puţin decent şi curat îmbrăcaţi.
Invadatorii m-au surprins, de asemenea – iar surprinderea de-atunci mi-a
rămas proaspătă în memorie, poate pentru că, având o percepţie îndeosebi
afectivă a oamenilor, a lucrurilor şi a circumstanţelor, am şi o foarte fidelă
memorie afectivă a lor –, şi prin onomasticele ciudate şi groteşti (unele), în
majoritate pseudonime derivate evident din porecle, având sonorităţi
distonante cu tradiţia şi cu prestigiul amfiteatrului „Alexandru Odobescu”,
unde năvăliseră, batjocorind, prin invazia lor, catedra călinesciană. Câteva din
pseudonimele invadatorilor sugerau cu totul alte preocupări decât cele
universitare sau studioase. Le menţionez numai pe cele de care îmi aduc
aminte fără ezitări şi pe ai căror purtători încă îi mai văd. Vicu Mândra, căruia
spiritul sarcastic al studenţilor i-a găsit imediat un echivalent latinesc agravant
şi prin contrast şi prin dezacord (Vicus Superba); un Emil îşi împrumutase
pseudonimul de la un regionalism numind piscul de munte; pseudonimul
altuia evoca scrobeala; Mitu Grosu – despre care va veni vorba mai jos (nu
„jos, jos de tot, lângă ureche”, cum a tradus el versul “tout bas, tout bas, à
l’oreille”); Naftulii David - probabil fost găzar, care pocea, vorbind-o, limba
românească, amestecând, în frazele-i îngânate ruseşte, multe cuvinte străine,
inexistente în dicţionare, şi alţii ejusdem furfuris. Vreo cinci-şase invadatori,
inactivi la catedră, erau, pesemne, un fel de activişti culturali flotanţi, pentru
că apăreau şi dispăreau, când unii, când alţii, fiind trimişi, probabil,
să-ndeplinească aiurea nişte sarcini de partid similare cu cele pentru care
încasau degeaba salarii de asistenţi şi de conferenţiari universitari. Sau poate
că li se răsplătea astfel îndeplinirea misiunii primite de a introduce în
Facultate, împreună cu tovarăşii lor, aceste titluri universitare, fără să fi făcut
în prealabil studiile, până la apariţia lor, obligatorii.
Conducător al năvălitorilor şi înlocuitor (!) al lui G. Călinescu, cu titlul de
„profesor suplinitor”, fusese numit, de creierul pervers al lui Leonte Răutu, un
activist de partid, pre numele şi prenumele lui (redus la iniţială), I. Vitner, fost
asistent-stomatolog, drept care, G. Călinescu îi zicea, între apropiaţi,
“dantistul”. Sau poate că şi I. Vitner era un pseudonim? Pe-atunci, prin anii
’50, era de bonton printre pseudoculturalii pemerişti să-şi părăsească propriul
nume (uneori şi propriul prenume) şi să-şi împrumute, temporar, sau să-şi ia,
definitiv, un altul, fie şi o poreclă, numai să nu-i mai cheme cum îi chema, caşi
cum le-ar fi fost ruşine să poarte numele părinţilor şi strămoşilor. Uneori, după
cum voi relata când creionul va ajunge la secvenţa corespunzătoare din
amintiri, alegerea fără bun-simţ a unui pseudonim dădea naştere la situaţii
penibile. Nu şi când cei cu care dialogai aveau bun-simţ şi humor. Un
exemplu, pare-mi-se ilustrativ. Odată, socotind că ar fi mai bine să fac o
corectură preliminară celei „în pagini”, mai strictă şi... costisitoare
(remanierile faţă de dactilograma trimisă în tipografie, chiar şi cele de
punctuaţie, introduse în texte la corectura „în pagini”, erau imputate pecuniar
celui care le făcea, respectiv autorului sau redactorului), l-am rugat, pe o foaie
de hârtie, pe şeful „serviciului de producţie”, care tocmai lipsea din editură, să
intervină la o tiparniţă ca să primesc, până la „pagini”, un rând de şpalturi din
textele ce mă interesau. Am îndoit foaia şi, pentru ca „scrisoarea” să nu
ajungă, din întâmplare, la coş, am scris mare, pe albul hârtiei îndoite,
„Tovarăşului Constantin Luca”. Întâlnindu-1, după câteva zile, „tovarăşul
Constantin Luca” mi-a spus că a intervenit la tipografie, că voi primi curând
şpalturile cerute şi a adăugat: „Trebuia să-mi laşi, lângă scrisoare, un miel. Aşa
se obişnuieşte când îi dai cuiva un nume nou.” – Care nume nou? – am replicat
–. Nu semnezi dumneata toate hârţoagele cu C. Luca?” – „Ba da, aşa
semnez... Numai că nu mă cheamă Constantin, ci Cohn” – Atunci – i-am zis
–, de ce nu semnezi cu numele şi prenumele dumitale?” – “ Da’ ce? ţi-ar fi
plăcut să vezi că mă cheamă Luca Cohn? Parcă nu sună frumos... Sau Luca
ce, ca şi cum aş fi fost fiul lui… Cace? Dar aşa C. Luca, parcă-i mai bine... Ce
zici? şi-apoi, cine ştie cum mă cheamă ştie, cine nu, să fie sănătos. Eu nu mă
supăr că nu ştie şi nu mă supăr nici când, în tipografii, unii îmi zic „tovarăşul
Costache”. Dar nu uita de miel, a adăugat, surâzând prietenos, ca de obicei.
După cum se vede, nu am uitat, şi-i voi da unul ales din marea turmă de miei
albi ai Domnului, când o fi să ne-ntâlnim prin tărâmurile înnegurate de
Dincolo.
„Dantistul” I. Vitner a debutat ca “profesor suplinitor” al lui G. Călinescu
cu o prelegere pe care a voit-o atotcuprinzătoare şi, cu câteva excepţii
„excepţionale”, atotdistrugătoare. Mai întâi 1-a eliminat din literatura română
pe Minai Eminescu, etichetându-l „reacţionar şi poet naţionalist”, pe temeiul
articolelor din Timpul, al Satirelor (Scrisorilor) şi al Doinei, asupra căreia a
insistat, fără a cita însă versurile „naţionaliste”:
“De la Nistru pân’la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân’la Mare
Vin muscalii de-a călare.
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin”.
Şi nici versurile :
„Cine-au îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia.
Şi neamul nemernicia.”
Bineînţeles că stihurile Doinei nu se potriveau deloc nici cu doctrina
imperialismului internaţionalist bolşevic şi nici cu lozinca la modă în anii 49-
50: „Stalin şi poporul rus/libertate ne-au adus”. În aceeaşi prelegere, rostită
într-o continuă tonalitate duşmănos agitatorică, „dantistul” a condamnat la
oprobriu ca „idealistă”, „mistică”, „reacţionară” etc., toată literatura română,
de la Eminescu până la, inclusiv, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Tudor
Arghezi, George Bacovia, Ion Barbu şi, evident, toată critica literară,
reprezentată de Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu, George Călinescu,
Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Perpessicius, Vladimir Streinu
ş.a. Totodată, spre surprinderea câtorva dintre noi, care citiserăm, din
întâmplare, în Contemporanul (1881) lui Ioan Nădejde şi V. G. Morţun,
versurile lui Constantin Mille, interesante din punct de vedere biobibliografic,
dar prozaice, şi care îl cunoşteam şi îl preţuiam numai ca “ziarist clasic”, I.
Vitner 1-a proclamat pe C. Mille, poate pentru grupajul de versuri Caietul
roşu, de nuanţă socialistă, republicat în volumul Versuri (1883), nici mai mult
nici mai puţin decât „poet clasic”. O enormitate rostită cu intenţia de a stabili
„principiul estetic de partid” al clasicităţii: tendinţa prosocialistă sau
procomunistă a operei. Deci Eminescu şi mulţi alţi scriitori români „scăpau”,
prin respectarea acestui criteriu, de „povara” clasicităţii. În aceeaşi prelegere,
„suplinitorul” i-a acordat titlul de “poet naţional” lui A. Toma, care tocmai
publicase un volum de versuri partinice, Cântul vieţii (1950) şi era tatăl lui
Sorin Toma, redactorul-şef al ziarului Scânteia, organul oficial de presă al
comitetului central al P.M.R., unde „fiul fostului cadavru” (cum îi zicea Tudor
Arghezi lui Sorin Toma) tocmai – şi el “tocmai!” – publicase, în 1948, un
imund articol, celebru şi prin stupiditate, de ponegrire a poeziei argheziene,
intitulat Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei. Ori poate că i-a acordat
titlul de „poet naţional” şi pentru că respectivul, până să ajungă la publicarea
versurilor partinice din Cântul vieţii, pe care declara că le scrisese „în
ilegalitate”, tradusese – ca tot rumânul imparţial – mai multe poezii ale reginei
Elisabeta (Carmen Sylva).
În seria de prelegeri începută cu acordarea celor două „titluri”, lui
Constantin Mille şi lui A. Toma, I. Vitner a accentuat „linia partidului” în
„reconsiderarea critică” a valorilor literaturii române din trecut, elogiind în
termeni excesivi versurile, vibrând, unele, de un anume sentiment
revoluţionar, dar modeste, în care se recunosc tonalităţi coşbuciene şi
vlahuţiene, ale „poetului cizmar” D. Th. Neculuţă, precizare ce a coborât
treptele aprecierilor valorice la nivelul apartenenţei sau neapartenenţei la
anumite categorii sau clase sociale stabilite dogmatic, ca-ntr-un fel dentoarcere
la un ev mediu tardiv şi de-a-ndoaselea. Paralel, acelaşi „înlocuitor”
lăuda prozele terne ale ziaristului Alexandru Sahia, în primul rând pentru că
fuseseră scrise subt îndrumarea partidului Comunist Român (P.C.R.). Numele
lui Alexandru Sahia a devenit curând – după obiceiul timpului şi al
pemeriştilor, care-i imitau în toate pe „tovarăşii” lor „bolşevici” –
emblematic. Bolşevicii îl aveau pe Maxim Gorki, pemeriştii îl aveau pe
Alexandru Sahia. De aceea numele lui a fost dat unei policlinici şi unui spital
rezervate “oamenilor de cultură”, de parcă Sahia ar fi fost medic scriitor sau
scriitor şi medic. Şi a mai fost dat poate că din acutizarea sentimentului
absenţei, în „ilegalitate” , alături de P.C.R., a unor personalităţi (scriitori şi
oameni de artă), şi Studioului cinematografic de la Buftea (1953), de parcă
bietul Alexandru Sahia ar mai fi fost şi scenarist, regizor şi producător de filme.
De o apreciere superlativă a avut parte, bineînţeles, C. Dobrogeanu-
Gherea, elogiat pentru articolele sale de orientare marxistă şi potrivnice
„criticii idealiste” maiorescene. Dar I. Vitner nu a uitat să menţioneze,
atrăgându-le astfel atenţia studenţilor, că Gherea nu fusese un marxist „până
la capăt” (aceasta era sintagma-tip de înlocuire catifelată a prea durului termen
„radical”) în aprecierile lui şi, în consecinţă, scrierile sale trebuie să fie citite
cu „spirit critic revoluţionar, marxist-leninist”.
O certă vedetă a invadatorilor, care i-a întrecut pe mulţi dintre dânşii prin
absenţa bunului-simţ, prin constanta sinceritate perseverentă în impostură a
fost Mitu Grosu. Individul, al cărui miez nu l-am dezghiocat decât după
transferarea lui de la Facultatea de litere şi filosofie la Editura de Stat pentru
Literatura şi Artă (E.S.P.L.A.), ca „specialist în literatură română veche”, la
redacţia de Valorificare a Moştenirii Literare (V.M.L.), părea să fie, la prima
vedere atentă, un bărbat tânăr, cam naiv, şi căruia, plăcându-i să lase impresia
că e mai tânăr decât este, voia să pară şi zglobiu. Aceste calităţi, tinereţea,
naivitatea şi zburdălnicia, iar nu altele, precum cunoştinţele profesionale
presupuse, inteligenţa, pe care le cam ignora, după cum ignora şi propria sa
ignoranţă, îl ajutaseră, e de presupus, ca şi ignoranţele sau conformismele
celor din juru-i decizional, să se trezească peste noapte – aceeaşi noapte din
creierul lui Leonte Răutu în care îl făcuse pe Vitner suplinitor al lui G.
Călinescu - suplinitor al lui Nicolae Cartojan şi al lui Ştefan Ciobanu, fără
măcar să fi învăţat carte de specialitate din lucrările lor de sinteză şi fără
măcar să fi parcurs letopiseţele cronicarilor moldoveni, după cum mi-a
mărturisit, rânjind a vorbă de duh, într-o convorbire „liberă”, „colegială” după
ce fusese transferat la E.S.P.L.A. pentru „a întări” (aşa mi s-a spus) redacţia
V.M.L.: “Dar ce, eram prost să-mi pierd vremea citindu-i?!”.
Atunci, odată cu invadarea catedrei de către intruşii şcolii de Leonte Răutu,
a început în Facultatea de litere şi filosofie din Universitatea bucureşteană
perioada înlocuirii, de către R.M.R.,, a universitarilor titraţi cu amatori fără
ştiinţă de carte de specialitate, necesară funcţiei în care erau plasaţi politic, cu
aşa-numiţii pe atunci, în deriziune, „profesori pe puncte”, care au ţinut, vreme
de vreo zece ani şi mai bine, „prelegeri pe puncte”, în faţa unor viitori
„absolvenţi pe puncte”” şi „licenţiaţi pe puncte”, deveniţi „profesori secundari
pe puncte” ş.a.m.d., după porunceala „partidului unic”.
Invazia s-a desfăşurat paralel cu o intensă şi susţinută campanie de
infectare, prin activişti U.T.M., a mediului universitar cu beteşuguri specifice
acestei organizaţii şi partidului-mamă, P.M.R: instigarea la ură şi la suspiciune
(subt formula „luptei de clasă”) a celor inferiori, cu sistemul nervos minat de
invidie, împotriva celor superiori, provocarea ideologică şi politică în cursul
discuţiilor din seminarii ori în dialogurile colegiale despre cursurile sau despre
lecturile preferate, sau spionajul bibliografic prin controlarea buletinelor de
bibliotecă, deci a tuturor cărţilor solicitate spre consultare, inclusiv a celor
necesare pregătirii profesionale.
Astfel, prin acest spionaj, deveneai suspect din punct de vedere politic nu
numai dacă citeai vreun scriitor român inclus în Index, ci şi dacă-i citeai pe
Mallarmé, Rimbaud, Baudelaire, Verlaine, Valéry etc. sau dacă deschideai
sintezele lui Taine, Brunetière, Tagliavini, Meillet, Lanson, Thibaudet. Astăzi,
asemenea comportamente ar indica fie cazuri patologice, fie intenţii teroriste.
Atunci, în 1949-1950 şi mai târziu, indicau aşa-numita principialitate partinică
marxist-leninistă şi erau exemple pozitive de „vigilenţă proletară”. Această
vigilenţă se manifesta, în continuare, prin turnătorie şi prin includerea unei
note în „dosarul personal”, notă ce influenţa – negativ, în cazul celui turnat,
pozitiv, în cazul turnătorului – opinia comisiilor ce urmau să stabilească
locurile din „câmpul muncii” unde aveau să fie repartizaţi absolvenţii şi licenţiaţii.
Odată cu invadatorii catedrei călinesciene şi-au făcut apariţia în Facultate
nişte tineri nemaivăzuţi până atunci, cu aspecte tot atât de stranii ca şi
invadatorii, care, întocmai acelora, şi-au dat curând arama pe faţă. Rolurile lor,
stabilite de cine ştie ce analfabeţi din cine ştie ce organizaţii „revoluţionare”
de mahala ale P.M.R. Şi ale U.T.M., erau de a întreţine, prin „voci din masă”,
haosul şi de a-l amplifica printr-o combativitate huliganică, aparent spontană,
împotriva profesorilor şefi de catedră, a conferenţiarilor şi asistenţilor
universitari. O intenţie colaterală a celui ce-i proiectase, îi organizase şi le
stabilise rolurile şi victimele era, probabil, şi de a-i folosi ca incitatori ai
studenţilor „nemulţumiţi”, inclusiv ai retardaţilor, intenţie stupidă, ratată cu succes.
Metoda lor „revoluţionară” era foarte simplă, mitocănească. Individul
agitator se ridica – sau nu se ridica – în două picioare şi întrerupea expunerea
profesorului, demascându-i gândirea idealistă, mistică, tributară cercurilor
burghezo-moşiereşti, partidelor istorice etc. Cei mai combătuţi dintre
profesorii ale căror cursuri le audiam în anul şcolar 1949-1950 au fost G.
Călinescu, Tudor Vianu, C. C. Giurescu, Ion Hudiţă şi G. Oprescu.
La începutul acestei campanii de întreruperi „demascatoare”, profesorii au
fost contrariaţi, dar majoritatea nu i-au întrerupt pe întrerupători şi nici nu i-au
pus la punct. Pe unii din acei „demascatori” mi-i aduc bine aminte. Pe Tudor
Vianu, de exemplu, îl întrerupea mereu un tip oarecum interesant prin
observaţiile pe care le făcea, mai ales prin tonul civilizat folosit. Observaţiile
lui erau, totuşi, alăturea cu drumul prelegerii. Profesorul îl lăsa să-şi termine
“intervenţia” şi, după ce respectivul întrerupător se reaşeza în bancă, îşi
continua cursul ca şi cum nu l-ar fi auzit. Pe întrerupător (care nu vorbea mai
mult de trei-patru minute) îl chema (aşa zicea el că-l cheamă) Valentin
Silvestru şi a devenit, în vremurile de-atunci, favorabile înfigăreţilor isteţi şi
„punctaşilor”, critic cinematografic şi de teatru, probabil competent de vreme
ce a fost mult timp o prezenţă stăruitoare în această specialitate. Un alt utemist
întrerupător şi demascator, dar posesor al unui stil diferit, mult mai natural (ca
să zic aşa) decât cel al lui Valentin Silvestru, a fost Toma George Maiorescu.
Actualul preşedinte al fantomaticului partid ecologist român, preşedintele
verzilor de astăzi, a întrerupt o dată, în 1950, o foarte interesantă prelegere a
lui George Călinescu despre biblioteca lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. Subiect
aparent anost, dar nu şi dacă era dezvoltat de inteligenţa lui George Călinescu,
care a găsit prilejul de a sugera noi puncte de vedere asupra vieţii şi culturii lui
B. P. Hasdeu, făcând totodată, în felul său caracteristic, o seamă de volute
erudite, cu subtile trimiteri de la biblioteca lui B. P. Hasdeu la literatura
română în ansamblul ei şi la literatura universală. Cine l-a sfătuit pe Toma
George Maiorescu să-l „demaşte” tocmai atunci pe George Călinescu prost
sfat i-a dat, iar dacă el a făcut-o din capul său... Căci era la puţin timp după
invadarea catedrei, într-un moment de acută iritare a sensibilităţii lui G.
Călinescu, când el spunea, ori de câte ori avea ocazia, cu sarcasm la adresa lui
I. Vitner, dar şi mâhnit, că “dantistul” l-a “promovat profesor de bibliografie”.
De felul său, profesorul nu era deloc nepoliticos cu studenţii lui. Dimpotrivă,
şi nu era nici potrivnic dialogurilor în contradictoriu – rarisime, totuşi – din
seminarii. Dar impertinenţa lui Toma George Maiorescu, care i-a întrerupt
fraza ca să-l „demaşte” ca „idealist” şi ca să-i spună că nu înţelege cum de nu
se poate dezice de „ideologia” lui „învechită” a întrecut măsura admisă de
profesor. Pe un ton uşor iritat şi cu obişnuitele modulări în tenorino ale vocii,
G. Călinescu l-a întrebat pe Toma George Maiorescu, după ce acela şi-a
terminat apostrofa ideologică:
– Cum te cheamă, tinere?
– Maiorescu, a răspuns combativul.
Încruntându-se şi ridicând tonul, Călinescu a replicat:
– Când ţi-ai luat acest pseudonim, trebuia să-ţi fi dat seama că eşti
predestinat să nu înţelegi nimic !
S-ar putea ca fostul utemist combativ, ecologizându-se între timp, să fi uitat
replica de-atunci a profesorului, deşi cred că o asemenea replică nu se poate
uita, cel puţin pentru substratul ei literar, dacă nu şi pentru autorul ei.
Excluderea profesorului de la conducerea catedrei de literatura română
modernă a Facultăţii de litere şi filosofie din Universitatea bucureşteană,
catedră la care, după cum mărturisesc scrisorile-i adresate lui Alexandru
Rosetti2, râvnise cu ardoare şi cu îndreptăţire, după intensa-i activitate de critic
şi de istoric literar şi după magistralele sinteze despre Eminescu şi Creangă,
catedră pe care cu greu o obţinuse, batjocorirea lui prin înlocuirea cu asistentul
stomatolog I. Vitner şi prin eliminarea universitarilor titraţi din juru-i – Adrian
Marino, Dinu Pillat, Al. Piru, Ovidiu Papadima –, „promovarea” lui ca
profesor de bibliografie şi neîntreruptele sâcâieli politice conexe l-au afectat
profund pe George Călinescu. Fiindu-i uneori în preajmă, bucurându-mă de
încrederea lui şi ascultându-i spusele, unele de taină, nu mă îndoiesc că marea
mâhnire, înjosirea şi tensiunea revoltei înăbuşite atunci au declanşat boala ce
l-a îmbătrânit rapid şi l-a ucis. El, care nădăjduia, după cum îi scria, cu vreo
zece-doisprezece ani mai înainte, lui Alexandru Rosetti, că România va fi
eliberată de englezi, că în ţara noastră se va instaura democraţia engleză şi că
deci, după eliberare, va putea să scrie orice şi oricum va voi, s-a trezit
dintr-odată alungat de la conducerea catedrei căreia-i dăruia cu generozitate
bucuria creativităţii geniului său.
Nu vreau, după trecerea atâtor amar de ani de atunci, să răscolesc până la
fund sacul cu amintiri sufleteşti urâte din anii aceia şi nici să rănesc, evocândule,
sensibilitatea vreunui nevinovat din cei înrudiţi întâmplător cu cei vinovaţi
de invadarea şi distrugerea catedrei călinesciene sau de continuarea pacostei
iniţiate atunci de Leonte Răutu. Câţiva dintre ei s-au dovedit, cu timpul,
merituoşi. Dar oricât de merituoşi au fost, toţi au purtat şi vor purta veşnic
stigmatul celui care i-a promovat şi organizat pentru a batjocori cu ei catedra
lui George Călinescu şi a celor din jurul său, ajunşi în închisorile bolşevice din
România şi în lagărul deţinuţilor politici de la Canalul Dunăre - Marea
Neagră. Nu vreau nici să excit, prin cuvintele mele, sursele de otravă mocnită,
mâloasă, ori capacităţile de răzbunare stupidă ale nu se ştie câtor şi căror
descendenţi, direcţi sau indirecţi, ai celor „importanţi” pe-atunci, în 1949-
1950 şi de după trecerea acelor ani, depozitari întâmplători ai unor insatisfacţii
politice mucegăite. Dar vreau să întinez memoria celor ale căror vinovăţii sînt
încă vii în urmările şi în urmaşii lor. Vinovăţiile lor numai puterile de iertare
ale celor de peste fire le pot absolvi. Şi numai puterile celor de peste fire îi pot
ierta pe cei ce l-au ucis cu cinism pe George Călinescu şi pe cei ce l-au urgisit
zi de zi pe Dragoş Protopopescu, până când, disperat, şi-a pus capul subt
lunecuşul greoi al ghilotinei liftului Facultăţii. Am văzut urma sângelui şi nu
o pot uita. Şi nici nu vreau să mă prefac că am uitat acea pată de sânge şi
distrugerea catedrei lui G. Călinescu de către gloata de invadatori vitnerieni
organizată de Leonte Răutu. Adevărul-adevărat, aşa cum eu l-am trăit, nu
adevărul aproximativ, jumătate adevăr şi jumătate minciună ori cu omisiuni
întreţesute printre firele adevărului-adevărat pentru a-1 face”obiectiv”, adevăr
ce li se mai întâmplă unora, din când în când, să-l mărturisească prudenţi („să
nu se spună că...”, „să nu se presupună că...”, „să nu se interpreteze că...”)
despre acele vremuri şi despre oamenii care le-au înlesnit atunci şi au
continuat, mai mult sau mai puţin nepăsători, să le înlesnească. Adevărul acela
trebuie spus fără ocolişuri şi fără tertipuri de cuvinte justificative. Nu numai o
dată şi nu cu detaşare, ca şi cum nu ne-ar fi privit şi nu ne-ar privi pe noi şi pe
contemporanii noştri actuali, pe urmaşii noştri şi pe urmaşii lor, ci pe nişte
extratereştri rătăciţi de bunăvoia lor pe undeva prin Univers. Ca şi cum nu noi
şi părinţii noştri am/au fost eliminaţi cu forţa din rosturile şi idealurile liber
stabilite, pentru a li se face loc unor indivizi inculţi, avizi de putere şi de
căpătuială, reprezentanţi primitivi ai unei dictaturi politice impuse de o
cotropire militară străină. O dictatură care s-a străduit să ne excludă din
civilizaţia spirituală europeană, pe care cât de cât ne-o apropriasem, şi a reuşit
să ne împiedice, cincizeci de ani, evoluţia normală, pe care am fi continuat-o
după o adevărată eliberare de subt apăsarea altei dictaturi. Adevărul-adevărat,
cel acut atunci, din nefericire încă viu prin reminiscenţe şi reminiscenţi,
adevărul nostru trebuie spus cu aceeaşi îndârjire în perseverenţă cu care este
spus şi repetat adevărul despre lagărele de concentrare şi exterminare naziste
şi despre ideologia hitleristă, dar nu este spus tot adevărul, subiectiv şi
obiectiv, despre închisorile şi lagărele de concentrare staliniste şi despre
ideologia bolşevică şi agenţii ei de la noi şi de aiurea, ca şi cum cei ce au
suferit şi au murit în lagărele şi închisorile bolşevice nu ar fi fost tot făpturi
umane, ca şi alţii, ci unii, adică alţii, ar fi fost făpturi supraumane, dintr-altă
specie, superioară. E vorba cumva de o discriminare între calitatea victimelor
şi a postumilor, victimele şi postumii din specia voastră fiind, ele, superioare,
şi ei, superiori, victimelor şi postumilor din specia noastră?
Mă întorc, luându-mă după vârful creionului, la câteva din metodele
agitatorilor utemişti şi pemerişti de a întreţine în Facultate o stare de continuă
anxietate, mai ales printre studenţii din anul al patrulea, minaţi psihic de grija
apropiatelor „repartizări” în învăţământ sau în cine ştie ce locuri vacante din
„câmpul muncii”. Unii, câţiva, se aranjaseră (mai mult sau mai puţin), având
asigurate locuri de asistenţi preparatori, o funcţie universitară nouă, dispărută
curând, însă majoritatea trăiau în neliniştea aşteptării deciziilor care se luau, în
secret, de nişte comisii complexe şi, la rândul lor, secrete, pe baza „dosarului
social-politic” al fiecăruia. Personal, eram oarecum liniştit, întrucât Adrian
Marino îmi spusese că figurez pe lista viitorilor cercetători ai proiectatului
Institut de istorie literară şi folclor, ce urma să-şi înceapă activitatea către
sfârşitul verii. Oarecum liniştit, pentru că, de când aflasem ce urma să fiu,
trecuse o vreme destul de lungă, Adrian Marino dispăruse – nu se ştia unde
(deşi pe-atunci, când dispărea cineva fără nici o urmă, de urma lui „secretă”
ştia fără îndoială Securitatea.). De aceea, ori prudenţa ori laşitatea comună
convenise că era mai bine să te prefaci a nu şti şi a nu te interesa nici când,
nici unde dispăruse. În consecinţă, nu eram cu mult mai puţin neliniştit decât
colegii mei mai apropiaţi, care aşteptau şi ei îngrijaţi, “repartizarea”.
Tot în anii 1949-1950, deci tot paralel cu invazia şi cu înşurubarea
invadatorilor impostori, de către Leonte Răutu, în scaunele lor universitare,
stabilite de acelaşi şurubargiu de partid, erau folosite de către activiştii
pemerişti şi utecişti, pe lângă întreruperile „demascatoare” ale cursurilor şi
seminariilor, şi alte metode pentru întreţinerea stării de anxietate. Voi
menţiona dintre acele metode doar trei, la care am fost martor şi părtaş. Una
din metode consta în programarea frecventă a unor şedinţe cu „convocatoare”
nominale, deci cu prezenţă obligatorie. La unele din aceste şedinţe erau
„invitaţi” şi profesori. Este greu de imaginat astăzi atmosfera de presiune
psihologică quasi-demenţială, de terorism psihologic pe care o impuneau
acelor şedinţe – prin stupidele lor răcnete „agitatorice”, „demascatoare”, pline
de lozinci ameninţătoare şi instigatoare la turnătorie şi ură – câţiva suferinzi
de alienare socială şi detracare, selectaţi de nişte activişti avizi de putere
politică „populară” – România se numea, pe-atunci, Republica Populară
Română –, din rândurile celor mai primitivi, mai josnici, mai ignoranţi şi mai
stupizi utemişti, sau dintre repetenţii „dăştepţi”, care urmăreau cu perfidie, ca
şi mai-marii lor, să parvină în funcţiile cele mai bine retribuite ale noului stat,
născut prin escrocherie electorală şi abuz de putere militară eliberatoare prin
ocupaţie, al U.R.S.S. Din această ultimă categorie au fost selectaţi ulterior
mulţi demnitari fără demnitate, ocupanţi ai posturilor de conducere, şi tot
dintre ei au fost aleşi viitorii „intelectuali de partid” sau „ai partidului”, mulţi
dintre ei „licenţiaţi pe puncte” (cum li se zicea, adică fără să fi absolvit studiile
prealabile obligatorii) şi absolvenţii pe banda rulantă ai „universităţilor serale
de partid”. Dictatorii – fie de dreapta, fie de stânga ori de centru – îşi cultivă
cu predilecţie clienţii politici, pe care îi folosesc, la nevoie, când încep să-i
mănânce păduchii şi căpuşele exigenţelor puterii, drept „mains grimpantes”.
Discrepanţa dintre primitivii care ocupau podiumul „prezidiumului” şi
profesorii şi studenţii care ocupau băncile din amfiteatre oferea uneori
pretexte spontane de ilaritate. Unul din pretexte mi-a rămas clar în amintire,
şi, mărturisesc, îmi face plăcere să-1 evoc.
Profesorii se aşezaseră în rândul întâi de bănci din amfiteatrul „Alexandru
Odobescu” şi ascultau, cuminţi şi sobri, ca şi mulţimea de studenţi
„convocaţi” cu semnătură, care şedeau în băncile din spatele lor, până în
ultimul rând, vociferările “demascatoare” ale unui tânăr foarte combativ,
foarte primitiv şi foarte semidoct (dacă mi se îngăduie acest superlativ).
Individul (interesant ca exponent al categoriei sociale pe care avea, probabil,
orgoliul că o reprezintă), străin de Facultate, îi ataca fără cruţare pe
intelectuali, îndeosebi pe „intelectualii slugi ale burgheziei şi moşierimii”, dar
şi fără să ştie în faţa cui îşi debitează grosolanele şi agramatele lui
automatisme orale, deprinse în cine ştie ce şcoală de dresaj politic pemerist,
din cine ştie ce mahala bucureşteană, la cine ştie ce „curs seral de lozinci”.
Şedeam în rândul al doilea, pe locul din spatele profesorului Alexandru
Rosetti, pe-atunci, pare-mi-se, încă rector al Universităţii şi fost până de
curând director al Editurii Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă. La un
moment dat, junele agitator, care se-nşurubase atât de adânc în retorismele lui
isterice încât începuse să scârţâie, la propriu, din voce şi să se-năbuşe, zise,
într-o izbucnire de profund dispreţ, ce trebuia, probabil, să-i puncteze
exclamativ fraza:
Şi nişte aşa-zişi intelectuali, slugi ale monarhiei, ca Alexandru Rosetti,
fostul director al Fundaţiei Regale.
Şi se opri să-şi tragă răsufletul pierdut şi să-şi dreagă vocea cu o gură de
apă. Pauză suficientă pentru ca incriminata „slugă a monarhiei”, „aşa-zisul
intelectual” Alexandru Rosetti să se întoarcă spre mine şi să exclame magna voce:
– Ha! Ha! Voyons!
Hohotul prompt al sălii şi murmurele care-i urmară i-au descumpănit pe
membrii „prezidiumului”, neştiutori nici măcar de limbă românească,
darămite de limbă franţuzească – o limbă folosită de „burghezo-moşierimea
cosmopolită” – şi neştiutori ai sensurilor de pe dedesubt, concentrate de
profesor în exclamaţia lui rostită cu o indignare ironică şi amuzată.
O altă metodă consta în convocarea – fie că erai, fie că nu erai utemist –
la cîte o şedinţă a unei organizaţii sau a unei celule U.T.M. De convocat am
fost convocat de colega mea gingaşă ca un pui de căprioară, mică, vioaie şi la
minte, a cărei imagine, în parcă ne-ncetate mişcări sprintene, mi-a sugerat
întotdeauna vioiciunea neastâmpărată a veveriţei, pe prenumele şi numele ei
adevărat Heda (sic, nu Haeda, dar cine i-a zis aşa a ştiut să-i puie numele
potrivit) Katz, iar pe cel pseudonimic, subt care s-a afirmat, Ileana Vrancea.
Hedei Katz şi Ilenei Vrancea le sînt recunoscător pentru încrederea curată,
prietenească, acordată în vremurile dificile de-atunci şi pentru că, la plecarea
ei definitivă spre Israel, s-a gândit, cu aceeaşi veche prietenie, la mine, după
zeci de ani de nerevedere, şi mi-a dăruit propria-i colecţie a „Biletelor de
papagal”, intuind că pe a mea o pierdusem în seismul din 4 martie 1977. Deci
Heda Katz (nu Ileana Vrancea) m-a convocat la o şedinţă UT.M. (deşi nu eram
utemist), motivându-mi simplu invitaţia: aveam un „dosar personal” prost
(origine socială detestabilă, citeam literatură „interzisă”, călinescianism,
arghezianism etc.). Şi, printr-o participare efectivă, „concretă” (cum i se zicea
participării efective) mi-l puteam ameliora. Tema şedinţei era Cursul scurt de
istorie a P.C(b) al U.R.S.S. („opera genială a genialului părinte al popoarelor,
Iosif Vissarionovici Stalin”). Participarea „concretă” trebuia să constea în
câteva consideraţii generale şi o „culegere” de superlative privind genialitatea
autorului, deseori repetate în seminarii şi îndeosebi în presă. Rostind acele
superlative banalizate, urma să-mi ameliorez „dosarul personal” şi să fiu sigur
de repartizarea mea la viitorul Institut de istorie literară şi folclor, despre care
îmi vorbise Adrian Marino. Mi se sugera deci să accept a fi parte a unui
compromis, în care eu urma să mă prefac a dărui, prin nişte cuvinte – vorbe
goale –, un fel de adeziune, poate dorită sau planificată de partenerii la
compromis, ei urmând să-mi asigure, eventual, în schimb, ceea ce doream eu,
repartizarea la viitorul institut condus de G. Călinescu. Afost prima încercare
de compromis profesional ruşinos pe care am acceptat s-o fac în viaţa mea.
Mă sfiesc s-o mărturisesc, deşi n-ar trebui, întrucât a fost şi ridiculă şi
zadarnică, cu ambele adjective împodobind-o însumi, dintr-o slăbiciune
temperamentală de a oferi mai mult decât este necesar. Pentru a fi sigur de
succesul compromisului, nu m-am limitat, cum mă sfătuise Heda, să repet o
seamă de banalizate laude superlative la adresa „autorului” acelui Curs scurt
de istorie a PC(b) al URSS, ci, într-o clipă neagră, mi-a dat prin gând ideea
(cum se zice) să fiu „original”, pastişându-l, în aprecierea valorii lucrării ce i
se atribuia, pe însuşi cel căruia i se atribuia, ceea ce echivala, mi s-a părut, cu
o dublă laudă: recunoşteam şi valoarea lucrării şi, totodată, pastişându-l, şi
valoarea „stilului” stalinist de elogiere. Şi pentru că „tovarăşului Stalin” i se
atribuia metafora Manifestul Partidului Comunist (1848) al lui Marx şi
Engels este Cântarea cântărilor marxismului, am zis eu despre Cursul scurt
de istorie a PC(b) U.R.S.S. că este Biblia marxism-leninismului.
Presupuneam că metafora mea, pastişată după metafora „părintelui genial al
popoarelor”, le va fi plăcut membrilor „prezidiumului”, străini de Facultate.
Când colo, la nici un minut după ieşirea lor pe uşă, „veveriţa” s-a repezit
oţărâtă la mine, spunându-mi că prin aiureala mea mi-am tăiat singur craca
institutului de subt picioare, că activiştii utemişti din prezidium, auzind ce
spun şi văzându-mă şi cu barbă – pe-atunci cei ce nu-şi rădeau barba erau
consideraţi membri ai Gărzii de Fier, legionari –, şi-au notat numele meu şi
s-au mirat că mai sînt admis în Universitate. La argumentul meu că însuşi
Stalin scria undeva că Manifestul Partidului Comunist al lui Marx şi Engels
este Cântarea cântărilor marxismului, Heda mi-a dat un răspuns la premisele
căruia nu mă gândisem, atunci când îmi „pregătisem” propria-mi „scurtă
cuvântare”:
– Ce, tu crezi că ăia din prezidiu ştiau că Stalin a făcut studii teologice şi
că el, în metafora aceea se referea la Cântarea cântărilor din Biblie? Pentru
ei, care habar nu au de Biblie decât ca s-o combată, Cântarea cântărilor nu e
titlul unui poem, ci un superlativ, ca floarea florilor, voinicul voinicilor. Nu
te-ai gândit?
Nu, nu mă gândisem... Şi, aşa, pe repezite şi pe negândite, cum îmi voi face
mai multe rele în viaţă, mi-am adăugat însumi o notă proastă la „dosarul
personal”.
A treia metodă utemistă de provocare, de întreţinere şi de accentuare a
stării de anxietate era invitarea unora dintre studenţi, îndeosebi a celor din anul
al patrulea, care se aflau şi în faza de pregătire a licenţei, nu numai în tensiunea
de dinaintea „repartizărilor” în „câmpul muncii”, să colaboreze la una din
revistele literare ale momentului, cu precădere la Contemporanul. Contemporanul
din 1949-1950 nu avea decât titlul publicaţiei lansate în 1881 de Ioan
Nădejde şi V. G. Morţun. Contemporanul nou era un organ de presă „socialpolitic-
cultural” al P.M.R., calităţi care implicau din partea colaboratorilor
acceptarea ab initio a „liniei partidului în literatură şi artă”, de fapt a „liniei
staliniste”, impuse cu duritate, duritate ce se manifesta încă din clipa lansării
„invitaţiei” la colaborare. Am fost subiectul unei asemenea „invitaţii”, deci nu
inventez un dialog ci îl reproduc aproximativ exact pe cel din martie 1950:
– Tovarăşe X, de ce nu vrei să colaborezi la Contemporanul?
Întrebarea implicând prin formulare acuzaţia că am refuzat o propunere
anterioară, ori că nu m-am oferit din proprie iniţiativă să colaborez, mi-a fost
adresată în holul Facultăţii – precizare „documentară”: lângă banca de
marmură albă din dreapta intrării – de un tânăr pe care nu mi-1 ştiam coleg,
dar care şi-a spus numele: Haină roşie – probabil un pseudonim, căci era, după
cum am spus, vremea pseudonimelor. Am răspuns neutru, făcându-mă că nu
sesizez nuanţa de interogatoriu acuzator a întrebării:
– Nu am timp. Îmi pregătesc teza de licenţă.
Răspuns nepotrivit, care, după cum am aflat ulterior, a mai adăugat un
punct negativ la „dosarul personal”, dosar care a cântărit greu în deprecierea
meritelor mele studenţeşti pozitive, contribuind la anularea repartiţiei de care
îmi vorbise Adrian Marino, anulare devenită certă în primele zile ale lui aprilie
1950.
G. PIENESCU
