Viaţa românească - lunar de cultură şi artă
Prima pagină Articole Redacţia Istoric Arhivă Contact
Sumar
Editorial
 
Eveniment
 
Proză
 
Eseuri
 
Interviu
 
Ancheta VR
 
Note clasice
 
Memorii. Amintiri
 
Viaţa literaturii
 
Cronica literară
 
Atelier
 
Meridian
 
Miscellanea

Varianta PDF

Anunt important!

In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.

Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).

Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.

Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.

Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.

Telefon:
021 212 79 93
 


Eseuri
SEBASTIAN – LOVINESCU - MARTA PETREU
Multe pot fi cauzele care l-au făcut pe Sebastian să-i fie din start ostil
lui Lovinescu. Între cele posibile, prima ar fi, desigur, dezamăgirea
acută pe care a simţit-o tînărul scriitor în noiembrie 1927, cînd s-a
dus, plin de iluzii, pentru prima oară la cenaclul de pe strada Câmpineanu:
„Desigur, întreg acest miraj s-a prăbuşit din prima zi în care am intrat
în casa din strada Câmpineanu. E adevărat că 1927 era primul său an de
declin, ba chiar de degringoladă”,
va mărturisi peste ani Sebastian. Deşi Lovinescu l-a flatat pe noul-venit
vorbindu-i despre foiletoanele pe care i le citise în Cuvîntul, cenaclul a fost
pentru el „o groaznică deziluzie”.
A doua cauză a adversităţii, certă, este Nae Ionescu, care a fost din start
adversarul personal al lui Lovinescu şi al ideologiei acestuia. În 1911, pe
vremea cînd era student şi colaborator la Noua revistă română a lui Rădulescu-
Motru, Nae Ionescu recenzează volumul lovinescian Scenete şi fantezii,
batjocorindu-l pe autor ca „lipsit de o cultură organică” şi „pedant”, şi
conchizînd că de fapt „nu e scriitor”. Lovinescu i-a răspuns în Rampa, aşa că
înţepătura iniţială s-a permanentizat într-un lung război. Nae Ionescu l-a hărţuit
pe critic fără încetare, şi mereu anonim, dar declarînd sfidător că îşi păstrează
anonimatul fiindcă „mi-e ruşine să ştie lumea că te citesc pe d-ta”. Noua revistă
română, Insula şi Ideea europeană i-au găzduit atacurile timpurii, în număr de
şapte: Scenete şi fantezii, 1911; Domnul „A”, 1911; Gîndacii domnului
Lovinescu, 1912; Homerica luptă a unui om mare cu nişte gîndaci mici, fantezie
critică, 1912; Interviu cu boul lui Grigorescu (cu subtitlul: Conflictul dintre
boul lui Grigorescu şi d-l Lovinescu), 1912; O apariţie de tristă figură, 1919.
Textele lui Nae Ionescu sînt mereu ad personam: Lovinescu are „o privire de
oaie şi o atitudine de melc”, „golul personalităţii sale nu se şifonează niciodată”,
criticul este un „cameleon de profesie” etc. În 1925, tînărul filosof a comentat,
sub iniţiale şi de sus, Istoria civilizaţiei române moderne; Lovinescu i-a răspuns
în Mişcarea literară şi şi-a reluat textul – o capodoperă a pamfletului românesc
– în „Apendicele“ volumului al III-lea al Istoriei civilizaţiei române moderne:
„– Domnule Nae, mă urmăreşti de zece sau poate de douăzeci de ani,
din viaţa aceasta sau poate din toate vieţile anterioare, acum şi poate în
încarnările postume ş...ţ. Domnul Nae e invulnerabil; domnul Nae are
imensa superioritate de a nu fi scris nimic; din imacularea sa ne poate
deci fulgera cu săgeţile unei critici severe”.
Printre multele însuşiri ale diavolului se numără şi o bună ţinere de minte. Nae
Ionescu nu l-a uitat şi nu l-a iertat niciodată pe mentorul „Sburătorului“,
transmiţîndu-le discipolilor săi un dispreţ regal faţă de Lovinescu. Iar
Sebastian, acceptat la Cuvîntul şi captivat de farmecul intens al lui Nae Ionescu,
a primit fără nicio precauţie influenţa lui, de la tonul articolelor la unele reglări
de conturi ale „directorului său de conştiinţă“. În toamna anului 1927,
frecventînd intermitent şi „Sburătorul“, unde a fost introdus de Camil Baltazar
(„12 nov. 1927. Baltazar cu M. Sebastian, foiletonist la Cuvîntul“, notează
Lovinescu în agendele sale), tînărul student din redacţia Cuvîntului devine
instantaneu, din respectuos şi curios, un dezamăgit şi un adversar:
„15 nov. 1927. ş...ţ Aflu că tînărul Sebastian ne înjură!”,
consemneaă criticul în notele sale. În mai 1928, tînărul publicist deschide
ostilităţile de presă, afirmînd, cu o uimitoare siguranţă de sine, că „sistemul dlui
Lovinescu“, de altfel „sortit inactualităţii“, nu are „prestigiul unei coerenţe
tari“. În 15 iulie 1928 revine, „desfiinţîndu-i“ dintr-o unică lovitură şi pe
Lovinescu, şi pe Ibrăileanu, vinovaţi de:
„un egal spirit de improvizaţie, o aceeaşi metodă rezemată pe accidental
şi provizoriu”, precum şi de:
„frăţie întru zodia diletantismului şi a comodului”.
Peste două zile, în 17 iulie 1928, atacă două din editurile la care publica
Lovinescu, Ancora şi Casa şcoalelor, tocmai pentru că ele se află „sub
imediatele ordine ale d-lui Lovinescu“ şi la capriciul „exigenţelor de căpitan
literar“ ale acestuia. Poate că despre unul din aceste impertinente atacuri îi scrie
Lovinescu lui Baltazar în 18 iulie 1928, mimînd ignoranţa:
„Scumpe domnule Baltazar,/ Nu m-am mirat de articolul tînărului
Sebastian, pentru că, nu ştiu cum se face, nu l-am citit; dar nu mă mir
nici acum, cînd îmi spui, deoarece lucrul putea fi prevăzut”.
În noiembrie 1928, comentînd o traducere nou apărută din Carducci, polemistul
de la Cuvîntul nu se poate abţine şi, în treacăt, îl ironizează pe Lovinescu,
prefaţatorul volumului. La sfîrşitul lui noiembrie 1928, profitînd de recent
apărutul volum IV al Istoriei literaturii române, Sebastian scrie nu mai puţin de
trei comentarii, toate trei presărate cu ironii şi rezerve, pe un ton superior, ba
chiar declarat amuzat: „dacă spaţiul ne-ar îngădui, ne-ar amuza să...“; scrisul lui
Lovinescu dovedeşte „viciu de metodă“; cartea e construită în cerc vicios,
Lovinescu greşeşte în toate, pune „inexact“ problema satirei la Caragiale şi
Brăescu etc. Nu mai e comentariu critic, ci o tentativă de linşaj. Aşa că nu e de
mirare că Lovinescu exclamă, în caietele sale: „Sebastian mă înjură!“ Pentru ca
ofensa să fie deplină, în ziua în care apare al treilea său comentariu superior,
Sebastian se întrupează în salonul literar al criticului şi îi cere un interviu:
„16 dec. 1928. ş...ţ M. Sebastian (inconştient, după art. sale! – vrea să
mă intervieweze)”,
consemnează distinsul critic. Culmea este că acesta, avînd o răbdare
miraculoasă cu cohortele de literaţi care i-au mărşăluit prin casă, acceptă. Dar...
Sebastian nu se prezintă la interviul pe care el însuşi îl ceruse:
„Miercuri, 19 dec. 1928. Tînărul Sebastian, care trebuia să vină la
„controversă“ la ora 5, se derobează telefonic”,
notează sec Lovinescu. În schimb, Sebastian publică în Cuvîntul din 17
decembrie un mic interviu cu Ticu Archip, nesfiindu-se să-i ceară acesteia
părerea despre cartea recent apărută a lui Lovinescu. Aurmat un incident frontal
între Sebastian şi Lovinescu, cel mai probabil în duminica imediat următoare
(23 decembrie), la cenaclu, cînd Lovinescu l-a admonestat pe tînărul publicist
de faţă cu lumea (incidentul nu a fost consemnat în Agendele lovinesciene).
Drept urmare, lui Sebastian i-a sărit ţandăra şi a dat drumul, la mînie, unui text
batjocoritor şi nedrept – Scrisoare către un critic – în care tratează cenaclul
drept „salon“ de „dudui şi cavaleri“ ce fac „schimburi de mondenităţi“,
„strîngeri de mînă şi surîsuri“, sub privirea mulţumită a gazdei, care ar fi abdicat
total de la funcţia critică. Lovinescu şi toată generaţia lui, scrie Sebastian,
introducînd războiul de generaţie în conflictul său personal, sînt „generaţia
perifrazei“ şi trebuie „denunţaţi“ ca atare. Lovinescu (care a avut acces la text
încă din 27 decembrie), a consemnat, laconic: „rezolvă conflictul de duminică“.
Prin raţionalismul său, prin spiritul critic, prin gustul pentru modernitate şi
pentru cultura franceză, Sebastian era, structural şi ideologic, mai aproape de
Lovinescu decît de Nae Ionescu. Dar mediul Cuvîntului l-a îmbinat de ideologia
naeionesciană şi l-a asmuţit de timpuriu pe urmele lui Lovinescu. Aşa cum au
observat şi alţi comentatori, inclusiv Al. George şi Gabriela Omăt în notele la
caietele lovinesciene, caracterul partizan al atacurilor lui Sebastian contra lui
Lovinescu este vizibil. Prin aceste hărţuieli, tînărul şi-a distrus din start legătura
cu unul din locurile cu care, ca scriitor român de origine evreiască, s-ar fi
potrivit de minune. În locul salonului lui Lovinescu – frecventat de scriitori
români evrei de-a lungul întregii perioade interbelice, deschis acestora şi după
ce antisemitismul a devenit politică de stat, fapt care l-a făcut pe Lovinescu să
se autointituleze ironic „rabin“ şi să-şi numească casa „Semitopolis“ –
Sebastian a ales „casa Cuvîntului“, în a cărei ideologie de extrema dreaptă s-a
îmbăiat cu voluptate şi pînă la contaminare profundă. Din această alegere
iniţială – şi pasională (adică făcută din iubire), şi greşită – au decurs apoi
consecinţele. Senzaţia kafkiană pe care ne-o lasă la lectură Jurnalul lui
Sebastian mai ales la sfîrşitul anilor ’30 şi în timpul războiului, de ins singur,
într-o lume sumbră şi ameninţătoare, derivă, în mare parte, de aici, din alegerea
iniţială făcută de Sebastian. Locul lui ar fi fost lîngă Lovinescu sau lîngă alţi
intelectuali, cu sau fără cenaclu şi revistă, dar cu idei culturale şi politice mai
favorabile evreităţii. Mai compatibile. Revista Fundaţiilor Regale, la care
Sebastian a ajuns după suspendarea (în ianuarie 1934) a Cuvîntului, era un loc
cu siguranţă mai potrivit pentru el decît Cuvîntul, iar relaţiile lui de la Fundaţiile
Regale – în primul rînd Rosetti, dar şi Camil Petrescu (care, aşa schimbător şi
înfricoşat cum era, măcar nu i-a făcut lui Sebastian rău cu dinadinsul) – s-au
dovedit a fi, în timpul legislaţiei antisemite din România, mai trainice şi mai
puţin traumatizante decît au fost prieteniile lui din cadrul generaţiei ’27. În anii
persecuţiilor antisemite şi ai războiului, marile dureri i-au venit tot din alegerea
iniţială: de pildă de la Eliade (care, exact cînd Sebastian abandona ideologia
extremei drepte, adică prin 1935, s-a contaminat la rîndul lui de extremismul
revoluţionar de drepata), iar nu de la Rosetti.
*
Relaţiile lui Sebastian cu Lovinescu, greu deteriorate la sfîrşitul anului 1928,
au rămas reci şi în anii următori. În ofensiva sa antilovinesciană, Sebastian s-a
lăsa dus de „norocul nemeritat“ de-a fi în preajma lui Nae, plătindu-şi astfel
fatalitatea primei sale iubiri intelectuale.
În ianuarie 1929, junele publicist revine la „Sburătorul“ şi-l frecventează
curent, pentru a-şi rezuma apoi impresiile nefavorabile în presă; în mai 1929, în
articolul Debutanţi bătrîni – care a fost citit la cenaclu cu voce tare de
Lovinescu însuşi, în 19 mai 1929, anume pentru „a-i face imposibilă revenirea
în cerc“, după cum scrie mentorul „Sburătorului“ în agendele sale – îi acuză pe
cenacliştii lui Lovinescu de concurenţă diletantă şi neloială cu generaţia tînără,
conchizînd, pe un ton cioranian, că „opera” acestor „debutanţi cu barbă albă”,
de altfel sămănătoristă, „poate fi arsă fără nici o pagubă“.
În toamnă, Lovinescu, mereu afabil, îi trimite Mutaţia valorilor estetice, în
care-l remarcă pe Sebastian, numindu-l:
„obiect de bucurie şi de dezolare, căci e o dezolare să vezi un copil atît
de îmbătrînit, vorbind cu ton peremptoriu despre lucrurile cele mai
abstracte”.
Rezultatul este exact pe dos, plăpîndul Sebastian devine fioros şi explodează de
supărare. Aşa că în articolul Autoritatea vîrstei, din 17 noiembrie 1929, îl
muştruluieşte pe Lovinescu:
„D-l Lovinescu binevoieşte ş…ţ să ia cunoştinţă de scrisul nostru. Putea
să n-o facă”; „D-sa crede absolut necesar, pentru exacta informare a
cetitorilor, să le comunice datele noastre biografice?”,
se scandalizează Sebastian (care, de-a lungul anilor, în numeroasele lui
polemici, nu s-a sfiit de altfel niciodată să dea în vileag orice fel de informaţii
private, să povestească, de pildă, ce propuneri i-a făcut G. Călinescu, ce i-a spus
Patre Pandrea lui Nae Ionescu, ce face şi ce drege Belu Zilber etc. etc.), care îl
socoteşte pe Lovinescu lipsit de „curaj intelectual” şi incapabil să ţină cont de
observaţiile critice întemeiate pe care el, junele Sebastian, i le-a făcut în mod
repetat. La această enormitate, Lovinescu notează în jurnalul său:
„Cazul Sebastian (volumul meu e slab): e furios că l-am tratat de
„tînăr“!!! E să te îndoieşti că mai există bun-simţ”.
Sebastian şi-a dus supărarea cu el în Franţa, de unde, un an mai tîrziu, îi cerea
lui Baltazar să-i trimită volumul cu bucluc, pentru că intenţionează să scrie „un
şir de foiletoane” despre Lovinescu. Peste două luni, cînd primeşte cartea, se
calmează însă şi, renunţînd la orice intenţii polemice, recunoaşte cuminte că a
greşit:
„am citit paragraful unde vorbeşte despre mine şi am regretat supărarea
mea de anul trecut. Era copilăroasă. Observ abia acum că intenţiile lui
Lovinescu au fost binevoitoare şi că uneori atitudinea mea a fost
neserioasă”.
Totuşi, nu are de gînd să-i ceară scuze criticului, şi îl previne pe Baltazar să nui
spună acestuia nimic despre el, pentru că el, Sebastian, nu şi-a schimbat
nicidecum părerile despre opera lovinesciană.
Adversitatea lui Sebastian la adresa lui Lovinescu era un lucru ştiut în
epocă. G. Călinescu, care a fost şi el jignit de Sebastian, a comentat-o într-un
articol în termenii următori:
„Cînd un critic matur a tipărit o carte cu caracter literar ş…ţ tînărul
nostru s-a repezit să-l «distrugă ». ş…ţ Cauza? Criticul matur citase pe
criticul tînăr în una din cărţile sale, cu oarecare ironie, în fond
măgulitoare avînd în vedere puţinătatea meritului celui din urmă”.
Pe temelia acestor răfuiri din 1928-1929, relaţiile dintre cei doi s-au
deteriorat pentru totdeauna. Sebastian a scris mereu despre cărţile lui
Lovinescu, reuşind, cu stilul său precis, să găsească o modalitate acoperită de al
contesta şi minimaliza pe marele critic. În vara anului 1931, abia întors de la
Paris şi reintegrat redacţiei Cuvîntului, Sebastian revine la vechile sale
resentimente faţă de Lovinescu şi comentează în ziarul său Memoriile acestuia;
injuria începe de la titlu: Pe marginea unei cărţi de anecdote, şi continuă în text,
unde pune semnul egalităţii între critica lovinesciană şi eroare:
„Criticul nostru a semnat ani de-a rîndul erori critice, nedreptăţi
violente, neînţelegeri calificate – şi nu i s-a întîmplat nimic ş…ţ sub
aparenţa placidă a acumulat ani de-a rîndul mici cantităţi de otravă”,
etc., provocînd, prin memoriile sale, „un zid de indignare”. Deoarece o singură
ieşire umorală nu-i ajunge, foiletonistul revine în România literară cu încă un
comentariu, în care îl plasează pe Lovinescu pe linia mediocrităţii: „cu o
mentalitate de profesor ponderat şi cu un gust ponderat şi evaziv“; într-adevăr,
dacă pentru Sebastian etalonul uman şi intelectual era Nae Ionescu, cu stilul său
de aventurier renascentist, atunci Lovinescu – un simplu burghez civilizat şi un
intelectual tolerant - nu mai putea avea nicio şansă. Criticul, care de altfel
fusese avertizat că urmează atacul lui Sebastian, notează placid: „Beaucoup de
bruit pour rien“.
Cînd apare Bizu, Sebastian observă acru „inaptitudinea d-sale pentru roman“
şi „construcţia sa total defectuoasă“, conchizînd că „d. Lovinescu ş...ţ scrie un
roman mort”; iar criticul la rîndul său notează: „Primul articol negativ,
Sebastian...“.
„Orice carte îţi place dacă vrei. Orice carte îţi displace dacă vrei“, spunea
Eugen Ionescu. Sebastian era programat din start, de la Cuvîntul (şi reprogramat
la un moment dat şi de Camil Petrescu), să-i displacă orice carte de Lovinescu,
aşa că i le pune pe toate, invariabil, într-o lumină dezavantajoasă, insistînd pe
vulnerabilităţile, nu pe calităţile lor. În timp, el a mai comentat Mite, Bălăuca,
Diana, volumul al III-lea al Memoriilor şi altele, pe un ton mai puţin pornit, dar
mereu critic. În iunie 1936, imaginîndu-şi un volum de critică (rămas de altfel
în proiect), Sebastian, mereu neîmpăcat cu Lovinescu, regreta că a rupt
manuscrisul un text polemic la adresa acestuia şi îşi imagina că ar putea scrie
despre „trecerea mea pe la «Sburătorul», «duelul» cu generalul Văitoianu,
incidentul cu Lovinescu (smochingul)“.
O distanţă rece a rămas permanent între ei. În 1939, redactor la Revista
Fundaţiilor Regale, Sebastian îi cere lui Lovinescu – în numele lui Camil
Petrescu – o colaborare. Criticul acceptă, dar, încercînd să plaseze aici şi
poemele Hortensiei Papadat-Bengescu, are surpriza că cei doi, Camil Petrescu
şi Sebastian, i le resping, ca să nu „încurajeze diletantismele“. Refuzul lor este
un prilej de defulare – antisemită – pentru Lovinescu, el notînd în jurnal
„Laşitatea ovreiască a lui Sebastian. Ovreiul“.
Deşi cam din 1937 Sebastian a fost oarecum mai binevoitor faţă de
Lovinescu, gheaţa dintre cei doi nu s-a spart nici după moartea lui Nae Ionescu,
care a stat la temelia antipatiei iniţiale a tînărului Sebastian. În 12 februarie
1941, acesta îl vizitează pe critic:
„Mihail Sebastian 6 ? – 8... Simpatic. I-a plăcut „extraordinar“
Maiorescu – cred că nu l-a citit încă”,
notează, cu lipsa lui de iluzii, Lovinescu. În însemnările zilnice ale lui
Sebastian, lucrurile sînt mai colorate:
„Vizită la Lovinescu. (N-am mai fost la el acasă de vreo 12 ani.)
Acelaşi, mereu neschimbat. L-am găsit ascultînd cu răbdare o nuvelă de
un tînăr şi pe urmă, la sfîrşit, tuşind evaziv. Mică trăsătură antisemită,
prinsă în treacăt – vorbeam despre Grindea şi despre mirarea mea de al
vedea reuşind la Londra. // – Ei, rassa, rassa! zice el rîzînd şi totuşi
foarte convins”.
Sîntem în 1941, în plin antisemitism oficial, de stat. Remarca lui Lovinescu –
adică explicarea succesului unui evreu prin apelul la etnic – este, dacă vrem, un
rasism pozitiv-discriminatoriu, iar în contextul real al epocii, cînd se practica
antisemitismul oficial, bazat pe discriminarea negativă, pe ideea rasei
inferioare, remarca lui Lovinescu este benignă. Că Lovinescu putea nota, la
enervare, în caietele sale „Ovreiul“, asta e sigur. (Că se poate discuta despre un
anume antisemitism lovinescian, inofensiv, mai ales la începutul anilor 1920, de
asemenea este adevărat; după cum adevărat este şi faptul că Lovinescu s-a
autorevizuit permanent, în numele unor valori morale şi politice care acceptă în
sfera naţională pe oricine doreşte să fie român, şi care împacă naţionalul cu
universalul.) Dar Sebastian nu ştia acest lucru, el diagnosticînd „mica trăsătură
antisemită“ a lui Lovinescu pur şi simplu pe baza exclamaţiei – benigne, spun
eu – despre Grindea. În iulie 1941, Sebastian, foarte atent cu „antisemitismul“
lui Lovinescu, consemnează în jurnal ce i-a povestit Eugen Ionescu despre
mentorul „Sburătorului”:
„20 iulie 1941. Lovinescu i-a spus zilele trecute lui Eugen Ionescu că
nimeni nu mai poate fi azi anglofil. Ruşii trebuie învinşi, iar germanii
trebuie să rămînă învingători. Altfel vom fi conduşi de «evrei şi
pantofari»?)”.
Ghilimelele indică un citat din Lovinescu, reţinut de Sebastian pentru conotaţia
antisemită. Iar dacă ne ducem la Agendele Sburătorului, descoperim că
Lovinescu se întîlnise într-adevăr cu Eugen Ionescu:
„19 iul. 1941. ş...ţ 5, Eugen Ionescu, pleutre, bolşevizant, nu e român,
vrea să meargă la Paris etc., dezrădăcinat lamentabil”.
Evident, nu putem reconstitui din neant conversaţia celor doi. Putem însă să
presupunem că au discutat despre situaţia frontului şi că Ionescu, care era
terorizat de extrema dreaptă, şi-a declarat speranţa în victoria Uniunii Sovietice,
iar Lovinescu, dimpotrivă, temător faţă de ce înseamnă comunismul real, a fost
rezervat la această posibilitate. Să mai observăm dificultatea reală a unui român
de a simpatiza, în mod lucid, atunci, în timpul războiului, cu vreuna din tabere:
una însemna comunism, cealaltă nazism – o opţiune, validă moral, între cele
două ideologii şi tabere, amîndouă criminale, dar în mod diferit, fiind practic
imposibilă. Sebastian însuşi, în Jurnal, îşi arată simpatia pentru a treia cale:
pentru liberalismul englez, pentru Anglia, aliata de atunci a Uniunii Sovietice;
dar spunînd „Anglia“, Sebastian ocolea, printr-un transparent subterfugiu
mental, alegerea reală între fascism şi comunism, amîndouă fiindu-i odioase.
Reîntorcîndu-ne la cele două note ale lui Sebastian: de ce reţine el aşa de
atent „mica trăsătură antisemită“ a lui Lovinescu? La urma urmelor, el a stat la
Cuvîntul şi după ce Nae Ionescu şi-a declarat pe faţă, în editorialele sale,
antisemitismul politic. El a trebuit să fie forţat să vadă antisemitismul
fundamentalist-religios al celebrei prefeţe naeionesciene la romanul său, iar în
1938, imediat după adoptarea legislaţiei antisemite a guvernului Goga-Cuza, sa
dus direct la Nae, să o comenteze împreună. De ce Nae este pentru el în primul
rînd un „pasionat cercetător al spiritului iudaic”, iar Lovinescu un antisemit? De
ce nu a văzut şi nu a rispostat, în toamna anului 1933, la antisemitismul politic
real al lui Nae Ionescu, dar se simte acum obligat să-i consemneze/inventeze lui
Lovinescu unul? La Nae Ionescu (şi la Eliade, de altfel) diagnostichează
şmecheria, naivitatea, stilul copilăros, şi-l absolvă în numele acestui artificiu.
De fapt, le pune celor doi un diagnostic pe care putem presupune că şi l-a pus
şi lui însuşi pentru începutul anilor ’30, şi mai ales pentru 1933, anul său de
climax revoluţionar de dreapta. În schimb, la Lovinescu – pe care presa îl
socotea „complicele evreimii româneşti“ şi vîndut, împreună cu G. Călinescu,
evreilor – reţine antisemitismul.
Cred că reacţia lui Sebastian este una de tip autojustificativ: şi-l prezintă sieşi
pe Lovinescu drept antisemit ca să se justifice în propriii săi ochi că a fost în
echipa lui Nae (acesta, antisemită de-a binelea!), iar nu cenaclier al lui
Lovinescu, la Cuvîntul iar nu la Sburătorul, cu aripa de extremă dreaptă din
generaţia ’27 (el însuşi fiind un comentator politic de extrema dreaptă), iar nu locuitor al „Semitopolisului“ lovinescian. Propria sa eroare politică, în care a stat îndelungat şi, mai ales în ultimele luni ale anului 1933, fără nici o scuză plauzibilă, împreună cu supunerea sa pasională, masochistă, în faţa autorităţii lui Nae Ionescu – iar întîmplările de dragoste pot fi constatate, înregistrate, dar nu pot fi propriu-zis judecate – îşi trimiteau, în 1941, după vindecarea lui Sebastian de extremismul politic şi după moartea lui Nae însuşi, tentaculele lor tîrzii...
Fragment dintr-un studiu mai mare. Pentru a economisi spaţiul, notele au fost suprimate.



Prima pagină Articole Redacţie Istoric Arhivă Contact
Copyright © Uniunea Scriitorilor din Romania 2008-2013. Toate drepturile rezervate. Design si Programare: Datagram