In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Eseuri
CHEI NOI PENTRU HANU ANCUŢEI (I) - ELISABETA LăSCONI Hanu Ancuţei rămâne la opt decenii de la publicarea în volum
piatră unghiulară în opera lui Mihail Sadoveanu, “capodopera
de la răscruce”, după cum o numea inspirat Nicolae Manolescu
în Utopia cărţii, despărţind perioada îndelungată a căutării de sine, întinsă
pe un sfert de secol, de impresionantul şir al capodoperelor ce îi succed.
Totodată, se dovedeşte o carte inepuizabilă, fiecare metodă critică,
hermeneutică sau chiar ieşind din teritoriul literar într-o zonă mai largă a
cunoaşterii, scoate la lumină alte hăţişuri, neexplorate, de la grila stilistică
la pragmatică, de la mitocritică la arhetipologie şi numerologie, de la o
abordare exclusiv textuală la una transdisciplinară, mergînd spre istoria
mentalităţilor şi spre imagologie, spre sociologie sau antropologie.
Mă simt îndatorată numeroşilor exegeţi ai creaţiei sadoveniene, ai
acestei cărţi în mod deosebit, din generaţii diferite, cu perspective diverse
(Constantin Ciopraga şi Mircea Tomuş, Ion Vlad şi Zaharia Sângeorzan,
Alexandru Paleologu şi Nicolae Manolescu, Monica Spiridon şi Corina
Ciocârlie), care mi-au stimulat relectura periodică.
Prima problemă spinoasă o generează încadrarea cărţii. Toţi
comentatorii o consideră ciclu narativ, inserând-o într-o ilustră tradiţie a
povestirii în ramă sau cu sertare. Într-un interviu însă, autorul făcea referiri
la “romanul Hanu Ancuţei”. Iată o premisă, de la care pornind voi încerca
să demonstrez că ne aflăm în faţa unui roman, privit din două aspecte
inseparabile, diegeza (histoire sau povestea, istoria, “conţinutul” sau
substanţa epică) şi discursul narativ (narration sau relatarea faptelor,
presupunând instanţele comunicării narative şi modalitatea de a realiza
comunicarea).
Primul enunţ ce deschide cartea semnalează elementele diegezei –
subiectul şi reperele spaţio-temporale: “Într-o toamnă aurie am ascultat
multe poveşti la Hanu Ancuţei” şi, în mod implicit propune un pact: cel ce
povesteşte, anonim până în final, s-a aflat atunci (în acea toamnă aurie) şi
acolo (la han) ca simplu ascultător, relaţia sa cu povestitorii care s-au
succedat fiind una directă.
Comunicarea de la han implică oralitatea, iar cel ce povesteşte recurge
la un artificiu şi transpune în scris cele povestite. Îşi asumă condiţia de
narator şi instituie o comunicare de alt tip, scriptural, cu un cititor. Se
ascunde astfel printr-o etalare ostentativă procedeul ingenios, convenţia pe
care se întemeiază arhitectura narativă: oralitate aparentă realizată prin
scripturalitate.
Cine este acest misterios narator, solidar cu călătorii de la han, dar
preocupat să rămână în umbră? El este naratorul principal, care
înregistrează detaliile petrecerii, ceremonialul rafinat al istorisirii, de la
provocare sau ispitire, până la răsplata prin elogii. Se deosebeşte de toţi
naratorii secundari, care îşi evocă întâmplările tinereţii, prin discreţie
absolută în privinţa propriei persoane. Lui îi aparţine “rama” în care se
încastrează pe rând cele nouă povestiri.
Naratorul principal dezvăluie de la început originalitatea acestui
roman. Subiectul său îl formează însuşi actul povestirii şi petrecerea, iar
discursul narativ înregistrează diferitele modalităţi de a produce şi a
asculta istorii în cadrul unui ceremonial cu reguli precise, ca şi o
desfăşurare a timpului relatării, aflat în relaţie cu diverse timpuri, ţinând
de un trecut îndepărtat, când s-au petrecut întâmplările evocate.
Petrecerea şi istorisirea au doi maeştri care le tutelează, Ancuţa cea
tânără şi comisul Ioniţă, care sunt cei doi stâlpi ai hanului. Hangiţa
porunceşte ospătarea călătorilor, iar comisul porneşte şirul istorisirilor
evocând întâmplarea din tinereţe cu iapa lui Vodă. Promisiunea făcută de
a istorisi încă o întâmplare funcţionează ca provocare implicită, la care
înţeleg să răspundă pe rând ascultătorii săi.
La han începe astfel un turnir narativ, cu trei etape, marcate de cele
două deschideri ale hanului: după primele trei istorisiri, în plină strălucire
a după-amiezii, intră în cercul de povestaşi Neculai Isac, după alte trei
istorisiri, când se lasă întunericul, fac popas la han carele cu marfă şi alţi
trei călători: negustorul lipscan, orbul sărac şi liţa Salomia, care vor intra
pe rând în rol de povestitori. Hanu Ancuţei se compune aşadar din trei
triade epice, iar povestirile se succed în trei etape în conformitate cu trei
modele narative.
I. Un turnir după regulile unui manual de naratologie
A. Prima triadă: povestirile destinului
1. O simplă anecdotă: Iapa lui Vodă
Comisul Ioniţă povesteşte ca răspuns la numeroasele ironii îndreptate
asupra calului său. Naratorul principal descrie calul vrednic de mirare:
“Era calul din poveste înainte de a mânca tipsia cu jar. Numai pielea şi
ciolanele!”. Iar moş Leonte îl persiflează făţiş: aşa cal nu se găseşte nici
în poveşti (“să umbli nouă ani la toţi împăraţii pământului”) şi se preface
cuprins de groază numai gândindu-se câte parale face.
De ce provoacă atâta haz comisul şi calul lui? Nu numai din cauza
contrastului dintre ţinuta plină de fală a comisului şi înfăţişarea calului, ci
şi din alt motiv ce riscă să scape cititorului neavizat. Conform
Dicţionarului explicativ al limbii române, comis (plural comişi) este
mare dregător în Moldova şi în Ţara Românească, în Evul Mediu, care
avea în grijă caii şi grajdurile domneşti, ocupându-se şi de aprovizionarea
lor cu furaje.
Povestirea comisului justifică de ce marele dregător însărcinat cu
herghelia domnească este atât de mândru de calul care nu se potriveşte
rangului său: moştenire de la o iapă la care s-a uitat cu mare uimire chiar
Vodă Mihalache Sturza. Iată aşadar lansată provocarea către ascultători,
care se lasă repede seduşi de perspectiva unei poveşti de pe vremea lui
Mihai Vodă Sturza.
Povestirea debutează cu o amplă expoziţiune cuprinzând întâlnirea de
la han a lui Ioniţă cu boierul străin, discuţia despre judecata nedreaptă care
l-a lăsat fără pămânul moştenit din moşi-strămoşi, drumul ce urmează
să-l facă la Iaşi ca să-i facă dreptate însuşi vodă. Intriga este savuroasă şi
constă din răspunsul dat la întrebarea boierului: dacă vodă nu-i va face
nici el dreptate, îl va pofti să-i pupe iapa nu departe de coadă.
O desfăşurare a acţiunii restrânsă (drumul de la han la curtea
domnească, intrarea la vodă şi surpriza să recunoască în vodă pe boierul
de la han, judecata bazată pe actele de proprietate – „sacul cu hârţoagele
şi cu peceţile cele vechi”) conduce la punctul culminant ce reia întrebarea
şi răspunsul din intrigă (dacă nici vodă nu i-ar fi făcut dreptate, nu şi-ar fi
luat vorba înapoi, iar iapa se află peste drum) şi la un deznodământ fericit
(vodă face mare haz, privindu-l cu simpatie la despărţire).
Construcţia subiectului are o maximă simplitate, se poate reduce la cele
două întâlniri, de la han şi de la curtea domnească, construite ca scene
antitetice: în prima, Ioniţă se află într-o postură superioară, ca obişnuit al
locului, îl primeşte pe boierul străin şi îl cinsteşte cu o oală cu vin; a doua
întâlnire îl arată într-o postură inferioară – îngenunchează, sărută botforii
domnitorului când îl recunoaşte pe boierul de la han.
Are un conflict povestirea? Unul social, estompat ca fundal istoric:
luptele şi judecăţile răzeşilor pentru a-şi păstra pământurile moştenite, la
care poftesc boierii, mai noi sau mai vechi, şi implicarea domniei pentru a
se face dreptate. Conflictul principal rămâne fără consistenţă:
confruntarea mândriei unui răzeş cu înţelepciunea şi bonomia unui
domnitor.
Inventarierea personajelor dovedeşte o simplitate rudimentară: un
personaj principal (Ioniţă), unul secundar (Vodă Mihalache Sturza),
personaje episodice (cealaltă Ancuţă, slujitorii însoţindu-l pe boierul
străin, dorobanţul, oşteanul bătrân şi ofiţerul tinerel de la curte). Tipologia
este redusă, sumar schiţată, ambele personaje fiind purtătoare de valori
pozitive: un model de răzeş aprig şi îndrăzneţ, un domnitor – model de
înţelepciune.
Detaliind puţin construcţia celor două personaje, ele arată o idealizare.
Ioniţă reprezintă tipul răzeşului iubitor de pământ, ambiţios când îşi apără
drepturile, consecvent când îşi ţine promisiunea, ospitalier, comunicativ şi
mucalit. Mihai Sturza apare ca domn drept cu supuşii, indiferent de rangul
lor, dornic să cunoască adevărata stare a ţării prin călătorii incognito,
inteligent şi cu simţul umorului, bun cunoscător şi preţuitor de oameni.
Comisul Ioniţă îşi asumă naraţiunea evocatoare, este naratorulpersonaj
aflat în centrul acţiunii, narator creditabil relatând cu sinceritate
cele întâmplate. Cititorul este lăsat să deducă semnificaţia întâmplării,
dincolo de poanta care îi dă şi haz şi suspans: cele două întâlniri i-au
schimbat soarta, şi-a recăpătat pământurile şi probabil aici îşi are punctul
de pornire ascensiunea sa la dregătoria de comis, oferă altă imagine a
calului ca descendent al iepei care i-a purtat noroc în aventura domnească,
reabilitându-se în ochii călătorilor şi plasându-şi calul într-o lumină
favorabilă.
Iapa lui Vodă se apropie de anecdotă: o naraţiune scurtă, de cele mai
multe ori comică, relatând un fapt puţin cunoscut sau doar imaginat din
viaţa unei personalităţi istorice. Se regăsesc câteva trăsături ale anecdotei:
oferă o caracterizare a personalităţii domnitorului Mihai Sturza, surprinde
mentalitatea vremii (conflicte între boieri şi răzeşi pentru pământ,
încercarea de aşezare a treburilor ţării) nu printr-un episod ci prin două
scene relevante (călătoria incognito a domnului ca să afle adevărata stare
a ţării şi dreapta judecată), ca şi concizia şi poanta, accentuată prin
repetare.
Anecdota comisului îi înveseleşte pe călători, reuşeşte să încălzească
atmosfera şi să le trezească ascultătorilor cheful de a istorisi. Promisiunea
comisului că le va povesti altă întâmplare este percepută ca provocare
implicită: mănuşă aruncată tuturor ca să intre în luptă şi să-l întreacă.
Comisul Ioniţă deschide astfel turnirul istorisirii.
O povestire tragică: Haralambie
A doua povestire, a călugărului Gherman, vine ca replică la anecdota
comisului. Mai întâi călugărul recurge la o tehnică străveche de captare a
bunăvoinţei ascultătorilor, prin închinări meşteşugit adresate, apoi alta,
mai subtilă, urmărind trezirea curiozităţii lor prin detalii despre viaţa
monahală pe care o duce la schitul din Durău, despre drumul la Iaşi
poruncit de egumen.
Călugărul poate strecura astfel aluzii la câteva secrete personale: s-a
născut într-un sat de munte, Bozieni, nu-şi cunoaşte tatăl, ştiut doar de
Dumnezeu şi de maica lui, a crescut orfan, iar mama, pe patul morţii, l-a
juruit vieţii monahale ca să răscumpere păcate vechi, are de împlinit o
datorie, să se închine la biserica din Iaşi, cu hramul Sfântului Haralambie,
există şi un anume Haralambie pentru care trebuie să se roage.
Iată mai multe mistere cu care călugărul îi ispiteşte pe ascultătorii săi,
şi primul care nu rezistă tentaţiei de a le dezlega este chiar comisul Ioniţă.
Şi astfel, printr-o manevră plină de eleganţă şi politeţe, călugărul ia locul
comisului şi relatează o poveste înfricoşătoare, impecabil construită, atât
ca subiect plin de tensiune, cât şi ca distribuţie a personajelor şi densitate
a semnificaţiilor.
Expoziţiunea cuprinde o mică biografie a lui Haralambie: întâi arnăut
domnesc, alege viaţa de haiduc – “lotru” care jefuieşte curţile boiereşti şi
nu poate fi prins nici de lefegiii domneşti. Intriga este construită printr-o
scenă de mare fineţe şi complexitate: în divanul domnesc, vornicul ţării îi
sugerează domnului că singurul care-l poate prinde pe “lotru” este fratele
său, Gheorghie Leondari, tufecci-başa (căpitanul gărzii domneşti), iar
Vodă îi cere slujitorului credincios să-şi aducă fratele, viu sau mort, altfel
nici el nu va mai vedea lumina soarelui.
Acţiunea se desfăşoară succint: Gheorghie Leondari pregăteşte lefegii,
îl urmăreşte pe Haralambie până la ultimul său ascunziş, casa din Bozieni,
unde îl încercuieşte şi-i cere să se predea. Punctul culminant îl reprezintă
înfruntarea fraţilor: Haralambie eşuează în tentativa de a-şi împuşca
fratele, care îl păleşte cu hangerul, doborându-l, sub ochii celor apropiaţi.
Deznodământul are loc tot în divanul domnesc: Leondari îi cere domnului
voie să se retragă pe pământurile lui ca să-şi ispăşească păcatul de a fi
vărsat sângele fratelui său, tot el înalţă la Iaşi biserica având hramul
Sfântului Haralambie.
Construcţia subiectului relevă rigoare perfectă, cu repere temporale şi
spaţiale precise. Intriga se declanşează într-o zi de mare sărbătoare
creştină – Sfânta Măria Mare (15 august), reliefând astfel păcatul poruncii
domneşti, iar punctul culminant în a opta zi de urmărire (16+8=24, adică
în 24 august), spaţiile principale fiind curtea domnească, iar centrul – casa
din Bozieni.
Cele două scene indică antiteza între intrigă şi deznodământ: scena
poruncii pline de cruzime a lui Vodă Ipsilanti şi scena plină de durere a
întoarcerii slujitorului după ce a îndeplinit porunca domnului său. O
gradaţie ordonează în crescendo urmărirea, descrisă în termenii unei
vânători: un frate ia urma celuilalt “ca un câine care adulmecă putoarea
fiarei”, din culcuş în culcuş, până îl încolţeşte, cel urmărit spune: “Mă
hăituieşte frate-meu Gheorghie ca pe lup”. Se prefigurează deosebirea
esenţială între cei doi fraţi: unul acceptă “domesticirea” şi porunca
stăpânului, altul îşi păstrează sălbăticia.
Conflictele accentuează deja superioritatea povestirii călugărului:
apare şi aici ca fundal conflictul social, între haiduci şi boieri, dar violent
şi amplificat, între lotri şi autoritatea domniei. Conflictul principal este
psihologic: lupta lăuntrică a lui Gheorghie Leondari, pus în faţa unei
alegeri tragice: îşi prinde (sau ucide) fratele sau o să zacă în temniţă el
însuşi. Declanşarea conflictului interior o arată cele trei reacţii când aude
porunca lui vodă: amuţeşte, se albeşte la faţă, se clatină de parcă ar fi
primit o lovitură.
Cei doi fraţi sunt personaje principale, plasate în antiteză: la început
sunt slujitori ai domniei, apoi aleg căi opuse – unul urcă scara ostăşească
şi devine căpitanul gărzii, iar vodă îl răsplăteşte cu pământuri, celălalt
alege libertatea şi devine căpetenia unei cete de lotri. Haralambie susţine
conflictul exterior, social, iar moartea lui schimbă viaţa tuturor; Gheorghie
Leondari susţine conflictul psihologic.
Relaţia celor doi este una de mare ambiguitate, fiecare poate fi
considerat, alternativ, protagonist sau antagonist, în funcţie de conflictul
dinspre care este privit. Fiecare este purtător al unor valori ce reflectă
spiritul lumii şi al timpului în care trăiesc, prin alegerile pe care le fac. Un
frate alege să respecte “legea cetăţii”, se conformează normei sociale şi
ajunge într-un impas fără ieşire prin porunca domnească, celălalt încalcă
toate legile. Însă amândoi se dovedesc capabili de fratricid, în faptă unul,
ca intenţie celălalt.
Personajul secundar este tot domnitorul ţării, de data aceasta Vodă
Ipsilanti, iar despre cele episodice, se înmulţesc considerabil faţă de prima
povestire: boierii (în intrigă şi în deznodământ), lefegii domneşti (în
desfăşurarea acţiunii), lotrii, femeia (soţie sau iubită a lui Haralambie) şi
copilul ei (în punctul culminant). Superioritatea povestirii transpare nu
doar din numărul mare de personaje, ci mai ales din complexitatea
relaţiilor.
Pe parcursul naraţiunii, se succed doi naratori: un narator omniscient în
aproape toate momentele subiectului prin relatare la persoana a III-a
(colportor al faptelor din auzite sau reconstituite cu un plus de imaginaţie),
cu excepţia punctului culminant, aparţinând unui narator-martor:
călugărul Gherman povesteşte la persoana I cele trăite în copilărie, când a
asistat la scena cumplită a fratricidului.
Indiscutabil că se poate vedea şi o glisare de la postura iniţială, de
narator necreditabil (care ascunde cu intenţie informaţiile) la cea finală, de
narator creditabil. Momentele apar punctate precis: mărturisirea iniţială că
nu şi-a cunoscut tatăl, desemnarea lui Haralambie drept “prietenul nostru”
şi apoi, după încheierea luptei fratricide constatarea – “Tufecci-başa
Gheorghie s-a întors la Domnie cu capul tatălui meu.”
Triumful deplin al călugărului asupra comisului Ioniţă în turnir
transpare atât printr-o comparaţie strict naratologică, cât şi prin
semnificaţiile celor două povestiri. Primul aspect ţine de viziunea asupra
domniei: comisul a înfăţişat o domnie ideală, a lui Mihai Sturza, iar
călugărul domnia nechibzuită a lui Vodă Ipsilanti, autorul moral al
impasului tragic, care, supremă slăbiciune ori ipocrizie, plânge în divan
văzând rezultatul poruncii.
Al doilea aspect semnificativ îl reprezintă rolul întâmplării pentru
destinul personajelor. Întâmplarea din tinereţe a avut urmări benefice:
soarta lui Ioniţă se schimbă. Fratricidul dublu (în intenţie al lui
Haralambie, în faptă al lui Gheorghie Leondari) are urmări tragice pentru
toţi: mamă şi fiu rămân fără sprijin, Gheorghie Leondari părăseşte slujba,
începe o viaţă de penitenţă, Vodă însuşi pierde un oştean devotat. Cei care
câştigă sunt boierii: au scăpat de lotru şi de fratele său, a cărui ascensiune
l-ar fi putut transforma într-un egal.
Al treilea aspect este dat de imaginile povestaşului înainte şi după actul
narativ. Comis şi cal apar într-o altă lumină, aureolaţi de evocare.
Călugărul însă este victima întâmplării trecutului: Gherman recunoaşte
acum că inima lui trăgea spre oameni, dovadă – oprirea la han şi bucuria
de a închina oala cu vin. Însă mama l-a juruit călugăriei nu doar pentru a
ispăşi păcate vechi ci şi ca să oprească vărsarea de sânge în neam: singurul
urmaş al lui Haralambie avea datoria să răzbune moartea tatălui,
omorându-şi unchiul.
O povestire fantastică: Balaurul
Arta narativă a călugărului şi tragismul povestirii sale reies din reacţiile
ascultătorilor săi: întâi comisul Ioniţă, adversarul înfrânt, îi aduce în spirit
cavaleresc un binemeritat “laudatio” mărturisind emoţia şi dorinţa de
revanşă (“...istorisirea cuvioşiei sale părintelui Gherman mi-a zbârlit părul
sub cuşmă; dar eu vreau să vă spun ceva cu mult mai minunat şi mai
înfricoşat!”).
Moş Leonte se îndoieşte făţiş de competenţa narativă a comisului,
asupra lui istorisirea a avut impact, mai profund, trezind din adâncul
memoriei, teroarea momentului când a văzut întâi balaurul: “Vă spun
drept că numai o dată, de când sunt, mi-am mai simţit aşa inima, ca
potârnichea în căngile şoimului.” Şi informaţiile pe care le dă celorlalţi
produc o nouă ofertă narativă: era flăcău trecut de 20 de ani, se afla cu
tatăl său la târlă pe dealul Bolândarilor, după Sîntilie.
Zodierul recurge la curtoazie, îşi ia îngăduinţa istorisirii “cu voia
comisului Ioniţă”. Iar povestirea lui ţinteşte să eclipseze performanţa
narativă a călugărului. Totul se complică: temele (iubirea, adulterul,
trădarea), conflictele (între cei doi soţi, între boier şi zodierul cel bătrân),
chiar şi înlănţuirea momentelor subiectului. Iar cititorul nu percepe
înşelătoria decât după a doua sau a treia lectură.
Subiectul pare simplu: un boier aspru, Nastasă Bolomir, fără noroc la
neveste (prima îl părăseşte, a doua moare) se căsătoreşte a treia oară cu o
tânără, care, spre uimirea tuturor, l-a subjugat cu farmecul ei. Când
descoperă aventura soţiei cu fiul vornicului Vuza, vine la târla din dealul
Bolândarilor ca să ceară sfatul bătrânului zodier.
Ifrim zodierul vrea să-i ajute pe toţi şi să evite o nenorocire: îi
tălmăceşte boierului din cartea de zodii, se grăbeşte spre Hanul Ancuţei,
unde au drum cuconiţa Irinuţa şi iubitul de întoarcere, ca să îi prevină de
furia boierului. Aici se întâlnesc cele două grupuri: cei trei actanţi ai
triunghiului adulterin şi cei trei agenţi ai destinului: zodierul, fiul său şi
cealaltă Ancuţă. Boierul vrea pedepse umilitoare pentru cei doi
îndrăgostiţi, iar pentru zodier una cumplită: să fie jupuit de piele cât pentru
o pereche de papuci.
Apariţia balaurului ca punct culminant determină două lecturi diferite
ale povestirii: una realistă şi alta fantastică. Detaliile descriptive sugerează
un fenomen meteorologic foarte rar, o tornadă, care capătă proporţii
fabuloase datorită spaimei ce o stârneşte tuturor. Însă contextul apariţiei
balaurului dă o turnură fabuloasă faptelor: balaurul se iveşte după ce
bătrânul zodier îl blestemă pe boier, ca şi când ar răspunde unei chemări
sau porunci.
Cine a chemat balaurul? Ca narator, zodierul insinuează că tânara
cuconiţă, proiectând asupra ei o suită de imagini demonice: pare să scoată
nişte corniţe când boierul o aduce la curte, i se văd ghearele când îşi
înfruntă bărbatul, o numeşte “drăcuşorul cel bălan”. Are grijă să lase
complet suspendat firul destinului ei. Totuşi, fata este nepoată de
mitropolit, aşa că “demonizarea” pare cel puţin suspectă, urmărind să
abată atenţia de la personajul principal: Ifrim.
Povestitorul mărturisise că ucenicea în vara aceea, învăţând de la tatăl
său (zodier, vraci şi solomonar), într-un anume loc, dealul Bolândarilor
(regionalismul bolund sau bolând, provenind din maghiară înseamnă
“nebun”), şi într-un răstimp anumit, după Sântilie – sărbătoare fixă (20
iulie) ce apropie sfântul creştin de o divinitate a panteonului mitologic
românesc care produce fulgere şi trăznete în timpul furtunii, hotărând
unde cade grindina.
Dar Ifrim avea triplă funcţie: ca zodier, descifra destinele în mişcarea
stelelor, ca vraci ştia ierburile de leac, iar ca solomonar avea puteri
magice. Întâmplarea de la han arată că esenţială era ultima calitate, prin
care stăpânea stihiile naturii, căci solomonarii, personaje ale mitologiei
româneşti cu atribute şamanice, se pot ridica deasupra norilor, pot încăleca
balauri, pot aduce sau îndepărta grindina de sate (după Ivan Evseev,
Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Amarcord,
1997).
Oamenii îi atribuie solomonarului chemarea balaurului, dar cei doi
zodieri, tatăl şi mai târziu fiul, lasă misterul neelucidat. Moş Leonte insistă
în evocarea momentului: “când a văzut întâi balaurul”. Şi expresia trebuie
citită şi altfel: de atunci, de la vârsta de 20 de ani a văzut balaurul de mai
multe ori sau poate chiar el l-a chemat... De ce nu dezvăluie acest fapt? Ca
toate iniţierile, şi cea de solomar trebuie păstrată secretă şi inaccesibilă.
Aşa că istorisirea lui încifrează ceea ce puţini pot pricepe.
