In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Eseuri
ANAMORFOZA* LITERARĂ, SCURTĂ DESCHIDERE - VIORICA RăDUţă Dacă o carte din compusul Bibliotecar al lui Arcimboldo ar face o
simplă mişcare s-ar distruge fizionomia, chipul uman (!?). Cărţile
ar exista în eu-ri disparate, fără să mai compună o figură. N-ar fi
nici, ,compus” (arcimboldian), nici figurativ, pentru că ar lipsi unitatea, cea
dată de tehnica dublării.
Fragmentele realului (cărţilor, aici, folosite ca elemente fizionomice) nu
înseamnă şi construcţie, Compoziţia lui Arcimboldo, ca şi cea literară, de
acest fel, îşi conţine punctul de fugă, deformator, dar şi constructorul care
să folosească oglinzile bizare, atât în faţa realităţii cât şi a ficţiunii, una cu
cealaltă schimbându-i, dacă am folosi scenariul biblic întru iluzie vizuală,
pe Cain şi Abel, din unghiul cuiva care hotărăşte dreapta şi stânga,
anamorfotic, un fel de poetică dublă, ar trebui spus.
Levantul, de pildă, este o bibliotecă în care, pentru a ajunge la sens,
trebuie să ucizi numele atâtor, ,trandafiri” literari pentru că opera conţine
mai puţină carne şi mai multă îmbrăcăminte livrescă, fiind construită din
literatură, prin compunere anamorfotică; este chiar cap, ,arcimboldian”
dacă te uiţi la fragmentele, ,pre-post-literare”, dispuse totuşi într-o unitate,
care dă altceva decât părţile. Se realizează, deci, în loc de clasica relaţie
artă-literatură, un triunghi, apare un terţ-perspectivă/viziune, dat fiind că şi
pentru referinţe livreşti, cât şi pentru textul compus la vedere, este nevoie
de altă reglare a distanţei, chiar dacă pre-textele se lipesc direct pe corpul
literar nou ca să intre în capcana inter/para/transtextualităţii, luată şi ca
inter/para/transrealitate. Unghiul este deformator şi formator, totodată. În
acest sincretism al compoziţiei stă reuşita de tipul anamorfozei literare.
Reuşita îi revine, în postmodernismul românesc, la nivelul poeziei, lui
Cărtărescu, iar în proză lui Groşan, dacă avem în vedere Insula sau Suta de
ani...
,,Pâncota” şi multiplii săi din Orbitor arată a manual de teorie literară,
dar, prin dublarea sa din unghi figurativ, aş spune, cu deformarea tipică
anamorfozei textuale, ficţiunea umblă după realitate, textură, tablou, pânză,
imagine în oglindă, la propriu, figurată de multele ţesături/oglinzi reale.
Plasarea livrescului printr-un concav/convex ochi anamorfotic, cu pretenţia
de real-cronică, real-biografie, conduce la un ansamblu labirintic al
scriiturii, deodată reală şi ficţională, privindu-se una pe cealaltă bizar, ca
iluzie, imagine. Nu s-a accentuat destul sincretismul scriptural, tipic
anamorfozei literare de felul operelor menţionate, dar este elocventă
dublarea textuală a multora din operele lui Cărtărescu sau Groşan, să
zicem, asemenea unor, ,bibliotecari”, dubli în „naraţia” /structura lor, din
moment ce anamorfoticul ia funcţie de compus. Mişcarea/schimbarea de
optică /scriitură sau pur şi simplu orice mişcare ar face compusul actual de
nerecunoscut. Cum ar suna Levantul fără Eminescu şi fără de toate
lirismele româneşti vizate nu în ecou, ar fi vorba de epigonism, ci în
„strâmbătate”, totuşi formator?
În ce priveşte poezia, care bate pasuri şi/ori popasuri livreşti, dar şi
minimale, fragmentare, cu riscul minus-lirismului, prin aceeaşi tehnică a
oglinzii anamorfotice îşi mănâncă tocmai din trupul compus, iată aceeaşi
figură levantină, dar la un alt „text”, şi se mai aruncă o dată într-o
sonorizată negaţie (a treia avangardă), cu noutăţi de expresie care
instalează, lingvistic, chiar capete demonice, stridente, statuete poematice,
unde începe grotescul şi stampa, sfârşitul şi inocenţele, graviditatea sau
bătrâneţea unui limbaj, care n-a exorcizat personalităţi, dar le-a
excomunicat, de curând asamblat, promovat, mediatizat. Şi altă generaţie,
şi altă mişcare literară vrea să spargă oglinda care, de altfel, va re-face
unghiul vechi-nou al gradului scriiturii, în fond tehnica autorului, niciodată
paralizat de mimesis, pentru că acesta nu se află în stare pură, ba chiar
poate fi efectul unei ingenioase deformări, deplasări, combinări, analogii,
antonimii, omonimii etc. pe datele realului comun sau textului înaintaş.
Dincolo de funcţiile limbajului, o alta, bizară în crearea veche a iluziei
textuale, centrează şi valorifică unicitatea şi independenţa, ,facerii”din acea
„peste-formă”, o dublură de vizualitate/viziune care duce la compoziţie
dublă, cum e cea din oglindă, şi deformatoare. Trăim, de fapt, într-o
psihologie literară anamorfotică odată cu postmodernitatea.
Jakobson nu face decât să învinovăţească limbajul, Eugen Ionescu
găseşte aceeaşi vină şi muţeniei, pentru Beckett totul e vinovat, dar
poeticile recente traduc adevărate iluzii „optice” de text/lume. Chiar dacă
romanul se uită prin vizorul hiperrealului în promovatele noastre
compoziţii literare de azi.
În ce priveşte actul critic pentru oricare „deceniu literar” – nou apare un
concav-convex vizor de lectură. Şi Ţeposu ajungea la vedere de aproape,
trasând o „realitate” printr-o imagine, ,tragică şi grotescă” a scriitorilor
contemporani sieşi, pentru a căror dispunere trebuia un vizor/unghi,
,melancolic” în spatele volumului, de fapt al oglinzii, care-i adună într-un,
,compus”, perspectiva fiind cea „de aproape”. Îi urmează cu aceeaşi stare
de reflexie/viziune Postmodernismul românesc, semnat de Mircea
Cărtărescu. Prin urmare, apartenenţa la deceniul cu care lucrează în
perspectivă, când accelerată, când încetinitoare, apropiată sau
(în)depărtată1, transformă mişcările critice ale istoricului/criticului literar,
învăluitor-descoperitor, într-un bolero fără ieşire, frumos, dar cu un trup
asamblat din scriitori care oricând pot fugi din compoziţie, fie şi cu o nouă
apariţie editorială sau cu o revizuire de „optică”, din cea poetică, fireşte. E
gata, ,bibliotecarul” să se des-compună, dând altă, ,realitate”, nu mai puţin
anamorfotică.
De fapt, anamorfoza artistică are un sinonim în lumea obiectelor –
oglinda, a cărei vechime şi diversitate, abuz şi realitate, intrată în calcule
ştiinţifice diverse, nu face decât să „transfigureze”/figureze, reglânddereglând,
realul, întocmai ca un text care se sprijină aluziv, parodic, etc.,
pe alte texte, dând totuşi unul aparte.
În ce priveşte povestea unui moş Fărâmă, de exemplu (Pe strada
Mântuleasa) se indică tocmai acel peste-formă al povestirii, când şi realul
şi ficţiunea sunt de-formate, dublate într-un circuit fără ieşire, creându-se
chiar modelul unei povestiri anamorfotice, prin prezenţa unui unghi
continuu de formare şi deformare, din care se vorbeşte/se scrie (ca într-)o
iluzie textuală continuă.
Deci, fie că vizorul este livrescul ori bucata de real, suflul artistic vine
din ana – peste şi morphe – formă (anamorfoză, Dicţionar de neologisme,
Bucureşti, 1978), viziune căzută în expresie, oricare ar fi conotaţia
semnelor, viaţa formelor, morfologia şi sintaxa artelor, interferenţa lor.
Anamorfoza pare cheia compoziţională, atât în perioada de început, a
sincretismului artelor, cât şi în cea mai nouă, a literaturii–bibliotecă de tip
postmodern. Nu mai vorbim de suprarealism, cu totul dedat compoziţiilor
bizare în sensul vizat aici. Prin urmare, ca exerciţiu de viziune, anamorfoza
pare să devină o suprafuncţie, creând chiar iluzia, artisticul.
Chiar şi momentul de echivalenţă/unitate a multiplului, tuturor artelor,
în perioada magică, ritualică şi practică, ar demonstra facerea şi refacerea
optică a proximităţii divine, ca un demon care dispune de efecte catoptrice
şi ontologice, în acelaşi produs. Anamorfoza realizează un punct de
strângere/constrângere sistematică a geometriei imaginarului, construit
întotdeauna prin şi peste (prima), ,formă”, prin de-formare.
1 Jurgis Baltrusaitis, Anamorfoze sau magia artificială a efectelor miraculoase, Meridiane,
Bucureşti, 1975.
* anamorphose: Image déformée d’un objet, donnée par un miroir courbe. Représentation, dessin
volontairement distordu qui, vu sous un certain angle ou a un système optique, reprend son aspect
véritable. (Larousse, Dictionnaire, Noms comuns, Noms propres, 1995).
