In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Ancheta VR
RIDICĂ-TE, IA-ŢI CARTEA TA ŞI UMBLĂ! - PAUL ARETZU Legătura dintre scriitor şi Dumnezeu este de o natură aparte,
presupunând daruri şi rodiri. Îi uneşte, fără îndoială, cuvântul viu.
Urcuşul omului către cuvântul viu începe în vacarmul unei
autostrăzi şi se termină cu firicelul de cărare pentru un singur suflet. Distanţa
de parcurs este enormă, galactică, de la minte la inimă. Când poetul ajunge
să-şi înţeleagă îndeletnicirea ca pe o slujire, el deja se află în-scris pe calea
cuvântului. Arta nu există decât ca devoţiune, se face cu sacrificiu, după
modelul blândului Hristos.
Toţi scriitorii provin din stupul cel mare al Cărţii Sfinte, putând alege între
miere şi venin, după propria lor hotărâre. Ne naştem cu un reper religios, de
care putem ţine seama sau pe care îl putem ignora. Avem în noi chipul
Creatorului, avem credinţa strămoşească, apoi avem botezul. Mulţi sunt
orfani de Tatăl nostru.
Nu trebuie să descoperim Biblia în afara noastră. Încă de la naştere, poate
chiar dinainte, ea se scrie şi se citeşte singură în fiecare, există iotă cu iotă
imprimată în fiinţă. Cât priveşte pe Dumnezeu, nu noi trebuie să-l găsim, El
ne descoperă pe noi, adică ne dă viaţă, ne dă moştenirea lumii, ne în-fiază.
Bunica mea era femeie cu frica lui Dumnezeu. Ceea ce îmi amintesc cel
mai bine despre ea este marea bunătate a mâinilor şi repetatele ei sfaturi de
bine. Peste atâta amar de timp, din ea n-a mai rămas decât mângâiere şi
cuvântare bună, şi, în mod sigur, sufletul ei limpede, neîmpărţit. Ea ne-a
învăţat de mici să răbdăm, să facem lucrurile cu temeinicie, să ne rugăm – ne
închina cu mâna ei –, să nădăjduim. Iubea icoanele şi ne ducea deseori la
biserică. Mi-a rămas de atunci marea plăcere de a asculta sunetul clopotelor.
Copilăria mea, neîngrădită, plină de întâmplări inerente, s-a ridicat pe
suportul ferm al acestei predanii pline de dragoste. Toţi cei din familia mea
au fost oameni credincioşi, cu moderaţie.
După 1990, mi s-a făcut dor de credinţa curată din copilărie
Din Biblie am început să citesc în adolescenţă, cu discreţia cerută de
vremuri, fiindcă regimul politic reprima pe diferite căi tendinţele religioase.
Îmi amintesc că în clasele mici, primare, chiar gimnaziale, se făcea o
puternică propagandă ateistă şi erau demascaţi copiii care mergeau la biserică.
După terminarea liceului, am început să fumez, să umblu prin cârciumi,
să mă risipesc într-o inconsistentă boemă, care s-a prelungit destul de mult.
Căsătoria şi mai ales naşterea celor doi copii au însemnat un moment de
răscruce. La fel, căderea regimului autoritar. După 1990, am simţit realmente
că încep o nouă viaţă, imun la refluxurile şi agitaţiile publice. Aşa cum
deţinuţii politici au ieşit din puşcărie, în 1964, cu o extraordinară voinţă de a-
şi recupera anii pierduţi, scriitorii s-au trezit, după căderea comunismului,
plini de beţia libertăţii şi a tuturor posibilităţilor. Unii au fost atraşi de
exhibiţii sexuale în literatură, alţii de aspectele comerciale, alţii de vârtejul
tulbure al politicii. Eu am simţit o irepresibilă nevoie de a renaşte, de a scăpa
de toate frustrările, umilinţele, angoasele, mizeriile din perioada comunistă şi
de a-mi reînnoi mintea, de a mă reumaniza. Denaturarea, estropierea
sufletească nu pot fi vindecate decât prin uitare şi prin recursul la o absolută
inocenţă. Mi s-a făcut atunci dor de credinţa curată din copilărie, de orizontul
ei plin de Dumnezeu. Mi-am reamintit modelele mele şi mi-am dorit să am
credinţa firească a bunicii, abnegaţia mamei, gata de orice sacrificiu pentru
fratele meu Marian şi pentru mine, chibzuinţa tatălui care ne învăţa lucrurile
practice, să muncim în grădină, să plantăm pomi, să reparăm gardul, tăria
sufletească a doctorului Paul Petre, fratele mamei, orbit de maltratările din
puşcărie, când oameni pe care îi vindecase spuneau: daţi în el, omorâţi-l. Am
început să citesc Biblia sistematic, sfinţii părinţi, cărţi cultice, texte filocalice,
vieţile sfinţilor, patericul. Am descoperit adâncimea dumnezeiască şi poezia
curată, sufletească a cărţilor sfinte, unele încărcate cu expresivitate arhaică.
Tata s-a stins în 1993, spovedit, împărtăşit, cu lumânare, surâzând, cuprins de
o neobişnuită lumină, înconjurat de noi toţi. Făcuse războiul, flămânzise,
îndurase gerurile ruseşti, scăpase cu viaţă, restul, cum spunea, fusese în plus,
de la treizeci până la aproape optzeci de ani. În Liturghie, preotul se roagă să
ne dea Domnul sfârşit creştinesc şi răspuns bun la judecata de apoi. Felul
cum tata s-a petrecut a reprezentat pentru mine un semn. Şi eu mă rog, dă,
Doamne, să am un asemenea sfârşit. De altfel, zilnic, pentru cine ştie să
înţeleagă, avem atingeri cu sacrul, de care suntem înconjuraţi.
Apropierea de Dumnezeu, până la căpătarea vederii cereşti
În 2003 am publicat Cartea Psalmilor, acum am terminat Cartea cu
anluminură, scrieri care nu sunt decât semne de iubire. Rugăciunea nu
umileşte, nu înseamnă servitute. Ea sensibilizează sufletul, este o formă de
dialog, exprimând cereri şi mulţumiri Creatorului. Tot astfel procedăm cu toţi
cei care ne fac bine. Apropierea de Dumnezeu se face gradual, prin
rugăciunea limbii, rugăciunea minţii, a inimii, până la căpătarea vederii
cereşti. Poezia poate urca şi ea scara spirituală.
Creştinismul este credinţa iubirii şi a umanizării neîncetate. Lui
Nietzsche, raţiunea orgolioasă i-a spus că iubirea nu este decât slăbiciune,
servilism. L-a făcut aceasta pe Nietzsche mai puternic decât Dumnezeu?
Profeţia sa nu s-a împlinit, fiindcă nu Dumnezeu, ci Nietzsche, în mod sigur, a murit.
Dumnezeu este proniator, ziditorul şi meşterul tuturor celor ce se fac,
după cum spune Sfântul Antonie cel Mare, iar cuvântul este chipul şi mintea,
înţelepciunea şi pronia lui Dumnezeu. Există o artă sufletească, o hesychia,
necesară împlinirii rugăciunii neîncetate, punând în evidenţă raportul dintre
aparenţă şi esenţă, relevând semnificaţia smereniei. Să vorbim despre
luminozitatea, echilibrul, stăpânirea de sine, clarviziunea, bucuria interioară
a smeritului monah care s-a retras în pustnicie, tace, ţine post, se roagă,
doarme pe pământ, se luptă cu ispitele, e rob din dragoste, trăind
contemplaţia până la transfigurare. Poezia lui este ardenţa credinţei. Numai
întru Dumnezeu vieţuieşte omul poetic. Omul lumesc are caracter prozaic.
Există înclinaţia de a idolatriza creaţia artistică, substituind-o divinului ori
socotind-o o formă de satisfacere a orgoliului narcisiac. Arta poate însă
reprezenta în mod infinit divinul, înmulţind harul primit de la Cer.
De la o zi la alta, mi se face dor de Biblie
Citesc Biblia continuu, fiindcă este carte sfântă, cuvânt al Domnului,
având astfel privilegiul unei împărtăşanii zilnice. Aşa, de la o zi la alta, mi se
face dor de Biblie, abia aştept să trec din timpul omenesc în timpul
dumnezeiesc. Nu citesc repetat aceeaşi Biblie, deşi, fiind vorba de o carte
canonică, între traduceri nu pot exista diferenţe importante. Fiecare variantă
de traducere are însă personalitatea ei: Biblia de la Bucureşti, Biblia lui Bob,
Biblia lui Şaguna, Biblia lui Gala Galaction, Biblia lui Bartolomeu Anania,
Septuaginta, la fel, Psaltirea slavo-română a lui Coresi, Palia de la Orăştie,
Noul Testament de la Bălgrad, Psaltirea versificată a lui Dosoftei ori Psaltirea
cu tâlcuirile Sfinţilor Părinţi a lui Veniamin Costachi. Fără îndoială că peste
toate străluceşte cea dintâi, prin genuinitatea limbii, prin acurateţe, prin
voinţa şi răbdarea credincioasă a traducătorului anonim. Aş spune că deschizând Biblia la locul unde se întâlnesc cele două Testamente şi punând-o
astfel în dreptul pieptului, avem doi plămâni spirituali prin care respirăm,
inspirând, expirând, ritmul rugăciunii inimii. Ori, avem în Vechiul Testament
pe Tatăl, în Noul Testament pe Fiul, şi pe Duhul în insuflarea de viaţă
dătătoare a cuvintelor.
Psalmii, ca şi întreaga Biblie, nu se citesc literal, şi nici literar, ci au
valoare anagogică. În Psalmi domină mesajul mesianic, fiecare verset,
fiecare cuvânt, chiar, dând ocazia unor exegeze mereu îmbogăţite. Ei sunt, în
fond, tot forme de rugăciune. Se cântau, fiind acompaniaţi la psalterion, un
fel de harpă. Există şi psalmi istorici, raportaţi la evenimente din viaţa
Regelui David sau a poporului lui Israel, dar şi aceştia sunt pilduitori, ascund
paradigme, rezonante şi, mai ales, marea credinţă şi iubire de Dumnezeu,
căruia făcătorul de psalmi i s-a afierosit. Părţi din psalmi se regăsesc în
cuprinsul Liturghiei, pe care o socotesc Psalmul psalmilor.
Cultura de mâine se va întoarce la începuturi
Profeţii şi-au avut rolul lor bine definit în Biblie, fiind inspiraţi direct de
Dumnezeu, avertizând periodic poporul evreu de urmările neascultării
(povestea lui Adam se repetă, se pare, la nesfârşit), dar, mai ales, anunţând
venirea Mântuitorului (vedeţi ce nume blânde are Dumnezeu, Tatăl,
Mântuitorul, Mângâietorul). Se poate spune că Vechiul Testament profeţeşte
venirea Domnului. Ultimul mare profet a fost Sfântul Ioan Botezătorul,
numit şi Înaintemergătorul. Profeţii, vestitori ai cuvântului Domnului, au
vegheat la respectarea credinţei dar şi a moralităţii, ei înşişi ducând o viaţă
curată, ascetică. Azi, în mânăstiri izolate, în pustnicii neştiute, mai trăiesc
monahi care au chemare profetică. Lumea este însă plină, pe toate drumurile,
de proroci mincinoşi, semn de Apocalipsă.
În măsura în care literatura, făcând conexiunea cu tradiţionalismul
ortodoxist din perioada interbelică, dar şi cu medievalitatea sincretică, atât de
generoasă în fapte de cultură, ar reevalua existenţa dintr-o perspectivă
religioasă autentică, raportată la problemele actuale ale omului – bulversat,
denaturat, concupiscent cum n-a fost vreodată, redus la instincte, egoist,
contribuind cu bună ştiinţă la dezechilibrul natural –, ar fi posibil să-şi
recapete, ca pe vremea lui David, a lui Solomon, dimensiunea profetică şi
moralizatoare. Până atunci, până când nu va exista o voinţă comună, o
hotărâre responsabilă, nu poate fi vorba decât de profeţii în deşert.
Mântuitorul a venit o dată pentru toată lumea, şi pentru cei de azi. El vine
simbolic, în fiecare zi, în biserică. Şi nu cred că poetul ar fi salvatorul
omenirii. Poate preotul, poate regele/omul politic, poate fiecare om, în parte.
Răul însă s-a produs în minte, în suflete, în care şi-a făcut sălaş nonsensul
diabolic. Iisus Hristos a regenerat lumea şi toţi cei care cred în cuvânt o pot
face. Câţi însă pot rezista ispitelor societăţii de consum, câţi rămân neclintiţi
în credinţă ca Iov, câţi Îl iubesc, după Legea nouă, pe Domnul şi pe semenul
lor, câţi îşi împart averea la săraci?
Aşa cum în mine, după ce am scăpat de silnicia societăţii totalitare, a
apărut în chip firesc dorinţa restauratoare de a mă întoarce în copilărie, pentru
a deveni un bătrân de lapte, un copil cu părul albit, la fel, după modelul
mărunt, se va întâmpla şi cu marea cultură de azi/de mâine, se va întoarce la
începuturi, la Dumnezeu care ţine în braţe Cartea.
Întrebat în ce cred, răspunsul dat este unul singur: Cred într-unul
Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul.
