In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Ancheta VR
REALITATEA ROMÂNEASCĂ NU ESTE CLAR CONECTATĂ LA SACRU - VASILE DAN Ancheta porneşte de la premisa că în literatura română, după fractura
istorică din 1989, au explodat două teme absolut noi: „eroticul” şi
„religiosul” („sacrul”). Amîndouă, consecinţe ale libertăţii
neîngrădite de expresie, de gîndire, de conştiinţă, obţinute atunci. Plus o
dezinhibare a vorbitorilor de limbă română, (care, de gîndit tot gîndeau ei la
„alea”, iar în intimitate le şi exprimau), de a vorbi deschis, de a scrie şi semna
cu nume şi prenume cele scrise necomplexat despre experienţele lor intime,
sexuale, adevărate sau doar imaginare (literare). Aceasta era pînă atunci o
zonă aflată sub protecţia severă a pudibonderiei naţionale, mai veche însă
decît „iepoca” (deşi aceasta le-a întrecut pe toate, inclusiv în caraghioslîc).
Acest „puritanism” public şi lingvistic, calp în fond (vom vedea mai încolo
de ce), ţine de un complex cultural autohton, de o tradiţie inclusiv religioasă,
ortodoxă, prin inapetenţa cronică a acesteia de a se raporta concret la viaţa
socială, la realitatea mundană, la individ şi nevoia lui interioară, inclusiv cea
fiziologică, la viaţa lui intimă, de ce să o mai ocolim, la cea sexuală. Biserica
nu vede în aceasta, în viaţa sexuală a individului, decît funcţia reproducerii,
a unei castităţii sever controlate. Nu şi a plăcerii în sine, nu şi plăcerea, pentru
majoritatea muritorilor irezistibilă, a iubirii carnale, senzuale. Toate acestea
sînt afurisite, catalogate drept păcate, culpabilizate de Biserică sub incidenţa
poruncii din decalog, dacă ele se petreceau înaintea sau în afara contractului
conjugal. Dar şi în interiorul lui, plăcerea era suspendată, rămînînd doar
datoria de a avea copii.
În comunism, Partidul omnipotent substituia funcţional Biserica, iar
norma punitivă se numea „etica şi echitatea socialistă”. Sigur, ca în orice
interdicţie, tabu, cenzură, nevoia de exprimare a unei realităţi intense, cum
era cea fiziologică, a explodat în altă parte, a fisurat limbajul comun, popular,
oral, atît de înflorit şi bogat în limba noastră, în înjurături, obscenităţi în care,
ca o revanşă, erau invocate inclusiv realităţile sfinte, altfel intangibile. Un
limbaj oral pornografic, porcos, incomparabil în inventivitate şi
expresivitate, dacă-l compari cu oricare altul din oricare limbă modernă. El
„străluceşte” în argou, în limbajul de cartier al marilor oraşe, în cel rural, în
cel dintre zidurile penitenciarelor sau ale celor cazone, mai nou pe stadioane.
„Religiosul”, „sacrul” nu sînt o descoperire absolută postdecembristă. Ele
au existat şi înainte „camuflate în profan” (exemplificate chiar de Mircea
Eliade în proza sa scurtă, postbelică, apărută la noi atunci, înainte de 1989,
sub titlul În curte la Dionis, ale cărei acţiune, personaje, evenimente sînt,
fără excepţie, din ţară, mai mult, din R.S.R.), mă gîndesc la Io(a)n Alexandru
cu Imnele sale, oricît de habotnic şi teatral ne-ar părea el acum, mai ales la
Daniel Turcea, cel din Epifania şi nu numai. Şi în romanele tari despre
„obsedantul deceniu” (Preda, Buzura, ¥oiu) el era strecurat, fireşte ca
adjuvant epic, nu chiar la vedere. După 1989, tema religioasă e la vedere. Dar
ea şi cîştigă astfel, şi pierde. Tentaţia de a transforma literatura într-un vehicul
de „propaganda fide”, de apologie sau prozelitism confesional, ori în text de
pură practică a credinţei, prin publicarea de „rugăciuni”, „tropare”, „bocete”,
imnuri – iată tot atîtea forme care au excedat literarul, care l-au anexat
deturnîndu-l de la esenţa lui estetică.
Intrat, în schimb, ca ingredient liric sau epic, ca temă subtilă şi sens
existenţial uneori dramatic, el s-a dovedit mult mai credibil, mai rodnic, iar
estetic mai oportun decît promovarea lui explicită. O carte precum aceea a lui
Petru Cimpoeşu, Simon liftnicul. Roman cu îngeri şi moldoveni, poezia
franciscană, panteist mistică, delicată în expresie şi umilă în sentimente, a lui
Adrian Popescu, cartea lui Andrei Pleşu, Despre îngeri, cărţile nonfictive ale
foştilor deţinuţi politici din puşcăriile comuniste sînt tot atîtea ocazii ale
prezenţei „sacrului” în literatură.
Nu putem vorbi de o literatură română pur religioasă
Dar despre o literatură română pur religioasă, în formă şi fond, nu cred că
putem încă vorbi. Asta şi fiindcă realitatea românească nu este clar conectată
la „sacru”: ci doar conjunctural, de faţadă, mimându-l, trăindu-l folcloric, pe
la evenimente personale, familiale sau de calendar religios (la botezuri,
cununii, înmormîntări, parastasuri, Crăciun, Paşti, Sfînta Marie Mare şi
Mică). Credinţa nu e practicată în adevărurile ei imuabile. Şi cum s-ar putea
asta cînd, după recensămîntul postdecembrist al populaţiei, 90 la sută dintre
cetăţenii atei ai R. S. R. s-au înscris, fără să-şi pună nici o problemă de
conştiinţă, de autointrospecţie, ca să nu spun de „spovedanie”, la rubrica
„religie ortodoxă”. Acolo nu se cerea, în afara simplei adeziuni formale, nici
o condiţie, nici un examen de conştiinţă, de catehizare, de cultură în materie
creştină, măcar a adevărurilor fundamentale de credinţă, obligatorii pentru
fiecare creştin.
În ce priveşte „eroticul” în literatura de astăzi, şi aici ne aflăm pe nisipuri
mişcătoare. Şi aici s-a sărit nu doar pîrleazul, ci întreg domeniul. Aşa-zisa
literatură erotică de astăzi (în special poezia tinerilor douămiişti, dar şi proza
promovată nu ştiu cît din interes estetic, valoric, şi cît din cel pur comercial,
de editura „Polirom”) nu-i altceva decît forme mai evidente, mai cu sau fără
perdea, de pornografie sadea, de sexism, de streep-tease de cabaret literar.
Potrivit exclusiv principiului golănesc: „am cu ce, mă!”, care i s-a fost strigat
în faţă şi unui preşedinte al Uniunii Scriitorilor mai conservator şi antipatic
în gusturi, de către un autor douămiist. Pe cît de spectaculoase şi scandalos
expresive sînt aceste producţiuni, pe atît de repede trec, se aruncă la coşul de gunoi.
În fine, sînt întrebat ceva extrem de personal, „confidenţial” chiar, ca la
„confesional”: despre cum, cînd l-am descoperit, dacă l-am descoperit, pe
Dumnezeu, Cartea Cărţilor, dacă au intrat în versul meu înaripîndu-l, dîndui
măcar viaţă etc. etc. N-am să cad însă în ispita fariseică, dragă Ion Zubaşcu.
Apoi nu vreau să concurez deloc într-o competiţie a credinţei. Mai mult, nu
fac parte din galeria strălucită a Marilor Convertiţi, Ştefan, Paul, Augustin,
cu predecesorii lor, toţi evangheliştii şi ceilalţi întîlniţi de Iisus. Deşi nici pe
mine nu m-au ocolit (nu mă ocolesc) păcatele. Şi nu doar cele mici. Aşa că
pot să răspund, cu multă umilinţă, doar aşa, la ancheta ta: Îl caut, Ioane! Îl
caut şi eu, ca oricine, cu îndreptăţire şi nevoie mare, sperînd să pot spune şi
eu într-o zi vorba aceea, pe care nu mă îndoiesc că o ştii, a Sfîntului Augustin:
„Nu Te-aş fi căutat dacă nu Te-aş fi găsit.” (Vasile DAN)
