In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Ancheta VR
DACĂ CERUL NU EXISTĂ ÎN TINE, N-ARE CUM EXISTA DEASUPRA TA - GELLU DORIAN Am descoperit prima dată Biblia la cîţiva ani, cred, cînd o carte mare
şi cu tartajele unsuroase de atîtea mîini care au răsfoit-o pînă atunci
stătea mai tot timpul la căpătîiul mamei, carte de care ea nu se
despărţea niciodată, iar seara, cînd mergeam la culcare, o lăsam cu ea în
mînă, iar dimineaţa cînd ne trezeam, o găseam pe mama în faţa icoanelor tot
cu acea carte mare în mîini. Acea carte era Biblia şi pînă să învăţ şi eu să
citesc, am aflat ce scrie în ea de la mama. Cam pe acea vreme am descoperit
Cartea Cărţilor, aşa cum am aflat mai tîrziu că i se spune acelei cărţi cu
copertele slinoase şi cu foile dintr-o hîrtie foarte subţire, filigranată, cu texte
pe două coloane şi numerotate cu cifre mici şi roşii, iar fiecare capitol începea
cu o literă mare şi frumoasă. Am citit-o apoi la fel de încet, cum o citea şi
mama, cîte o filă pe zi, sau pe sărite, să văd ce se mai întîmplă cu Moise, ce
Cîntări mai spune Solomon, ce vitejii mai face David, ce psalmi mai scrie lui
Dumnezeu, ce spune Ecleziastul şi dacă prorocirile se vor împlini, dacă
Pămîntul Făgăduinţei va fi găsit vreodată, pînă ce, intrat în Noul Testament,
să descopăr cele patru evanghelii menite să confirme naşterea, viaţa, moartea
şi învierea lui Iisus Hristos… O citeam pe atunci ca pe o carte de aventuri sau
de istorie, deşi o consideram o carte coborîtă direct din cer, pe care numai cei
aleşi, cum spunea mama, o pot înţelege cu adevărat. Şi din cauza asta, uneori,
cînd nu înţelegeam ceva, credeam că nu sunt ales, că Dumnezeu nu mă ştie
şi pe mine printre nenumăraţii lui oameni de pe pămînt. Mai tîrziu, cînd
Biblia a devenit şi pentru mine ceea ce este cu adevărat, pot spune că abia
atunci am descoperit-o. Atunci cînd am găsit-o şi-n alte cărţi, sub existenţa
altor personaje, altor istorii semnate de diverşi autori.
O vizită la Ierusalim nu înseamnă trăirea sacrului
Dacă ar fi posibil, ca pămîntean, să pot trăi, să fi putut trăi în vreun fel
sacrul, atunci puţinele experienţe ale vieţii mele cu sacrul, de mirean, dar nu
şi de practicant asiduu al credinţei, deşi mă închin în fiecare dimineaţă şi în
fiecare seară, n-ar fi deloc relevante, deoarece descoperirea lui Dumnezeu,
credinţa în el, în Fiul Lui, în Iisus, ar putea fi singura întîlnire a unui om de
rînd cu sacrul. Sacrul nu ţine de vizual, ci de imaginar, nu ţine de o experienţă
fizică, ci doar de una spirituală, şi atunci, bineînţeles, poate doar botezul,
poate doar spovedania, poate doar împărtăşania să rămînă singurele
experienţe de acest tip. Nu cred că o vizită la Nazaret, la Bethleem, la
Ierusalim ar putea însemna o experienţă a trăirii sacrului. Ci - cel mult - o
împlinire turistică, nu-i aşa, care te sporeşte sufleteşte. Ca profan, evident,
zilnic îţi doreşti o altfel de experienţă, măcar una a împlinirii sacrale, dar cred
că aşa ceva nu este posibil, decît prin răbdare şi credinţă, prin viziunea
care-ţi dă voie, ca simplu pămîntean, să crezi într-o experienţă sacră doar în
viaţa de apoi, cea veşnică. Relaţia cu o astfel de sacralitate rămîne o veşnică
promisiune şi nu o redare a ei după o experienţă trăită. Trăitul ţine de efemer.
Netrăitul de veşnicie. Trăitul îţi oferă împliniri fade. Netrăitul împliniri
definitive. Ceea ce cunoaştem nu este suficient pentru a afla ce este dincolo.
Definim ca sacru tot ceea ce ţine de religie, de har, de vocaţie, tot ceea ce cere
veneraţie. Şi atunci, evident, ne întîlnim cu sacrul de fiecare dată cînd intrăm
în contact cu religia în care credem, cu formele ei de pe pământ, Biserica lui
Iisus, Apostolică, cu toate cele ce le are în trupul ei, de la icoană pînă la ceara
sau seul arzînd, mirul sau anafura, împărtăşania aşa cum se spune, ca sînge
al Domnului Nostru Iisus Hristos. Şi astfel, desigur, am trăit nenumărate
asemenea experienţe.
Credeam că marii scriitori au venit direct din cer
Copil fiind, am crezut că marii scriitori, care pentru mine atunci erau
Eminescu şi Creangă, au venit direct din cer, de undeva din grădinile lui
Dumnezeu. Nu mi-l puteam imagina pe Eminescu pămîntean, aşa cum era
tata, obosit şi mereu necăjit că nimic nu este suficient, că pentru a ne asigura
traiul trebuia să muncească zi şi noapte, ci că el, Eminescu era o fiinţă
supranaturală. Cînd, mai tîrziu, am aflat că el s-a născut la Botoşani, la nici
douăzeci de kilometri de locul unde copilăream, acolo unde m-am născut şi
eu, că a fost om ca noi toţi, că a suferit şi murit de tînăr, mi-am spus că aş
putea şi eu să încerc. Şi atunci am avut prima relaţie de tip creator cu
Dumnezeu. Poate că abia atunci am fost ales să fiu aproape de el. Pentru că
a fi cu adevărat creator, trebuie să fii foarte aproape de Dumnezeu. Şi aşa am
început să cred că doar cele ce vin direct de la el, inspiraţia, talentul, munca,
dăruirea, toate la un loc pot crea ceva durabil, aşa cum el a creat tot ceea ce
ne înconjoară şi ne face pe noi să existăm. Scrisul meu a fost obligat de
această relaţie să se perfecţioneze, să se aşeze în cărţi ca pe trup carnea şi în
vene şi vase sîngele, ca în trup respiraţia şi gîndul. Nu pot să spun cum
funcţionează această relaţie, această influenţă, dar probabil şi acum, cînd
scriu, ea funcţionează într-un fel. De exemplu: tentaţia de a renunţa să
răspund la această anchetă mă pîndeşte la fiecare cuvînt scris. Însă dorinţa de
a termina răspunsurile la această anchetă este mult mai mare decît această
tentaţie. Creatorul, astfel, este pîndit de aceste două tentaţii.
Uneori, la unii, cea mai puternică este tentaţia de a abandona, de a pica în
lene, de cele mai multe ori şi din cauza lehamitei sau din cauza celor din jur,
mai ales a prejudecăţilor unora care fac şi desfac într-o literatură, erijîndu-se
în dumnezei. Şi în literatura română, în istoria ei recentă, din păcate, sunt
suficient de multe nume importante, pasămite, care decid ce şi cum, ignorînd
sau punînd verdicte fără să cuprindă totul, ba uneori fără să citească măcar o
carte dintr-un autor sau altul. Încît scopul, pentru unii, dacă este acesta, de a
fi luaţi în seamă de un critic sau istoric literar sau altul, abandonul şi ruperea,
din acest punct de vedere al relaţiei cu Creatorul Divin, sunt inevitabile.
Astfel, faptul că încă nu am abandonat scrisul, pentru că nu ştiu ce istoric
literar nu m-a inclus în cartea lui, sau nu ştiu ce critic nu mă ia în seamă, ci
dimpotrivă îmi împlinesc proiectele pe care mi le-am propus cu rigoare şi
responsabilitate, înseamnă că viaţa mea îi datorează această voinţă şi ambiţie
Celui de Sus, Cerului, care - dacă nu există în tine - nu are cum exista şi
deasupra ta. Va veni, desigur, şi un timp al tău, îţi spui, şi astfel Creatorul
Divin se exprimă prin tine, iar tu trebuie să o faci cu desăvîrşire chiar şi atunci
cînd ai de spus lucruri banale, lipsite pasămite de importanţă pentru cei ce au
cîntarele vremelnice la ei.
Cînd creatorul scrie cu talent, divinul este în el
Nu cred că valoarea literară poate fi un substitut, un mijloc sau o
complementaritate a divinului, ci este chiar divinul în sine. Divinul nu este
nici etalon, nici ţel de atins. El, în cazul creatorului literar, că despre asta
vorbim aici, este sau nu este. Cînd nu este, creatorul, chiar dacă scrie şi o face
fără talent, nu este în relaţie cu divinul, ci cu o falsă dorinţă de copiere, de
fals, de alergare în van, de pierdere a timpului, deşertăciune a deşertăciunilor.
Atunci cînd creatorul scrie cu talent, cu har, asta înseamnă că divinul este în
el, îl cuprinde şi astfel se exprimă, cu scopul de a transmite ceea ce acesta
doreşte să se propage în timp. Talentul este peren. Lipsa de talent nici măcar
efemeridă nu poate fi. Substitutele le fac cei ce ordonează false valori, cei ce
fac evaluări incorecte, din interese sau părtiniri ce nu ţin cîtuşi de puţin de
relaţia cu Dumnezeu. Prin urmare valoarea literară există numai dacă ea este
în directă relaţie cu divinitatea, nu în a o slăvi, a-i aduce osanale, în
obedienţă, bigotism şi aşa mai departe, ci în scopul curat al creaţiei, în tot
arealul ei artistic.
Bibliotecar fidel marilor cărţi ale lumii
Sunt mereu într-o relaţie de bibliotecar fidel marilor cărţi ale lumii. Iar
Biblia este prima mare carte a lumii, neîntrecută încă de cele alte încă o sută,
să zic, mari cărţi ale lumii, scrise de mari scriitori, mîini prelungite ale lui
Dumnezeu pe pămînt. Biblia mi-a inspirat cîteva scrieri : cîteva piese de
teatru, un roman, un poem de peste zece mii de versuri – «Singur în faţa lui
Dumnezeu». Biblia îmi stă alături pentru adăparea inspiraţiei. Biblia nu poate
fi plagiată ! Biblia doar te inspiră. Marile literaturi ale lumii, marii pictori ai
lumii n-ar fi existat dacă Biblia nu ar fi fost scrisă şi cu acest scop.
Apreciez psalmii Regelui David în primul rînd ca poezie. Primele poeme
dedicate credinţei în Dumnezeu. Nu ştiu dacă pot să-i asociezi poeziei
politice. Doar în sensul că aceştia, fără să fi fost scrişi cu acest scop, au creat
cei mai mulţi prozeliţi. Sunt puţine pasaje ale Vechiului Testament care intră
în dogmele Bisericii Creştine. Poate că aceştia au avut, în intenţia divinităţii,
prin exprimarea lui David, menirea ecumenică. Pe lîngă Cîntarea Cîntărilor
şi Ecleziastul, aceştia sunt acceptaţi de toate bisericile lui Dumnezeu. Ca artă
liturgică au fost folosiţi după aceea. David se închina astfel lui Dumnezeu.
Dumnezeu i-a acceptat şi i-a aşezat la loc de cinste în Cartea Cărţilor.
Literatura ca literatură
Dacă ar mai exista un Goliat, iar Solomon ar avea nevoie de un David
pentru a-l dărîma, poate că da, ar mai putea fi un profet biblic consilier al
conducătorului politic de azi. Dar cum să-l crezi pe Iliescu un nou Solomon,
cînd Davidul lui a fost Dan Iosif ? Ce-a profeţit acesta ? În afara ocrotirii unei
hoarde de bandiţi şi de criminali, Iliescu n-a ridicat nici un templu care să-i
fi fost sugerat de vreun sfătuitor de prin preajmă. Poate că doar Templul
Sărăciei, la care au zidit şi ceilalţi ce i-au urmat. Or, ar putea fi Băsescu acel
înţelept care să scoată ţara la liman, cînd sfătuitorii lui cei buni, ca Pleşu, ca
Săftoiu, au fost izgoniţi? Nici Bush, din păcate, nu poate ridica vreun
sfătuitor la rangul sacu al profeţilor din Vechiul Testament. Rănile lăsate în
urmă de acest om, considerat cel mai puternic, în fruntea unei naţiuni ce se
vrea jandarmul omenirii, nu sunt deloc pe placul lui Dumnezeu şi tocmai de
aceea nu i-a lăsat în preajmă profeţi de calibrul celor din Vechiul Testament.
Nu ar fi posibil să se reactualizeze vreodată dimensiunea profetică a
literaturii. Biblia în primul rînd nu este literatură. Iar literatura nu poate fi
decît literatură, o faptă umană cu scop estetic, poate moralizator, poate
ordonator, dar nu profetic. Orice erijare de acest tip l-ar deranja pe
Dumnezeu. Chiar şi cînd iese din tipare, în sensul de a deranja anumite
canoane sau gusturi, literatura nu rămîne decît ceea ce a fost menită să fie –
o faptă umană, limitată la gesturi umane, nu divine. Că ea este ajutată de
divinitate şi ţine de relaţia directă cu Dumnezeu, asta nu înseamnă că poate
lua şi o dimensiune profetică. Literatura este plină de viziuni, de profeţii
umane, de premoniţii, dar, la fel, nu înseamnă că are dimensiuni profetice.
Cel puţin aşa cred eu.
Mereu sacrificat, niciodată sanctificat
Din păcate creatorul de azi nici măcar înger nu poate fi. Îngerul nu este
sacrificat, el este sanctificat. Creatorul este mereu sacrificat şi niciodată
sanctificat, decît doar dacă urmează căile scrise ala canonizărilor, de la
monahismul terestru la cel de soldat perpetuu al lui Dumnezeu, în lumea în
care acesta se arată. Cît despre « Geneza perpetuă a lumii noi », ce să zic, asta
ţine de perpetuumul lumii, de regenerarea ei şi, prin urmare, de includerea
creatorului literar ca speţă în tot acest angrenaj. Nu ne mai putem întoarce la
formulele Renaşterii, la cele ale Romantismului. Existăm într-un postmodernism
geamăn cu apocalipsa ce înghite totul şi uniformizează: încît
demiurgul poate fi şi cerşetorul de la uşa bisericii, dar şi Marele Prelat
care-şi face noile reguli de subordonare a monahiilor, de unul singur, cum
vrea Prea Fericitul Daniel, Patriarhul României. Dar asta nu mai înseamnă,
desigur, mare lucru, ci pur şi simplu o întîmplare comună, aşa cum nici
poetul sau scriitorul nu mai sunt Poetul şi Scriitorul. Intrarea în loc comun
este numitorul aglutinant al acestei lumi în care trăim. Confuzia valorilor, la
fel. Singura salvare şi întoarcere cu efect scontat poate fi întoarcerea la
sugestiile de ieşire la liman ale Bibliei. În rest, vînare de vînt !
Cultura este în sine sacrul originar
Culturii nu i s-au dat niciodată prea multe şanse. Ea a dat toate şansele
posibile lumii să existe, să ajungă pînă aici şi să meargă mai departe. Cultura
este în sine sacrul originar. Primul gest al lui Dumnezeu cînd s-a gîndit să-l
creeze pe om a fost acela de a-i da spirit şi a-l face independent de toate, dar
nu şi de Dumnezeu, creatorul lui. Cît priveşte cultura de mîine, ea nu poate
fi prea deosebită de cea de ieri, de cea de la începuturi, numai că formele în
care ea se arată sunt altele, sunt cele ale evoluţiei, obligată a fi de dorinţa de
supravieţuire, de ieşire la liman. La final, cînd totul se va sfîrşi aici, pe
această lume, cea care va stinge lumina va fi cea care a aprins-o la începuturi
– cultura ! Cu voia sau fără voia unor politicieni întîmplători, puşi să o
diriguiască.
Credinţa joacă în viaţa şi opera mea principalul rol – cel al creaţiei în sine.
Cred în Dumnezeu !
