In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Ancheta VR
ATEISMUL VOIOS - GHEORGHE GRIGURCU „M-am născut mistic, îmi spunea Blaga, aşa cum unii se nasc
şchiopi”. Nu ştiu dacă e bine ori rău, dar fac şi eu parte din
această tagmă a celor ce simt că dincolo de realitatea de toate
zilele, zisă empirică, există altceva, o lume mai adevărată, atotputernică, ce
scapă tentativelor de-a obţine dovezi convenţionale şi care nici n-are nevoie
de ele. Un altceva răspunzînd noţiunilor sacrului şi divinului. În consecinţă,
înclin a crede că vocaţia religioasă e o condiţie privilegiată a umanului, aşa
cum arăta Mircea Eliade, care s-a străduit o viaţă întreagă să susţină că
„istoria religiilor, de la cele mai primitive la cele mai elaborate, este alcătuită
de o acumulare de hierofanii, de manifestări de realităţi sacre”. Sensibilitatea
religioasă e ceva înnăscut, un „a priori” al spiritului care nu necesită
justificări, aşa cum preciza Rudolf Otto, adept al unei teologii negative al
cărei obiect rămîne în sfera experienţei emoţionale intime, cu neputinţă de
echivalat în limbaj conceptual. În faţa unui asemenea fenomen, raţiunea se
cuvine a-şi recunoaşte limitele. Viaţa afectivă a fiinţei omeneşti îşi descoperă
adîncimile inconvertibile, reverberînd într-un cadru amplu de activităţi
mitopoetice, care au ca scop expresia simbolică a eului în raport cu sine, cu
lumea şi cu transcendenţa. Intuite de conştiinţă adesea în chip obscur,
asemenea lucruri ies la iveală în împrejurarea unor înzestrări spirituale,
mergînd de la cele productive în direcţia artei pînă la sfinţenie, fără a exclude
nu doar poziţia agnosticistă, ci şi ateismul ca atare, derivate din natura
inefabilă a sacrului, din faptul că Dumnezeu nu se supune măsurilor creaturii sale.
În prezent, credinţa e confruntată cu două situaţii adverse. Mai întîi avem
a face cu o orientare socială către bunurile materiale, vehement consumistă,
care idolatrizează factorul pecuniar, desconsiderînd structurile şi cutumele
tradiţionale, făcînd parte largă libertinajului. În opoziţie cu, bunăoară, Evul
Mediu, perioadă în care spiritualitatea religioasă înflorea pînă la excesele
scolastice şi inchizitoriale, epoca modernă aduce un triumf al juisării în
profan, al unei despiritualizări ce nu se satisface cu manifestarea sa curentă,
ci doreşte a atinge şi cote instituţionale. Ajungem în felul acesta la al doilea
aspect al impactului de care are parte azi religia. După ce secole de-a rîndul,
puterea de stat a căutat fie a se alia cu biserica, fie a şi-o subordona ( uneori
un pontifex maximus era unul şi acelaşi personaj cu cel care guverna statul),
asistăm acum la o strădanie a puterii politice de a se separa de autoritatea
ecleziastică şi, implicit, a minimaliza religia. În pofida unor spaţii de
compromis care mai dăinuie ca o reminiscenţă a unui trecut prestigios,
cuvîntul de ordine e secularizarea. Simbolurile religioase sunt treptat
înlăturate din instituţii, predarea religiei în şcoli se restrînge, documentele de
bază ale Uniunii Europene nu cuprind nici ele referinţe la credinţa creştină,
cu toate că ea se află la temelia culturii şi civilizaţiei continentului. Se
trasează o simetrie între indiferenţa religioasă progresivă a maselor şi
scepticismul forurilor politic-administrative. Era orgiastică încearcă a-şi crea
un cadru de permisivităţi oficializat ( v. tendinţa de liberalizare a drogurilor,
căsătoriile cuplurilor de homosexuali, dreptul lor de adopţie etc. ). E
adevărat, ni se poate reaminti în replică, înregistrăm impresionante adunări
cu prilejul sărbătorilor pascale, în Piaţa San Pietro, sau expuneri ale unor
moaşte ori icoane făcătoare de minuni. Dar aici ne întîlnim cu caracterul dual
al religiei, precizat de Bergson: pe de-o parte, „religia dinamică” (sentimentul
pietăţii, trăirea acesteia), pe de alta, „religia statică” (practica rituală). Dacă
cel de-al doilea aspect e încă rezistent, datorită în bună măsură unor cauze
inerţiale, unui „provincialism” moral, primul e într-un incontestabil regres …
Însă nu apare astfel un clivaj între doctrina europeană secularizantă şi
evoluţia gîndirii filosofice? Deoarece ateismul voios al politicienilor nu
reprezintă decît o reminiscenţă a secolului al XIX-lea, în care a avut loc
contestarea cea mai virulentă a religiei, datorită celor trei „maeştri ai
suspiciunii”, Marx, Nietzsche, Freud. Secol pozitivist, scientizant prin
excelenţă, în multe privinţe depăşit de cel următor, cînd s-au petrecut masive
acte de recuperare a religiosului. Emile Durkheim, Marcel Mauss, Max
Horkheimer, Rudolf Otto, Martin Buber, Jacques Maritain, Gabriel Marcel,
René Girard, al nostru Mircea Eliade şi numeroşi alţii sunt menţionaţi pe linia
unei noi abordări, cu toate că în maniere diferite, a domeniului religios, a
religiei, considerat fundamental pentru conştiinţa colectivă ca şi pentru cea
individuală a omului. Departe de-a fi aruncată la coş ca o formulă de
mistificare, imaturitate, neputinţă, aceasta face obiectul unor aprofundări care
ţin seama frecvent de figura unui homo religiosus, capabil a palpa cu antenele
sale intuitiv-emoţionale invizibilul, a contacta absolutul. Nu mai e vorba de
un simptom de inechitate socială, de o erupţie a negării ori de o amintire
traumatică, ci de o adeziune care angajează întreaga fiinţă la un mister
indecriptabil, de o relaţie cu sacrul, înspăimîntătoare (tremendum) şi în
acelaşi timp producătoare de fascinaţie (fascinans), spre a utiliza termenii
celebri ai lui Rudolf Otto. Religia a reînceput să fie urmărită pe trasee
adecvate esenţelor sale. Teoria valorilor a lui Max Scheler, care acordă o
atenţie aparte caracterului lor emoţional, distinge patru trepte axiologice, cea
mai înaltă fiind ultima, închinată valorilor sacrului şi profanului. Tipul uman
pe care se axează aceasta este sfîntul, individ dispunînd de un prestigiu
carismatic. Karl Jaspers apreciază că se poate stabili un numitor comun între
„credinţa creştină” şi „credinţa filosofică”, oferit de realitatea spiritului, care
devansează mărginirile persoanei, dirijîndu-se spre scopul său ultim,
transcendenţa. După cum chiar faza finală a gîndirii lui Heidegger n-ar fi,
conform unui analist, decît o „teologie mascată”, „o secularizare a poziţiei
creştine şi depăşirea ei”. Deosebit de semnificativă ne apare deschiderea tot
mai largă a lui Jurgen Habermas către religie, căreia nu ezită a-i recunoaşte
merite excepţionale, între care faptul de a sta la originea unor principii ce fac
titlul de glorie al mentalităţii laice contemporane, precum democraţia,
drepturile omului, justiţia socială, în afara cărora n-ar fi de conceput
înfăţişarea societăţilor moderne. Nu putem a nu aminti şi evoluţia fizicii
actuale către o perspectivă ontologică. Stéphane Loupasco, bunăoară, afirmă
că energia e alcătuită din nişte mecanisme „goale”, aspirînd a ajunge la un
fond de o factură extrasenzorială. Caracterul „transfinit” al energiei ne trimite
la un etaj al invizibilului şi al impalpabilului, la elemente „meta-perceptive”,
legate de misterele fiinţei, deci într-un orizont transcendent… Cum se va
rezolva acest impact între anacronismul unei laicităţi cu o bază pozitivistă
retardată şi poziţiile mai recente ale gîndirii şi ştiinţei, rămîne de văzut. În
nici un caz, cele din urmă n-ar putea fi nesocotite.
