In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Ancheta VR
DUMNEZEU CITEŞTE DIN CARTEA VIEŢII - GHEORGHE SIMON „Dacă Dumnezeu ar fi ceva, ar fi artă” (Lawrence Durrell)
Un abuz împovărător ar fi încercarea de a convinge pe cineva de
existenţa lui Dumnezeu, aşa cum inutil ar fi să-l compătimesc pe
Florin Iaru, ateu convins, dar nu fără Dumnezeu, chiar dacă
afirmă răspicat, în ceea ce-l priveşte, privându-l totodată de „cea mai înaltă
ficţiune”, că nu există Dumnezeu şi, ceea ce-i mai grav, că Dumnezeu nu
citeşte cărţi.
E adevărat că Dumnezeu nu are cum citi cărţi, din moment ce el e
absorbit şi copleşit de inspirata scriere de vieţi şi, absolvit de orice
identificare, confirmatoare fiindu-i doar prezenţa noastră, cu ale noastre
metehne de seminţie conspirativă. În registru uman, prohibitiv, nu atât
citirea unei cărţi „interzise” ar nedumeri, prin ispitirea recurentă a
curiozităţii fatale, cât, mai ales, din pricina unei culminaţii neadumbrite:
paginile cărţii, din care citeşte Dumnezeu, sunt albe, imaculate.
Noi scriem, cu vieţile noastre, paginile itinerante ale unei cărţi eterne şi
din care Adevărul, inavuabil, se discerne, treimic, prin citire, mărturisire şi
cuminecare. Trei degete scriu, dar tot trupul suferă (Lambeck). Pentru cine
vrea să înţeleagă taina creaţiei şi misterul artei e suficient să facă un popas
revelator în Colonia penitenciară, întâmpinat şi însoţit, pe tot parcursul
vieţii, dacă e posibil, de un Kafka, după cum vreţi: vizionar, profetic,
mântuitor. Sau, aşa cum, testamentar, i s-a relevat, lui I. D. Sîrbu, ca să nu
uite: cât timp scriu, suntem trei, când citesc rămân singur.
În ceea ce îl priveşte pe Florin Iaru, am reţinut dintr-o mărturisire făcută,
mai de multişor, într-un parc bucureştean, că, boala de care suferă de mai
mulţi ani, l-a determinat să confere vieţii o altă dimensiune, un înţeles
subiacent, dar suficient de revelator în a recunoaşte încercarea la care l-a
supus Dumnezeu, ştiut fiind că pe Dumnezeu îl putem pierde, deşi el nu ne
părăseşte niciodată.
E tot atât de adevărat că nu avem a-i reproşa Creatorului decât faptul de
a ne fi binecuvântat cu darul său cel mai împovărător, unde nu e loc pentru
litigiu, compromis sau precauţie: darul şi harul de a fi liberi în alegerea
noastră. Or, cât timp (pierdut), rămânem nedumeriţi şi nehotărâţi, statorniciţi
într-o răspântie, pierdută-i calea neurmată şi, în loc de răgaz contemplativ,
ne trezim în cel mai incomod impas: din urmaşi, moştenitori incontestabili,
am devenit urmăritori, păguboşi iscoditori.
E posibil ca pentru Florin Iaru să ne imaginăm un Dumnezeu al
predestinării, întrucât nu Florin Iaru a hotărât în privinţa alegerii,
considerându-se nedreptăţit, din moment ce Dumnezeu a ales în locul lui,
constrângându-l la suferinţă şi pătimire, dar, uitând, la fel de bine, că
Dumnezeu îi pune la încercare pe cei pe care îi iubeşte. Şi, binecuvântat fie
Florin Iaru, care nu s-a smintit, ci s-a smerit şi a mărturisit prin harul său
poetic, nedezminţit, că Dumnezeu nu a murit, ci s-a pogorât în noi,
înălţându-se şi neînlănţuindu-ne, prin purcedere şi prin mântuitoarea de
suflet, ficţiune.
Dacă viaţa pământeană ni se curmă şi vieţuirea-i subminată de cutumă,
atunci opera noastră nu poate fi decât postumă, aşa cum tranşant, fără drept
de apel sau negociere compromisă, ne avertizează Eugen Ionescu, sfâşietor
de paradoxal, dar mântuitor prin gestul nediscriminator: „Doamnelor şi
Domnilor, din două lucruri, unul: sau există Dumnezeu sau nu există
Dumnezeu. Dacă Dumnezeu există, la ce bun să faci literatură? şi dacă
Dumnezeu nu există, atunci la ce bun să mai faci literatură?” (Nu, 1934).
Aceeaşi distingere indubitabilă o găsim repetată de un Eugen Ionescu,
discernător şi cuminecător, în Antidoturi : „Există Dumnezeu. Dumnezeu
este. El nu există, el este. El există prin Iisus Hristos. Sau, mai bine,
Dumnezeu este, şi atunci literatura nu are nicio semnificaţie, sau, la fel de
bine, el nu este şi atunci literatura nu are nicio semnificaţie.”
E lesne de înţeles că pentru un creator sunt excluse, din start, echivocul
şi ambiguitatea: creaţia presupune, întâi de toate, instanţa, concomitenţa şi
prezenţa, într-un cuvânt, sfânta alteritate, care doar treimic, ni se relevă, prin
celeritate.
Da! E cum nu se poate mai evident că Dumnezeu nu citeşte cărţi, nici nu
le semnează ca autor, după cum nu poate să se deghizeze într-un personaj,
dezincriminând vreo ficţiune, el e doar Persoana plenară sieşi, dezvăluită
doar prin iubire, împlinită prin jertfire şi încununată prin desăvârşirea a ceea
ce avem, neştirbit, ca făgăduinţă, de săvârşit. Ceea ce omului îi stă în putere,
virtuală sau potenţială, la Dumnezeu e cu putinţă, ca imprevizibil fascinant,
pe când noi, pământenii, suntem dăruiţi cu harul cel mai scump din visteria
incomensurabilei pronii cereşti, atât de firească prin necomplezenţă şi tot pe
atât de înălţătoare prin mărturisire compensatorie.
Şi de ce nu m-aş încumeta să-mi imaginez, presupunând că există ceva
în afara mea, când eu însumi sunt confirmarea şi urmarea a ceea ce nu ştiu
când şi cum va urma: „Eu şîiţ Dumnezeu” (Eminescu).
Şi doar aşa pot să admit, necârtind şi nehulind, că sunt urma şi pecetea,
da-ul incontestabil şi amprenta digitală a unui cod ermetic, divulgat doar
Cititorului, ca o răscumpărare din partea Creatorului.
