In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Ancheta VR
ÎN FAŢA PAGINII ALBE, SCRIITORUL SE POATE CREDE UN FEL DE DUMNEZEU ÎNAINTE DE CREAREA LUMII - MATEI VIşNIEC Dacă divinitatea ar fi fost o cheie pentru găsirea unor răspunsuri
bune, complete, clare şi definitive la toate întrebările umanităţii,
oamenii n-ar continua să fie atît de ameţiţi şi de contradictorii, de
schimbători şi de fragili, de ignoranţi şi de răi… Să nu amestecăm divinitatea
în încercările noastre modeste de a descifra lumea, pentru că unii au făcut-o
şi au recurs, în numele divinităţii, la sabie, la gloanţe, la tortură… Să fim
puţin mai modeşti cînd folosim un concept precum cel al “divinităţii”, care
pentru fiecare om de pe pămînt are un alt conţinut. Dumnezeu nu se amestecă
în poezie. Altfel cum ne-am explica faptul că se scrie şi poezie stupidă, proastă…
Puterea exemplului
Mă întrebai oarecum, ceva mai sus, în ce “cred”… Uite, cred în puterea
exemplului. Am crescut într-un mediu marcat de o puternică onestitate… Am
locuit într-un oraş mic, dar toate rudele mele (bunici, mătuşi, unchi, verişori
etc.) erau la ţară, într-un superb sat care se numeşte Horodnic. I-am văzut, de
copil, pe toţi aceşti oameni făcîndu-şi rugăciunile (dar nimeni nu m-a obligat
să mă pun şi eu în genunchi şi să mă rog), i-am văzut ducîndu-se duminica
la biserică (dar nu m-au obligat să mă duc şi eu), i-am văzut stînd uneori la
slujbă pînă la sfîrşit (dar atunci cînd eram cu ei, nu eram obligat să stau şi eu
în biserică, puteam să mă joc la nesfîrşit în cimitirul de lîngă biserică sau în
jurul ei)… Timp de ani şi ani de zile, i-am văzut pe aceşti oameni de la ţară,
aceşti gospodari, cum se spunea acolo, trăind împreună cu Dumnezeu (nu ca
să-l servească, nu ca să-l glorifice, nu ca să-i propovăduiască mai departe
vorba). Trăiau în ritmul ceremoniilor religioase (nuntă, botez, înmormîntare,
cumetrie, Paşte, Crăciun), dar fără ifose, fără emfază, fără să se vrea să pară
mai credincioşi decît alţii, mai buni creştini decît alţii…
Discuţii filozofice în jurul lui Dumnezeu nu se ţineau (la ce bun cînd ai
sufletul curat?). Nimeni, din numeroasa mea familie de la ţară, unde îmi
petreceam toate vacanţele şi unde mergeam sistematic de sărbători, n-a
încercat vreodată să mă îndoctrineze. Nici cînd am crescut, cînd am ajuns la
liceu sau la facultate, nici o mătuşă, nici un unchi nu m-a întrebat vreodată :
“bine, Matei, dar tu crezi în Dumnezeu?”. Ii vedeam muncind mult, practic
de dimineaţă pînă seara, îi vedeam cum îmbătrînesc, cum îşi cresc copiii,
cum se sprijină unii pe alţii, cum se adunau la hramuri sau la nunţi, cum mai
beau cîte un pahar în plus, din cînd în cînd, cum se îmbrăcau în costum
naţional cînd mergeau la biserică… Îi vedeam respectînd calendarul
omagierii morţilor, îi vedeam privindu-mă cu respect, pe măsură ce
“înaintam” în viaţă şi deveneam tot mai şcolit. Iar cînd am reuşit la facultate,
unii dintre unchii mei de la ţară nici n-au mai îndrăznit să mă tutuiască, mi
s-au adresat cu “dumneavoastră”, întrucît… devenisem om cu şcoală şi aşa
înţelegeau ei să-şi exprime respectul faţă de un om care se “ridica” şi ajungea
la Universitate, la Bucureşti.
Am trăit 18 ani printre ei şi o singură dată nu a încercat nimeni dintre
numeroşii membri ai familiei mele, de foşti răzeşi de pe moşiile mănăstirii
Putna, să mă îndoctrineze, să-mi “amelioreze” relaţia cu Dumnezeu. Ceea ce
descriu eu aici este cel mai profund act uman posibil: puterea exemplului.
Cînd te formezi în mijlocul unor astfel de oameni, nu-ţi mai este frică de
nimic. Poţi să mergi pe mare, poţi să pleci în lume, poţi să trăieşti unde vrei
pe planetă, exemplul trăit îl porţi cu tine, este energia ta. Şi, sincer să-ţi spun,
nici nu-ţi mai pui întrebarea dacă “crezi în Dumnezeu”. Această întrebare
devine inutilă atunci cînd crezi în oameni, cînd ai avut şansa să te formezi
crezînd în oameni.
Scrisul este cutremurare
Scrierea unei piese, a unui roman, a unei nuvele, este, într-adevăr, un act
plin de primejdii. Şi aceasta tocmai pentru că scriitorul se poate crede
Dumnezeu în raport cu personajele sale, cu lumea pe care o creează. Cînd dai
viaţă unui personaj îi creezi şi un destin, eşti deci, oarecum, pe poziţia
atotputernicului. La un moment dat decizi să-ţi ucizi personajul, îi iei deci
viaţa, ca şi cum ai fi… Dumnezeu. Şi tot ca şi cum ai fi Dumnezeu, îţi poţi
permite să reînvii personajul ceva mai tîrziu. Scriitorul, în faţa paginii sale
albe, se poate crede un fel de Dumnezeu înainte de crearea lumii…
Iţi trebuie mult bun simţ, însă, ca să înţelegi că de fapt acest tip de
percepţie este o… joacă. În ce mă priveşte, eu cred în muncă şi în umilinţa
scrisului. Rămîn umil în faţa cuvintelor pentru că ştiu un lucru: ele mă scriu
de fapt pe mine, nu eu pe ele. Cînd încerc să scot din creierul meu o poveste
susceptibilă să provoace o emoţie (singurul lucru care mă interesează cu
adevărat în literatură), ştiu că mă pun în ecuaţie cu toate energiile lumii, cu
forţe misterioase şi cu memoria limbii în care scriu, mă pun în ecuaţie cu
ceilalţi, cu binele şi răul, cu viaţa şi cu moartea, cu dorinţa de a lăsa o urmă
şi cu frica de a dispărea în neant fără urmă… Scrisul este cutremurare, iar
actul scrierii, cel puţin pentru mine, este impregnat de frisonul riscului, al
necunoscutului…
Uneori mă simt un mesager care transportă un mesaj, din care nu înţelege
nimic sau foarte puţin, dar care ştie că destinul său este acesta: de a duce cu
orice preţ la destinaţie mesajul…(Matei VIŞNIEC)
