In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
SCHIMB DE MAME - NICOLETA SăLCUDEANU Critica literară e damă bine. Întruchipare a autorităţii în spaţiul năzbâtios al creaţiei, ea face pe sanitarul sau, la rigoare, pe dădaca, în câmpul literelor. Este o instanţă în sine care vede la nivel “macro”, din perspectivă istorică. Criticii, în schimb, ca individualităţi, sunt şi ei oameni, văd “micro” şi, nu de puţine ori ornant, anamorfotic. Diferenţa dintre critica-instanţă, preocupată de facerea canonului, şi critica criticului e că ultimul, inevitabil încorsetat între reperele canonice, din motive deontologice, îşi poate totuşi interpreta repertoriul pe o gamă mai elastică, între moft şi mizericordie. Critica e severă şi distantă, criticul e ceva mai indulgent, poate şi mai inteligent, fie şi prin condiţia sa umană. Nu există individualitate critică să nu fi cedat, măcar o dată în viaţă, capriciului de moment sau parti-pris-urilor. În noua sa culegere de cronici, Diacritice (Editura Curtea Veche, 2007), Al. Cistelecan se erijează în ambele stări de agregare ale judecăţii, între istorie şi moft, între canon şi mizericordie.
Pe un interval scurt – e drept, preţ de o “Simplă precizare”, ce ţine de cuvânt introductiv, pare că vocea vine de undeva de sus, din transcendenţa omului care este. Al. Cistelecan se lasă vorbit (vorbeşte fără el). E vocea, chiar de nu tocmai tunătoare, a criticii-instanţă. Perspectiva e epopeică, privirea îmbrăţişază panoramic o perioadă dificilă de surpări şi realcătuiri, în istoria literară recentă, aceea de la căderea comunismului (a se citi de la Manolescu încoace) până în zilele noastre, şi se revendică strict de la autoritatea canonului. Şi ce vede Cistelecan-instanţa de acolo, din tării? Deşi ameninţată cu dispariţia de pe faţa pământului românesc, critica literară trăieşte! Fireşte, asta după o îndelungată perioadă de comă postmanolesciană (“Trauma asta şi jelaniile corespunzătoare s-au întins pe câţiva ani buni”). Rezultă că literatura nu mai e orfană de tată; ba mai mult, a făcut deja schimb de mame. “Har Domnului, nu mai e lipsă”, exclamă instanţa profetic-pro şi retrospectivă Cistelecan, “la salvarea ei (a criticii, n.m.) s-a pornit o întreagă generaţie de noi critici”. Dar “nu despre această ultimă serie critică – ale cărei cărţi abia ies – va fi vorba în paginile ce urmează” – precizează acesta. Atunci despre ce, despre cine va fi vorba?! Despre nonsalvatori, despre antisalvatori? Dacă între demisia lui Manolescu şi transsubstanţierea sa în deus otiosus – pe care Cistelecan îl înşurubează chiar în transcendenţa criticii, deci în ipostază şi extază de instanţă pură, chit că în plină dezagregare – şi “ultima serie critică” (ce-l face să exclame voios, în gama “Iată, lumea ne cunoaşte”: “Har Domnului, nu mai e lipsă!”) se întind cei şapte ani de secetă, volumul se rezumă şi referă, precum reiese clar din cele scrise, strict la perioada “ameninţării cu dispariţia”, se referă aşadar chiar la acea “lipsă”, lipsă care, vezi bine, de când cu seria izbăvitoare, carevasăzică nu mai există. Făcându-se abstracţie de faptul că volumul înglobează şi comentarii la cărţile “demisionarului Manolescu”, ale transcendenţei pline cum ar veni, reiese că e o carte prin excelenţă a golului deplorat, a neantului, a disforiei dintre două euforii, în măsura în care prinde exact perioada de “traumă şi jelanie”, dedicată fiind taman seriilor de nonsalvatoare, zadarnică umplutură, în aşteptarea aceleia izbăvitoare, escatologic vorbind, ce va să vină, aceleia ce stă deja pe ţeavă. Se poate spune că Cistelecan scrie în Diacritice despre ceva ce nu există, despre tăcerea dintre două salve de critică. Străbatem iute cuprinsul, ca să identificăm numele escatologic defavorizate, în vremuri de restrişte, a criticii de depresiune, marionetele de avarie, şi le identificăm rapid: Adrian Marino, Eugen Simion, Mircea Martin, Ion Pop, Mircea Iorgulescu, ca să le menţionăm doar pe cele de vârf. Volumul nu este, aşadar, nimic altceva decât un superb construct de ficţiune critică. Mărturiseşte autorul în final: “Sper, însă, că şi aşa, prin sondaj punctual, paginile ce urmează pledează pentru vitalitatea speciei critice şi pentru actualitatea ei. Dar mai cu seamă despre dialogul critic”. Dacă pledoaria pentru vitalitatea prin devitalizare e exemplificată cu antiprezenţe, iar “sondajul punctual” se aplică la antimaterie, se pot face următoarele deducţii: Ori criticii despre care scrie nu există şi sunt inventaţi cu totul, ori pur şi simplu Cistelecan a încurcat prefeţele. A folosit aici prefaţa de la altă carte, aceea, viitoare, despre “ultima serie critică”, serie ce îi îndreptăţeşte pe deplin entuziasmul vizionar. Înclin către ambele variante. Doar în felul acesta se poate explica de ce autorul se extaziază în profeţii aurifere, dar îşi pierde timpul, preţ de o întreagă carte, să ne ilustreze imaginea unui gol istoric dintre două ştafete, populându-l cu personaje de substituţie.
Cu criticul-individualitate Cistelecan, criticul-om, este cu totul altă poveste. Sărind peste “Simpla precizare” cu bucluc şi intrând în substanţa volumului, lucrurile se complică. Siberia culturală dintre Manolescu şi viitorii, privită la genunchiul broaştei, se vede monstruos, iar criticul pe cont propriu începe să simtă enorm. Craterele devin statui, desenele murale basoreliefuri. Sigur, nu pleacă la microscopie fără ironia prinsă la bandulieră. Dar cu toată ironia esenţializantă sau măcar faceţia pusă la bătaie, peisajul de jos se încăpăţânează să se arate luxuriant, forfotitor. Chiar de jucătorii spectacolului critic se încapsulează, în marea lor majoritate, într-o evoluţie autistă, a-referenţială, refuzând dialogul critic (dacă nu chiar taclaua limbută) la care Cistelecan este atât de predispus, ei tot se manifestă efervescent, în perimetrul unui ecosistem în toată regula, cu toate lanţurile ideatic-trofice conţinute. Nu se mai poate spune despre protagoniştii tabloului vivant, fie ei inventaţi şi deloc salvatori, că nu performează într-un timp şi loc determinate, chiar de ele sunt ficţionale şi interstiţiale. Lista lui Cistelecan, după fervoarea şi verva pe care le pune la bătaie, dospeşte într-o veritabilă proză critică, animată de personaje plauzibile, e o adevărată listă de patrimoniu închipuită, un fel de acerbă rezistenţă prin cultură între cele două – se înţelege – ştafete. Privind înapoi cuvântul înainte, după aşa desfăşurare de instrumente şi metode critice aplicate timpului tranziţiei dinspre, spre, al destrămării şi reîntremării criticii, după aşa volute de expresivitate şi devoţiune (tumefiată în cazul tripticului Aurel Pantea, Alexandru Vlad, Virgil Podoabă, apelaţi după prenume, actanţi de proză veritabilă), te întrebi cu temei dacă viziunea asumată în “Simpla precizare”, în ipostaza de critică-instanţă – este cu adevărat istorică sau nu cumva dezvăluie, în sens pur cultural, o revărsare de preaplin individualmente sentimental. Oricum criticul-om, faţa umană a acestuia e mult mai ataşantă şi captivantă decât a celui-instanţă. Şi nu se poate spune că dă greş; adevărul său critic, chiar de adesea înfofolit excesiv în ghirlande de simpatie şi empatie acidulată, pogoară ca un diagnostic până la urmă corect. Armat axiologic au ba, aşa cum au observat deja Daniel Cristea-Enache sau Andrei Terian – ca să plătim tributul obligatoriu referenţialităţii critice, scrisul lui Al. Cistelecan este un spectacol în sine, un foc bengal al inteligenţei şi subtilităţii temeinic organizate conceptual. Microcosmic vorbind, el reuşeşte o galerie savuroasă de portrete critice, pe cât de aproape de o realitate potenţială, pe atât de vivide, în care paradoxul bombastic sau oximoronul suav – de la moft la mizericordie, sunt ingredientele de savoare. Vocea criticii-instanţă, în schimb, încă se resimte de modelul paternalist, are nevoie de doică, de dădacă, de un Manolescu-supernanny. Oricum însă, între Manolescu şi Podoabă, parcursul este delectabil.
Nicoleta Sălcudeanu
