|
| Cronici |
URZEALA AVENTURII, URZEALA POVESTIRII - GRAţIELA BENGA
Acum patru ani nu se ştia nimic despre Nicolae Strâmbeanu. Inginerul cu doctorat, trecut prin cercetare ştiinţifică şi carieră universitară, părea în cel mai bun caz un remarcabil cititor. Când a apărut Evanghelia după Arańa (Humanitas, 2004), lumea literară a trecut printr-un moment de stupoare : cartea era, fără exagerare, excelentă iar autorul, necunoscut. Au curs cronici apreciative, nominalizări şi premii. Debutul lui Nicolae Strâmbeanu „are, de fapt, valoarea unei solide confirmări”, scria Marius Chivu în „România literară”. În opinia multora, aveam de-a face cu cel mai bun debut în proză al anului 2004.
Dar ce e Evanghelia după Arańa? O mărturisire. E povestea unei vieţi aventuroase, în care Joaquin Arańa călătoreşte dintr-un port în altul cu exuberanţa celui incapabil să renunţe la un viciu devastator. Una peste alta, e evanghelia unui iconoclast cu trup fremătător şi suflet de Odiseu ratat, ţesând cu migală pânza de păianjen a poveştilor sale. Joaquin Arańa este un tânăr saltimbanc spaniol care, printr-un accident al sorţii, ajunge să îl ucidă pe Jesus, călugărul tâlhar – de fapt, un alter-ego al protagonistului. Aşa începe necontenita fugă a lui Arańa. Străbate Portugalia, spre a scăpa de pedeapsă. Mai apoi, din dorinţa de căpătuire, îl găsim la bordul unei culevrine sau al unei caravele, străbătând mările şi poposind pe ţărmuri care mai de care mai pline de capcane. Cartea are toate datele unui roman picaresc, asezonat cu condimente seducătoare: o succesiune ritmată de peripeţii, de fast şi degradare, de intrigi, trădări şi luxură. Indubitabil, prozatorul a cercetat îndelung nu doar bibliografia de gen, ci şi filoanele medievalisticii europene şi extrem orientale.
Trebuie spus că începuturile literaturii picareşti din Spania „secolului de aur” convergeau spre un model tipologic şi narativ destul de sărac. Orfan sau despărţit de părinţi din cauza sărăciei, picaro-ul spaniol peregrinează de nevoie, fără a părăsi ţara de baştină. Excepţii parţiale sunt Guzman de Alfarache (protagonistul declasat al lui Alemán), care cutreieră lumea din pasiune, şi un personaj al lui Villegas, Don Pablos, despre care nu mai aflăm nimic din clipa în care se îmbarcă spre Indii. Aşadar, deocamdată picaro-ul se mulţumeşte să colinde Spania, schimbând stăpânii în căutarea unei bucăţi de pâine sau trăind din minciună şi codoşie. Prin acest tip de personaj se proiectează imaginea umanităţii amorale, pentru care singurul reper este aventura înavuţirii. Şi totuşi, primul erou picaresc – Lazarillo de Tormes, din romanul lui Mendoza (1554) – a avut o altă structură sufletească, protejând cu încăpăţânare o fărâmă de etică.
Personajul lui Nicolae Strâmbeanu trece el însuşi peste dezamăgiri şi eşecuri, peste trădări şi înşelăciuni. Îl animă nu numai dorinţa de a supravieţui într-un timp al urgiilor, ci şi ambiţia de a reconstrui destine şi de a umple scena lumii după propriile-i capricii ori fantasme. În esenţă, saltimbancul şcolit în trupa lui don Francisco nu renunţă niciodată la meseria lui: e un rătăcitor înţelept, care se adaptează publicului cu scopul de a-l îmblânzi şi de a-i lua – dacă se poate – banii. Iar dacă pierde averi fabuloase şi influenţă politică, aşa cum s-a întâmplat după căderea Malaccăi, Arańa o ia de la capăt. Nimic nu îl extenuează, nici singurătatea naufragiului pe o insulă pustie, nici amorul tumultuos, nici rănile sau umilinţa. De la Cervantes trebuie să fi luat romanul picaresc motivul înşelătorului înşelat, experienţă departe de a avea vreun efect didactic asupra unui picaro adevărat, aşa cum este Joaquin Arańa. Pentru noul evanghelist al nestatorniciei, umilinţa nu este decât o stare pasageră, datorată unei conjuncturi nefavorabile. Se tratează cu o patetică tânguire filosofică şi dispare cu totul la revederea Mării Oceanice : „O bucurie ca împlinirea vreunei neruşinări după o lungă şi nevoită înfrânare. / Toate îmi erau cunoscute: mirosul parâmelor, scârţâitul cavaleţilor, strălucirea mării sub dumnezeiasca lumină, lipsa de obraz a ciracilor. Şi toate îmi stârneau cântarea din suflet, pe care o port cu mine de când mă ştiu, ori glasul acelui bonz de la poarta Păcii Eterne tălmăcindu-l pe Sakia Muni, cum îi stătea scris cu slove de foc, înlăuntrul pleoapelor: / – Eu cunosc destrămarea lumii… Am văzut nimicirea ei de fiecare dată, încă o dată şi încă o dată, când roata se întoarce… Atunci lucrurile se destramă de la sine, lut spălat de Apele Eternităţii, şi se contopesc precum gândul şi uitarea… / ş…ţ Marea Oceanică era lumea mea, clătinătoarea şi amăgitoarea mea lume. Numai pe întinderea ei, între ape şi Dumnezeu, aveam vreme să-mi iert şovăielile, greşelile şi nebuniile, să-mi plâng morţii şi să-mi oblojesc rănile sufletului.”( p.280)
Evanghelia după Arańa a fost scrisă de-a lungul a optsprezece ani. Nu cunosc cât timp a lucrat autorul la Scrisoarea pe care nu o vei citi niciodată (Humanitas, 2006) şi nici nu are vreo importanţă. Dar, într-o anumită măsură, e greu de crezut că aceasta provine din acelaşi câmp fertil al imaginaţiei. Să nu înţelegeţi greşit: după ficţiunea luxuriantă, plină de ascunse delicii, din Evanghelia după Arańa, Scrisoarea... rătăceşte prin tenebrele epocii comuniste. O lume absurdă, desfigurată de clişee, se reflectă prin cea de-a doua carte a prozatorului. O incursiune dureroasă în istoria imediată, pigmentată cu elemente autobiografice, şi un spaţiu pe cât de familiar geografic, pe atât de contondent ideologic se conturează într-o carte care ar fi meritat mai multă atenţie.
La doi ani după încremenirea otrăvitoare din Scrisoarea pe care nu o vei citi niciodată, Nicolae Strâmbeanu virează din nou spre aventură. Scrie special pentru colecţia „Cartea de pe noptieră” romanul Turnul de apă (Humanitas, 2008). Călătorii, asedii, lupte, poveşti de dragoste, deghizări, prietenii şi trădări – desigur, Turnul de apă adăposteşte de toate, în proporţii atent stabilite, cu mână sigură de prozator-chimist. Însă, mai cu seamă, verticalizează un perimetru enigmatic şi captivant: Banatul secolului al XVI-lea, cu Civitas Themesiensis în bătaia focului turcesc – un Turn Babel unde se amestecau limbile, unde în spelunci se beau minţile şi pe metereze se pierdeau nenumărate vieţi. Ceea ce se întâmplă în Civitas Themesiensis, în Lugosch (Lugoj), Nagylac (Nădlac), Temesrékás (Recaş), Csanád (Cenad), dar şi în Bécs (Viena), în Spania sau şi mai departe, pe ţărmurile Mării Oceanice, aflăm din cuvintele unui mercenar spaniol. Cu obârşii în La Mancha, Antonio Represa ar putea fi vreo rubedenie a lui Don Quijote sau Sancho Panza. Traversează lumea secolului al XVI-lea, iubeşte şi luptă cu patimă, nimereşte pe meleagurile mlăştinoase vegheate de Turnul de apă şi încearcă să întărească apărarea cetăţii. Interlocutorul lui este un personaj tăcut, Licenţiatul (proiecţie ficţională a lui Cervantes?), căruia i se povestesc noile aventuri şi i se reamintesc cele vechi. În mişcarea ei oscilatorie, naraţiunea îngemănează prezentul şi trecutul, dramatismul istoriilor nefericite şi memoria fericită a personajului-narator: „ – Lumea e plină de bube ca o pâine rău frământată, Licenţiatule ! Bunăoară, cetatea asta nu are nume. Ungurii îi spun Temesvár, nemţii Temeschburg, turcii Demişvar sau Güldembeihar, iar Regele Roman de la Viena, Civitas Themesiensis. / Stau de vorbă cu tine de fiecare dată când Aldańa mă trimite la palisade. Mlaştina sapă, lemnul putrezeşte în grabă, şi cine să-l cătrănească? / Mi s-a spus că, în urmă cu ani, contele Petrovici a năimit valahi pentru vreo două sute de buţi cu păcură din ţara lor, dar mangosiţii s-au făcut pulbere pe drum. Neam fără frică de Dumnezeu. Oricât i-a căutat să-i belească pe urmă, a rămas cu buzele umflate. Iar eu trag pe nări miasmele smârcului, socotind cum se poate drege blestemate de palisadă şi mă încearcă dorul de Ubanque, vântul de miazăzi, pe care indienii bogotás m-au învăţat să-l primesc cu gura deschisă, fiindcă aduce noroc, sănătate şi fericire...” (p.5)
De unde să privim rătăcirile unui mercenar? Din unghiul continuităţii călătoriei, în aparenţa ei hegemonică, ori prin lentila discontinuă a geografiilor în care poposeşte? Dacă peregrinarea constituie modalitatea de definire a unui aventurier, atunci călătoria, nu aşezarea, reprezintă echivalentul vieţii. Cântecul din lăută şi poveştile lui Arańa tălmăceau freamătul unui suflet-zburător, comprimat sub presiunea clipei în stagnare. Instabilităţii modelului picaresc spaniol, Arańa îi adăuga dezvoltarea impresiei şi a imaginaţiei, aduse în prim-plan de călătorul romantic. În Turnul de apă, Antonio Represa păstrează ceva din nostalgia aşezării. Dar sentimentul apartenenţei nu se raportează la un spaţiu, ci se lasă trezit de o femeie. Când iubeşte, Represa e gata să-şi închidă armele în cufăr. Dar tihna nu durează iar spaniolul cutreieră lumea în căutarea lui Corazon La Reina sau, însingurat, se aruncă în bătălii pentru a o uita pe Huainamára, fecioara din Las Barracas Bermejas.
În cazul picaro-ului spaniol, aşa cum apare el la Mendoza, Alemán, Cervantes sau Villegas, nedeterminarea provoacă o existenţă fragmentară, ale cărei segmente sunt străine de ispita consideraţiilor sau a contemplării. Picaro-ul trăieşte în eveniment, el ia de la viaţă clipa ciobită din timp şi, chiar dacă aceasta nu îi este favorabilă, se străduieşte să o transforme pe placul lui. Fapta îi precede întotdeauna gândul, altfel nu are nicio valoare. Aproape de picaro-ul clasic prin îndârjirea cu care încearcă să plieze evenimentul pe tiparul mental adecvat supravieţuirii sau afirmării sale, Antonio Represa se diferenţiază totuşi de modelul lui spaniol datorită aplecării spre cugetare. Judecata îi însoţeşte mişcarea şi acţiunea, în efortul de a înţelege mersul vremilor, nu corectitudinea opţiunilor sale. Rămâne în afara proceselor de conştiinţă, preferând refugiul în cotloanele memoriei sau un zâmbet amar. Dacă picaro-ul clasic se mulţumea cu aventuri de suprafaţă, colorate şi pipărate după gustul fiecăruia, dar ţinute în frâul unui interval temporal închis (de regulă, prima tinereţe a protagonistului), Antonio Represta devine emblema vieţii ca luptă, în paradigma ei absolută. Un hidalgo din La Mancha străbate cu arma în mână continentele şi mările, îndreptându-se firesc spre tărâmul promisiunilor explozive – mereu aproape, mereu amânat. Din Spania, Napoli, Santa Cruz, Palos sau San Lúcar de Barrameda, până la prizonieratul într-o groapă mustind a şobolani, Antonio Represa împleteşte (altfel decât o făcuse Arańa) deplasarea în spaţiu cu zborul în timp. În ordinea întâmplătoare a unor popasuri, călătoriile lui decupează vârstele civilizaţiilor. Fiecare oprire se substituie unei verigi mărunte din istoria omenirii. O reconstituire palpitantă a unei părţi din timpul lumii noastre, strategii militare şi (in)adaptări politico-sociale – iată ce oferă, printre altele, Turnul de apă.
Cu personaje care au trecut aievea prin istorie (cum e contele Losonczy, comandantul cetăţii), cu unele intrate de mult în legendă (ca Pavel Chinezu, care a jucat pe masă cu un turc mort între dinţi şi alţi doi în braţe) şi cu multe altele fictive, Turnul de apă îmbină fabulaţia cu documentul şi răceala colţoasă cu afluxurile senzoriale. Toate acestea sunt bine absorbite într-o retorică soldăţească, cinică, sentimentală, laconică, voluptuoasă, ironică – în funcţie de alternanţele temporale şi de circumstanţele personale. E literatură, nu un manual de istorie. Şi nici o cărticică doar pentru uzul adolescenţilor năbădăioşi. Chiar dacă nu regăsim anvergura portretistică, largile desfăşurări epice sau intarsiile simbolico-metaforice din Evanghelia după Arańa, povestea nu e mai puţin vie. Are culoare, substanţă, vigoare. Invazia episoadelor narate de Antonio Represa slujeşte o arhitectură a trecerii şi a supravieţuirii, cu pasaje impresionante ca performanţă stilistică sau ca forţă evocativă: „Aminteau şi sârbii de acel faimos conte (Pavel Chinezu, n.n.) care stăpânise Civitas Themesiensis în urmă cu vreo jumătate de veac. Ba chiar povesteau că era atât de aprig, încât, dibuind niscai trădători la cel de-al doilea asediu al Belgradului, poruncise să-i adune într-o temniţă, ca să le dea în fiecare zi pe câte unul la proţap. Iar celui din urmă îi tăiase mâinile, picioarele şi abia la urmă, după vreun ceas, capul. / Iar Cândea, urmaşul lui, adeverise totul făcând semnul crucii şi spusese, înfiorat de amintirea unui atât de vestit luptător : / – Asta-i nimic. Să-l fi văzut pe Câmpul Pâinii, la Orăştie, unde se dusese cu mulţi flăcăi alături de Petru al Moldaviei, împotriva spurcaţilor. Până la urmă, rămaseră pe-acolo jumătate din purtătorii de turbane, başca vreo trei paşale cu unul şi două tuiuri. Ca să
nu-l pomenesc pe Aloisio Gritti, ragusanul, pe care nenorociţii voiau să-l proţăpească în fruntea Ardealului...” (p.27)
În jurul Turnului de apă din Civitas Themesiensis nu este nici timp, nici loc de întrebări. Hăţişurile drumurilor, aventura dau numai impresia de libertate. De fapt, aşa cum ştia şi Arańa, Represa e convins că omul se supune sorţii iar răzvrătirile sunt zadarnice. Când întrebările vor să prindă contur, traducând zbucium şi nelinişti îndelung reprimate, personajul se scutură de parcă ar vrea să înlăture nişte chingi nevăzute care îl ţin în loc. Or, a sta pe loc înseamnă sfârşitul. Şi totuşi tentaţia meditativă persistă în cele mai diverse forme, sub straturi de concupiscenţă ori în larma infernală a bătăliilor. De aici îşi extrage Antonio Represa un dublu profil, câştigându-şi individualitatea din jocul durităţii de cremene şi al particulelor de apă. Metafizica lui e fluidul, curgerea mai departe. Întotdeauna, trebuie căutat începutul – fie în îmbrăţişarea femeii, fie într-o altă călătorie. O nouă aventură, o altă poveste. Aşa sfârşeşte Turnul de apă, distrus de atacul turcesc asupra Timişoarei, în 1552. Dar povestea lui Antonio Represa, mercenarul care intrase până şi în cortul paşei încercând să salveze Civitas Themesiensis, continuă cu siguranţă în alt colţ de lume. Generos, autorul
s-a oprit aici şi ne permite să descoperim pe cont propriu, mai departe, aventura.
GRAŢIELA BENGA
|
|
|
|
|
|
|
