Viaţa Românească 8-9 / 2008 - BENJAMIN FONDANE ŞI RIMBAUD VÂNTURĂ-LUME

Sumar

Editorial

Eveniment

Varianta PDF

Anunt important!

In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.

Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).

Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.

Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.

Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.

Telefon:
021 212 79 93

Eveniment

BENJAMIN FONDANE ŞI RIMBAUD VÂNTURĂ-LUME - MIHAI ŞORA, LUIZA PALANCIUC
Rimbaud le voyou este cel dintâi volum de eseistică publicat de Benjamin Fondane în Franţa, în anul 1933. Interesul lui Fondane pentru Rimbaud şi opera acestuia apare încă de timpuriu, din perioada română, deşi nu îl citează decât arareori (de pildă, în volumul Imagini şi cărţi din Franţa1). Un fragment din carte va fi publicat, graţie lui Jean Ballard, ca avanpremieră, în Cahiers du Sud (martie 1933), apoi în revista Raison d’ętre (nr. 7) şi în Documents 33, de la Bruxelles (iulie 1933). Manuscrisul iniţial era destinat, încă din 1931, editurii Gallimard, după cum reiese dintr-o scrisoare trimisă către Ballard, la sfârşitul lui mai 1932. Gallimard îl va refuza, iar cartea va apărea, în cele din urmă, la Éditions Denoël2. Ea va purta o dedicaţie către Lev Şestov, precum şi două motouri, din Antigona lui Sofocle şi, din Les illuminations, celebra frază a lui Rimbaud: ... Je suis réellement d’outre-tombe et pas de commissions...
Fondane avea intenţia să publice o a doua ediţie a cărţii, remaniată şi adăugită. În ultima scrisoare trimisă soţiei sale, Genevičve Tissier, din lagărul de la Drancy, la 29 mai 1944, el face această observaţie: „Pentru reeditarea volumului Rimbaud le Voyou, voiam să pregătesc un text nou. Editorul va putea să publice separat corecturile şi capitolele inedite care se vor găsi. Însă va trebui ca textul iniţial să fie păstrat aproape intact.“
Fragmentele reproduse aici constituie tocmai partea inedită a volumului proiectat de Fondane, anume Prefaţa la ediţia a doua a cărţii, precum şi capitolele numerotate de la IV la VIII. Ele au fost publicate în ediţia prezentată de Michel Carassou şi apărută în 1979, la editura Plasma. În limba română, volumul va apărea integral, însoţit de anexe, note şi comentarii, la Editura Limes, în toamna acestui an, în seria de Opere complete franceze ale lui Benjamin Fondane.

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

1 Volumul Imagini şi cărţi din Franţa, de B. Fundoianu, a fost reeditat recent la Institutul Cultural Român (Bucureşti, 2006, ISBN 973-577-496-8, ISBN 978-973-577-496-8, 123 p. in 8°). El reproduce integral ediţia apărută la Editura Socec & Co, Bucureşti, \n anul 1921.
2 Despre geneza interesului acordat de Fondane lui Rimbaud, vezi Cahiers Benjamin Fondane, numărul «Autour de Rimbaud le Voyou» (nr. 9, 2006), mai ales articolul semnat de Monique Jutrin, «Sur les traces de Rimbaud le Voyou», pp. 7-18.

restitutio
BENJAMIN FONDANE
RIMBAUD VÂNTURĂ-LUME ŞI EXPERIENŢA POETICĂ
Prefaţa la ediţia a doua

Se înţelege de la sine că o intenţie polemică dusese la alegerea titlului acestei cărţi, dar sunt nevoit să mă supun cu o oarecare amărăciune „succesului“ de neînţelegere de care s-a bucurat. Este, oare, posibil, ca nimeni să nu fi înţeles, nici să fi vrut să înţeleagă faptul că „vântură-lume“ însemna, pentru mine, tocmai contrarul eroului, al sfântului, al celui drept –, al celor care, supunându-se Legii, şi-au aflat în ea fericirea –, iar, prin aceasta, chiar de la antipozi, lua naştere o nouă sfinţenie: a uzurpatorilor Legii, a martirilor raţiunii, a nonconformiştilor Fiinţei? Ajunge să citiţi cartea de faţă pentru a vă convinge de acest lucru. Aşadar, intenţia polemică ne obligă să oferim câteva lămuriri.
Mărturisesc că m-am cam săturat de biografiile „sublime“ – sau sublime la modul invers –, căci a trage concluzii împotriva eroului său în numele Spiritului, al Idealului, al Eticii, înseamnă, de fapt, a se lăsa atras tot de „sublim“. Mă scotea din sărite biografia „romanţată“ – ce invenţie de spirite castrate! „Atâtea lucruri adunate grămadă, de ţi se face milă“ – aceasta este, la urma urmei, biografia lui Rimbaud, aceasta este biografia oricărui muritor de rând. Şi nu las câtuşi de puţin deoparte vieţile „reuşite“, victorioase, încununate de glorie... Jalnic! Am fost învăţaţi să credem că omul are cu ce-şi umple viaţa, că înaintează spre ceva, că poate ajunge la ceva: este postulatul subînţeles. Dar, în ciuda acestui postulat recunoscut tacit, nici o biografie care să-l fi verificat vreodată; nici o biografie care să răspundă la această întrebare presantă şi neliniştită a cititorului: Ce este de făcut? Şi totuşi, noi cerem oricărei vieţi să tragă concluzia. Iar, dacă ea nu o face, forţăm puţin evenimentele – şi gata! Suntem atât de obişnuiţi cu asemenea jocuri, încât, dacă apare o biografie adevărată, lipsită de fard, toată lumea o găseşte personală, falsă, infidelă. Dumnezeule mare! Din ce să alcătuim o biografie dacă nu din propria viaţă? Iar dacă aceasta este ţinută sub control de o oglindă, atunci nu vă mai ocupaţi de a altora. Nu trebuie făcută confuzia între a zugrăvi o gândire din interior – ceea ce presupune a o trăi (şi încă la modul pasionat) – şi a ridica o statuie în piaţa publică. Nu trebuie confundat adevărul cu edificarea, nici ceea ce îţi spui ţie însuţi cu predica. Rolul biografului nu este de a contabiliza texte, adică toate textele fără discernământ, şi de a le lua drept sfinte, ci de a-şi însuşi problemele, de a începe, datorită lor, o experienţă personală, aşa încât să nu desluşească doar pentru ceilalţi dificultăţile pe care le întâlneşte, ci şi pentru el însuşi, în el însuşi, ca el însuşi. Iar dacă problemele lui Rimbaud îmi sunt tot la fel de străine ca cele ale lui Ignaţiu de Loyola sau ale lui Ramses al II-lea, la ce bun să vorbesc despre ele? Dacă nu le pot suporta decât reducându-le la dimensiunea mea, de ce să nu caut, atunci, un „subiect“ pe măsura mea, ca să mă slăvesc cinstit? Dacă Rimbaud te face să dormi, de ce să scrii o carte tocmai despre insomnie?
De la apariţia cărţii mele despre Rimbaud, alte studii au văzut lumina zilei, care i-au împrumutat termenii şi concluziile: temperamentul metafizic, comparaţia cu Stavroghin, renunţarea totală la psihologia unui Rimbaud revoluţionar etc.
Acest lucru s-a întâmplat fără menţionarea sursei. Cum nu ţineam neapărat la aşa ceva, am tăcut. Dar iată: după cum unele din concluziile mele au fost adoptate fără discuţie sau vreo rezistenţă oarecare, tot aşa altele au fost refuzate, şi tot fără discuţie; nici un cuvânt nu a fost rostit în privinţa explicaţiilor pe care le dădeam despre „vizionar“, despre convertire, nici chiar despre aceea legată de „vântură-lume“. Din această grămadă de critici cu mai mult sau mai puţin temei, nu o reţin, pentru a-i răspunde, decât pe aceea a lui Jean Cassou1. Şi nu doar pentru că Jean Cassou2 este unul dintre cei mai buni scriitori din generaţia aceasta, ci şi pentru că împărtăşeşte şi îşi asumă responsabilitatea unei întregi orientări spirituale care, amestecată cu grijile noastre de ordin economic şi politic, riscă să ne pună la îndemână o noţiune inedită a eroismului intelectual, la fel de periculoasă ca cea care a precedat-o. Mă tem că, obosiţi fiind să idealizăm viaţa după moda burgheză (idealizare născută dintr-o nevoie compensatorie, consecutivă unei puţinătăţi fiinţiale), suntem, de fapt, pe cale de a pune pe picioare un nou tip de falsificare, la fel de inadecvat ca şi celălalt pentru a aduce la lumină adevărul. Şi nu numesc falsificare faptul că Jean Cassou, de pildă, se investeşte cu întreaga fiinţă în Rimbaud, făcând din acesta un alt Cassou; este regula jocului, unica regulă. Mă tem doar că face un Rimbaud care nu este nici măcar Cassou: care nu posedă nici măcar realul viu al lui Cassou, ci doar ceva căruia Cassou crede că trebuie să ne supunem pentru ca viaţa să aibă o semnificaţie, ca şi când ar trebui cu orice preţ să i se găsească vieţii o justificare de care ea se dispensează de bunăvoie. Pe măsură ce umple geniile cele mai mari, vieţii îi mai rămâne atât de puţin înţeles, încât un om în toată firea nu mai poate desluşi în ea decât o risipire de energie. Iar dacă ea are vreun sens, ei bine, acesta nu-ţi este dat, ci de-abia urmează să-l cauţi. Dar atunci ce este de făcut? Trebuie să fii un erou, un sfânt, un războinic, un militant? Ca şi când după lectura cărţii mele, ori a unei cărţi în general, cititorul i-ar urma concluziile! Să fim serioşi! Dar, aşa stând lucrurile, la ce bun minciuna? De ce să vă ferim de coşmaruri? Pentru a vă consola? Pentru a vă alina neputinţa? Pentru a vă da satisfacţia de a putea gândi că sunt un om ca toţi ceilalţi, frământat, supus, ascultător, mincinos? Un film al lui Murnau, intitulat Ultimul om3, dăduse la iveală, cu mult umor, ipocrizia concluziilor. După sfârşitul tragic al eroului, un titlu apărea pe ecran, avertizând publicul că, pentru a-i da satisfacţie, o a doua versiune a finalului fusese pregătită pentru el: imaginile inundau iarăşi ecranul, iar sărmanul om devenea, sub ochii noştri, milionar şi fericit omeneşte. Întocmai ca la Murnau, nimic nu ne împiedică, după terminarea filmului, să plasăm şi convertirea lui Rimbaud sau refuzul îngâmfat al convertirii, şi să conchidem: Rimbaud a murit satisfăcut, împăcat, fericit, egal cu el însuşi, fluturând deasupra suferinţei sale stindardul Ideii. S-ar părea că genul acesta de final este pentru mulţi oameni, chiar pentru mai mulţi decât am crede, o explicaţie. A trădat Spiritul, spun unii; nu l-a trădat, spun alţii; ca şi cum Rimbaud ar trebui să dea socoteală Cuiva, iar noi am fi administratorii acestui Cineva; ca şi cum noi toţi, câtă vreme suntem, am şti la perfecţie ce anume este Spiritul, precum şi obligaţiile pe care le avem faţă de el, modurile de a ne justifica, în timp ce geniile, un Baudelaire, un Rimbaud, un Dostoievski, un Kierkegaard, nu au avut parte de această revelaţie, de vreme ce o tot caută ca şi cum nu ar şti nimic despre ea. Dacă aşa ar sta lucrurile, ar fi de înţeles ca tocmai geniile să stea în genunchi în faţa noastră, să ne ia drept obiecte de cult, de vreme ce ele doar caută ceea ce noi ştim deja. Dar dacă, dimpotrivă, geniile caută atât pentru ele, cât şi pentru noi (care ne grăbim să ne găsim mântuirea într-o disciplină de biserică, de partid etc.), nu văd bine ce înţeles mai poate avea judecata pe care le-o aplicăm. Trebuie să ne decidem odată pentru totdeauna asupra acestei probleme ambigue a geniului: dacă geniul nu face decât să cânte, adică să îmbrace în strălucire greşelile noastre, iată o prejudecată, cea a admiraţiei, pe care suntem nevoiţi s-o aruncăm la gunoi. În acest caz, el este un funcţionar, ca şi noi, dar un funcţionar al cărui rol este de a cânta. Cel mai bine, într-un asemenea caz, este să-l dirijezi, să-i dai materia primă, să-l faci să consimtă la adevărul comun, să-l faci să fie ascultător: de altfel, acesta şi este spiritul în care societăţile totalitare concep geniul. Ceea ce înseamnă, pe scurt, a spune că poezia nu reprezintă nimic, că un simplu pas ajunge ca să scăpăm de ea. Dacă, dimpotrivă, nu faptul de a cânta are importanţă, ci ce anume cântă el, vreau să spun: experienţa sa interioară şi aptitudinea de a trăi această experienţă, – atunci geniul are de îndeplinit un rol providenţial, el este ţapul nostru ispăşitor, supapa noastră, ocazia pierdută. El este semnul unei umanităţi mai înalte decât a noastră, şi la el vom merge să luăm o baie sfântă de adevăr, prin el ne purificăm de ceva. El, care este neînţeles. Dovadă că ceea ce e mai bun în noi este neînţeles. El, care este nebun. Dovada puţinătăţii noastre.

ş...ţ

Capitolul IV

A fost o amarnică înşelare în privinţa înţelesului pe care îl dădeam expresiei: revoltat dinainte de orice experienţă. Voiam eu, oare, să spun prin aceasta că, încă din leagăn, ursitoarele rele îi aruncaseră eroului tragic sorţii blestemului lor? Că Śdip, asemenea lui Rimbaud, se născuse de-a curmezişul, şi că, indiferent de universul în care s-ar fi născut, ar fi fost la fel de nemulţumiţi, la fel de nesatisfăcuţi? Câtuşi de puţin. Dar totul ne face să credem – şi tocmai acest lucru voiam să-l spun – că viziunea lor despre lume nu atârna de un eveniment excepţional, de o întâmplare cu totul ieşită din comun, incest în cazul unuia, dramă a geloziei şi pederastie la celălalt, care să fi motivat o reacţie ieşită din comun, dar explicabilă.
Iată o viaţă în care nu se petrece nimic, întocmai ca într-o viaţă normală, nimic în afară de întâmplările încâlcite ale vieţii normale înseşi. Mai degrabă structurile acestei vieţi decât conţinutul ei, forme sau categorii printre care s-ar fi putut găsi o mulţime de alte lucruri, dar unde nimic nu a apucat, totuşi, să se cuibărească. Viaţa aceasta, ca oricare alta, se desfăşoară încet, vegheată de necesitate, orânduită de legi, înzestrată cu nişte cantităţi precise de deznădejde şi speranţă, mergând dintr-o serie cauzală într-alta, cu efecte dinainte ştiute, fie ele mici, fie mari, cu exact atâta iluzie câtă trebuie ca să te simţi determinat. Suntem nevoiţi să credem că mecanismul acesta de ceasornic este excelent şi cât se poate de bine pus la punct, de vreme ce oamenii, în majoritatea lor, fac casă bună cu el. Până şi nenorocirile sunt, în el, distribuite cu atâta eleganţă şi cu un asemenea simţ al dreptăţii, încât ajung să pară necesare. Toate înţelepciunile omeneşti cad de acord asupra acestui punct: anume că suntem conduşi de Soarta oarbă, marea artă constând în a şti să i te supui; cu cât mai supus, cu atât mai bine; s-ar putea crede că diferitele înţelepciuni s-au luat la întrecere care se va supune mai dihai; am putea numi această întrecere: resemnare la dragoste; creştinismul îşi găseşte în ea cea mai mare virtute: aceea a sfinţeniei.
Faptul acesta înseamnă că fiecare om trece prin experienţa destinului, a fatum-ului, dar cum fatum-ul este numitorul comun al fiecărei existenţe, şi cum nu-l poţi \nvinui fără să cazi \n absurd nimic nu modifică raportul, nimic nu ajunge să ridice fiinţa împotriva existenţei, aşa încât avem dreptul de a afirma că este exagerat când se acordă numele de experienţă la ceea ce este doar obişnuinţă, o stare de fapt pe care reflecţia şi conştiinţa n-au apucat încă s-o prindă. Ceea ce oamenii numesc pe bună dreptate un eveniment este îndeobşte un fapt cu frecvenţă mică, dar care, tocmai de aceea, rupe lanţul obişnuinţelor şi ne îndeamnă la reflecţie; este tocmai cazul unei nenorociri ieşite din comun, precum dublul incest al lui Śdip, care, în mod vizibil, exagerează, punând în cârca unui singur om nelegiuiri pe care, îndeobşte, soarta le aruncă asupra mai multora. Se înţelege atunci, fie şi cu titlu excepţional, că omul lovit peste măsură se simte prins într-o experienţă a existenţei şi, ca atare, reacţionează personal la o nenorocire ea însăşi personală, în felul său. Avem de-a face, în cazul acesta, cu o favoare specială pe care o acordă Cetatea, cu o toleranţă ieşită din comun; s-ar abuza dacă existenţa ar fi făcută vinovată doar pentru faptul că cineva există şi pentru vinile pe care acesta le-ar putea avea. Ar însemna să susţinem că tragedia sălăşluieşte în fiecare om şi că fiecare om are dreptul, de ce nu şi datoria?, de a se lamenta şi zbuciuma într-atâta, încât să facă imposibilă viaţa împreună. Iată de ce autorul tragic se împopoţonează cu un pretext şi inventează o poveste; iată de ce susţineam că este un revoltat dinainte de orice experienţă.
Deoarece se înţelege de la sine că numai experienţa, faptul de a trăi, condiţia umană trăită şi suportată, doar ea poate da naştere greţei spirituale, atât a lui Sofocle, cât şi a lui Rimbaud. Această silă de a trăi nu iese chiar din nimic: ea este urmarea a mii de poticneli, a mii de st~lciri, de contacte obscure şi imponderabile, fie cu realitatea morală, fie cu realitatea cosmică, fie, în sfârşit, cu această inteligenţă îndelung elaborată care şi-a luat sarcina de a justifica şi canoniza ceea ce s-a brodit să fie, dându-i numele de necesitate. Se întâmplă ca, uneori, conştiinţa să se simtă şocată de o anumită serie de fapte; cutare se revoltă împotriva zeilor, dar morala i se pare întru totul satisfăcătoare; cutare altul se împacă foarte bine cu zeii, în schimb are ce are cu morala; şi există şi inşi care dispreţuiesc înţelepciunea şi Soarta, dar pe care faptul de a mânca, de a bea sau de a face dragoste nu-i incomodează în mod deosebit. Inutil să mai dau şi exemple. Un caz mai puţin întâlnit este acela al lui Rimbaud, care trece prin dezgustul moral, apoi prin cel religios, pentru a sfârşi în dezgustul metafizic; nimic nu rezistă acestui dezgust: nici poezia, nici iubirea; şi iată-l atacând ceea ce teologii numesc desăvârşirea supremă: faptul însuşi de a exista.
Da, Rimbaud urăşte existenţa, iar ura aceasta îşi are izvorul în chiar faptul că el există, că a luat cunoştinţă de faptul de a exista. Această ură nu i-a venit toată dintr-o dată, într-o clipă, ci picătură cu picătură, pe măsură ce înainta în viaţă, pe măsură ce-şi croia un drum şi se murdărea; el începe prin a-i detesta pe cei apropiaţi: mama, oraşul în care s-a născut, „dintre toate cel mai idiot“, apoi pe scriitori şi, în sfârşit, Parisul; detestă ceea ce începuse să iubească: poezia, iubirea însăşi, pe Verlaine; de fiecare dată îşi închipuie că nu detestă decât atât, apoi îl ia valul şi iată-l detestând totul. Totul, adică nu doar universul, pe Iisus, cununile martirilor, ştiinţa, ci până şi faptul de a trăi, până şi actele mărunte din care se compune trăirea, trăirea lui, precum iubirea însăşi, scrisul, excreţia. El nu e rău cu cineva anume şi insolent cu altcineva, la fel de bine determinat; el nu distruge căsnicia lui Verlaine din ură pentru Verlaine; nu-şi părăseşte mama pentru că e mama lui; după cum nu întoarce spatele poeziei sale, ci poeziei. „Dar, văzând că vremea bună îi e fiecăruia de folos şi că fiecare nu este decât un porc... urăsc vara...“ Ceea ce detestă el reprezintă interesele fiecăruia, şi aici rămâne, acestui lucru i se conformează, în el se complace; detestă faptul că vara, lumea, spiritul s-au grăbit să existe pentru acest soi de indivizi. Fără îndoială, ura lui se îndreaptă spre omul care e mulţumit de lumea ce îl înconjoară, dar şi spre universul care se mulţumeşte cu omul şi îl suportă. Nu că, aşişderea lui Céline, s-ar înverşuna să-l denunţe pe om; aşa ceva ne-ar lăsa să credem că gândul îi stă la răutatea omului, cerând să fie răzbunată, iar omul torturat; câtuşi de puţin, la urma urmei, căci omul îi este indiferent; şi nici nu vrea să îndrepte lumea, nu, căci lumea e deja condamnată, după cum şi oamenii sunt osândiţi; ce vrea el, întocmai ca Baudelaire, acest „împărat al vizionarilor“, este să evadeze din lume. Precum Baudelaire, ar scrie pe panoul visului său aceste cuvinte incendiare:

ORIUNDE, DAR ÎN AFARA LUMII4.

Capitolul V

Sunt revolte şi revolte! Dacă nu este vorba decât de o revoltă morală, într-o singură clipită se şi ajunge la înţelegere. E de neînchipuit în ce măsură se simte omul animal moral. El este mereu nemulţumit de faptul că lucrurile nu merg; toţi sunt nemernici, toţi vicioşi, exploatatori, invidioşi şi intriganţi, fie ei preoţi, politicieni sau bancheri, filosofi sau martiri, îngeri sau zei. Doar el, înger pur! adevărat martir! un neînţeles! Doar el şi-ar împărţi semenilor avutul, dacă l-ar avea, doar el s-ar lăsa tăiat în bucăţi, doar el s-ar da peste cap... Ce dovadă mai solidă că existenţa e necesară decât faptul că eu sunt o fiinţă morală, că sunt bun – deci exist! Nu eu l-aş snopi în bătăi pe aproapele meu dacă aş fi poliţai, nu eu m-aş îmbuiba dacă aş fi bancher, nu eu m-aş război dacă asta mi-ar aduce câştiguri, nu eu aş face negoţ cu arme şi poate chiar cu fiinţe omeneşti dacă aş fi Dumnezeu... Dar, până să ajungem acolo, nimic mai just decât să pretindem viaţa celor ce se bucură de ea, bunurile – celor ce le au până peste cap, puterea – celor ce se împopoţonează cu ea. N-ar fi, din parte-mi, nici ranchiună, nici invidie... Îndrăzneşte, cumva, cineva să se gândească la resentiment? Spusele mele sunt la îndemână pentru a dovedi contrariul. Iar acum, să le întoarcem cuvintelor spatele şi să trecem la acte. Puneţi-mă Şef şi o să vedeţi voi.... Am să mă apuc să împart libertatea, bogăţiile, fericirea în părţi egale, în felii subţiri şi nu-mi voi păstra mie absolut nimic în plus. În sfârşit, iată împlinită Echitatea! Nici linguşitorul cel mai dezmăţat nu va egala făţărnicia moralei autonome. Ce dovadă mai bună că există imperativul categoric decât faptul însuşi că eu îl posed? Sunt bun, sunt perfect, sunt intact. Dacă aş fi singur pe lume, totul ar merge ca pe roate. Din păcate, mai există şi ceilalţi... Ştia bine Kant ce făcea când a instaurat morala laică. Ne lua în posesie pe fiecare în parte şi ne transforma pe fiecare anume în Dumnezeu, pe fiecare anume în legea însăşi: într-adevăr, se ştie bine ce plăcere poate simţi orice om de treabă dacă poate avea parte de ceva îndoielnic. Iar dacă e vorba de mulţime... Gata cu morala religiilor, luată la palme de evidenţa ştiinţifică pentru care e limpede că cel mai de seamă dezmăţat, cel mai ticălos, porcul din frunte sunt eu, tocmai eu, un creştin, un sfânt, un om la urma urmei! Se poate, oare, clădi o morală pe un teren atât de şubred?! Pentru ca omul să fie perfectibil, trebuie să găsim, totuşi, măcar pe ici, pe colo, unul care să fie desăvârşit. Dar, ca să fii perfect, bunele intenţii şi discursurile pioase... Faceţi ce vă trece prin cap, dar atenţie la ceea ce spuneţi! Aşa se judecă moralitatea.
În excelenta lucrare pe care i-o dedică lui Rimbaud, Jacques Rivičre5, deşi catolic, uită că e catolic. Se imagina el însuşi în eroul său; şi de aici la a vedea în el un inocent... Deşi cărţile sfinte ar fi trebuit să-l pună în gardă: până şi pentru un catolic, nu chiar toată lumea e inocentă! Când ajungi, precum Rimbaud, să urăşti toţi oamenii pentru că ar fi porci, nu înseamnă că ai şi devenit tu însuţi nevinovat. Ba chiar că ai scăpat neatins de rana strămoşească, că păcatul ar fi trecut pe lângă tine... Există, totuşi, faptele, mărturiile, câteva poveşti cam îndoielnice... Dar chiar dacă toate acestea n-ar exista şi dacă portăreasa mi-ar da cele mai bune referinţe în ceea ce-l priveşte, nimic nu-l împiedică pe un asasin să fie amabil cu portăreasa lui. Lucruri asemănătoare pot fi întâlnite mereu. Nu. Rimbaud nu era inocent – şi, de altfel, nici n-a pretins vreodată aşa ceva. „Ce frumoşi sunt condamnaţii!, scria el. Noi ne dezgustăm unii pe ceilalţi.“ Ceea ce înţelege el prin inocenţă este cu totul altceva şi ne-o şi spune: „Nu posed simţul moral. Sunt o brută, un negru.“ Există revoltă şi revoltă. Iat-o şi pe cea a lui Rimbaud: nu are simţul moral. Altfel spus, morala îi face greaţă. Morala, nu doar imoralitatea. Binele, şi nu doar Răul. Morala, care ne lasă să credem că suntem îngeri şi că doar ceilalţi sunt nişte porci. Morala, care s-a aranjat să facă din fiecare pentru sine un înger şi din fiecare pentru ceilalţi o bestie. Acesta este lucrul care ne vine din experienţă – această experienţă de care nimeni nu simte nevoia, cum nu simte nici nevoia de ştiinţă şi de politică, cu atât mai puţin de filosofie şi de dialectică. Cu ideile, treacă-meargă! Sunt ferme, comode, se lasă mânuite. „Rimbaud a trădat spiritul!“ Cine ar îndrăzni să spună aşa ceva în numele experienţei? Aşa ceva s-ar întoarce împotrivă-ne, precum un scuipat proiectat împotriva vântului. Experienţa, în schimb, este ceva precis, nemijlocit, automat. Dar, dacă este vorba de idei, lucrurile se schimbă. Cu ideile oricine poate trata. Pot să-i torn un copil oricui, apoi să mă apuc s-o înjur pe nenorocita mamă. În ce mă priveşte, rămân fără răspundere. Ba îmi revendic şi autoritatea de a judeca. Pentru că, deşi sunt un porc, sunt totuşi un înger.
Nu, Rimbaud nu este un înger, deşi s-a autointitulat şi vrăjitor, şi înger. El urăşte oamenii. Şi oricine urăşte oamenii, dacă are cât de cât ceva în fiinţa lui, ajunge până la urmă să se urască pe sine. Şi, în fapt, Rimbaud se urăşte. Atunci este străfulgerat de această intuiţie: că n-ai nimic de sperat din partea lumii, nimic de nădăjduit din partea oamenilor. Că trebuie să ieşi din lume, să fugi oriunde! Există mai multe mijloace.... Există credinţă... Dar ea e plicticoasă, şi vom vedea de ce. Mai este şi poezia, dar să nu anticipăm.

Capitolul VI

Nimic nu poate fi înţeles din Rimbaud dacă nu se admite că, în scurta lui activitate literară, care nu durează mai mult de trei ani, el ne arată, arzând etapele, dând timpului o densitate şi o condensare excepţionale, nu exprimarea unei ţâşniri lirice continue, maturizând un dat originar ajuns la explicitarea motivelor sale, ci expresia unei produceri în trei timpi, discontinuă (deşi neîntreruptă), în funcţie de stările succesive ale unei dezvoltări morale şi metafizice a cărei mişcare accelerată cedează în faţa unei analize făcute pe îndelete. Lui Rimbaud îi ajung trei ani ca să trăiască o experienţă unică în istoria poeziei, pentru epuizarea căreia altora le-ar trebui treizeci. Degeaba îi reunim poemele într-un întreg; ele nu se simt la largul lor sudate aşa împreună: fiecare din aceste etape parcurse are o semnificaţie aparte, separată de etapa următoare printr-un salt. La fiecare sfârşit de serie, Rimbaud se părăseşte, se reneagă, îşi condamnă trecutul şi întreprinde altceva – ceva pe care de asemenea îl reneagă fără întârziere. Această lege, căreia i se supun operele de artă cunoscute, a lentei transformări a unui dat mai dens şi mai profund, această traiectorie care întotdeauna ni s-a părut a fi o coacere îndelungată a aceluiaşi prin acelaşi, asemănătoare creşterii unui copac sau a unei frunze, această lege, cum spuneam, a constanţei, nu pare a funcţiona în cazul operei rimbaldiene; să fie, oare, iluzia pe care ne-o produce lipsa timpului necesar? Se pare că Rimbaud duce lipsă de timpul indispensabil creşterii vitalităţii sale extensive, rotunjirii trunchiului, desfăşurării frunzelor; el trece din mutaţie în mutaţie: de-abia i s-a ivit trunchiul, că şi începe să dea frunza, abia ce creşte frunza, hop şi florile grăbite să dea rod. Intervalele, tranziţiile, aproximările de parcurs, ceea-ce-este-pe-punctul-de-a-se-face, toate acestea ne-au fost sustrase; aşa încât nu vom şti niciodată dacă fructul pe care îl avem în faţă a trecut cu adevărat prin faza de floare, dacă cireşele pe care le avem în faţă provin dintr-un cireş şi nu cumva dintr-un dovleac. Această legătură logică pe care noi o stabilim între fecundarea unei femei de către un bărbat şi naşterea unui copil, primitivii o trec cu vederea, ei nevăzând între ele nici un fel de legătură, decât, cel mult, o intervenţie supranaturală insolită, în pofida sarcinii înseşi, care „le sare în ochi“. Dacă sarcina nu ar fi vizibilă, copilul nu ni s-ar părea, oare, ca ivindu-se pe lume prin generare spontană?
Spuneam că opera lui Rimbaud ni se prezintă în trei timpi: o primă etapă pe care am putea-o denumi, după cum ne convine, etapa cacografă, dacă ceea ce ne interesează este descrierea ei (poezia latrinelor, a ulcerului anal al Clarei Venus, a lăsatului pe vine, a iubiţelelor), sau revoluţionară, dacă ne interesează semnificaţia ei (ura faţă de preoţi sau politicieni, faţă de Iisus Hristos, ca hoţ de energii, dragostea faţă de popor, de comunarzi etc.). A doua etapă a lui Rimbaud, el însuşi a denumit-o, în timp ce scria Les Illuminations, etapa vizionarului. Cât priveşte a treia – şi ultima – etapă poetică, aceea a ciclului Une saison en enfer, am putea-o numi, cu voia dumneavoastră, etapa eşecului. Cea dintâi, precum şi aceasta din urmă, sunt rezultatul unei cunoaşteri directe a concretului; cea de-a doua este rezultatul unei fugi, a unei evaziuni.
Nu vom înţelege nimic din aceste distincţii dacă nu vom restrânge dezbaterea exclusiv la planul poemului. Poetul nu cunoaşte decât o singură dimensiune şi, deşi mingea i se umflă şi i se dezumflă, el rămâne mereu acelaşi; este inuzabil, nimic nu-l clinteşte de pe poziţie. Punându-l deoparte pe Hölderlin cu poemele din timpul nebuniei, poetul este în general un dansator pe sârmă, cu sau fără plasă de salvare, judecătorul riscurilor pe care şi le asumă este chiar el: el le măsoară, el le prevede, el le previne, aşa încât să nu cadă niciodată mai departe decât plasa lui de salvare! Poezia este într-adevăr fructul copt al eului, despre care vorbeşte Bergson; ea se îmbogăţeşte din propriu-i trecut şi-l transformă pas cu pas în prezent: saltul nu mai este posibil, deci nici eşecul nu este de aşteptat. De la cel dintâi poem până la cel din urmă al poetului celui mai îndrăzneţ, precum, de pildă, Baudelaire, se întruchipează o minunată continuitate, pe jumătate căzută din cer, pe jumătate ticluită cu bună ştiinţă. Această discontinuitate caracteristică lui Rimbaud, aceste salturi, acest eşec final, această nenorocită de cădere tragică la sol, cu organele esenţiale sfărâmate – trebuie să recunoaştem că nu se află în cercul magic al destinului poetic. Nu poezia este cea care face aceste salturi periculoase până la punctul de a-şi răni propriul autor, atât fizic, cât şi spiritual, deoarece poeziei nu-i stă în fire să se părăsească pe sine, întorcându-se împotriva propriului ei autor. Poezia lui Rimbaud posedă un motor situat în afara ei: capriciile, umorile, convulsiile acestui motor care acţionează asupră-i, o comandă şi o sfărâmă.
Stă în firea omului natural, a omului obişnuit, să găsească tocmai în viaţă leacul de care are nevoie pentru a se supune vieţii. Este adevărat că desfăşurarea trăirii aduce după sine o destul de mare producţie de nimicnicie. Orice viaţă omenească fabrică neant şi, pe măsură ce omul urcă pe scara valorilor, devenind conştient de el însuşi, creşte şi producţia sa de neant.
Problema vitală care se pune oricărei fiinţe este următoarea: cum să te descotoroseşti de acest neant pe care îl secretezi, ca să nu sfârşească el prin a te ucide. Nu e cazul să credem că problema ar fi fără soluţie: cei mai mulţi dintre oameni o găsesc cu destulă uşurinţă; aici îşi are izvorul sanctificarea muncii de către orice societate omenească. Spiritelor mai pretenţioase, ambiţia, voinţa de putere, cercetarea ştiinţifică, desfrâul, ba chiar eroismul sau sfinţenia le oferă acelaşi rezultat. În ceea ce îl priveşte pe poet, acesta are putinţa de a scrie, adică de a scoate din el imense cantităţi de neant, care îl stânjenesc, şi de a le ridica la nivelul exprimării, de a le conferi o formă. Ceea ce face ca poetul să pară un om satisfăcut –, iar nu ceea ce este el îndeobşte: un nenorocit. Pentru bunul motiv că vederea noastră se opreşte la forma pe care el i-a dat-o acestui neant, formă care este vindecarea sa specifică, şi nu asupra imensei scurgeri de neant, care este rana sa specifică. Operaţiunea poetică este o terapie de prim ordin: ea îl protejează pe poet de pericolul pe care îl reprezintă propriu-i neant, dar ea îl şi împiedică să rişte întâlnirea, lupta corp la corp, îl împiedică să rişte înhăţarea adevărului pe care îl presimte, pe care îl proslăveşte, dar pe care nu îl îmbrăţişează. Superioritatea poetului asupra omului de rând constă în faptul că el nu se vindecă datorită celuilalt, ci cu ajutorul lui însuşi, transformând în poezie propriu-i neant; de aici şi evidenţa neantului despre care aduce mărturie; tot de aici şi nostalgia lucrului de care te-ai vindecat prea repede; el nu apucă să fie ceva anume decât în scurtul răstimp în care munceşte; nu este erou decât atâta vreme cât ţine inspiraţia; totul îl face să creadă, în clipa aceea, că se va ridica până la piscul actului său, după care se va reîntoarce la punctul lui de plecare. A fost. Acel Eu care fusese un altul redevine un simplu eu cartezian. Viteazul de mai adineaori, iată-l prefăcându-se pe loc într-un fricos, un laş. Până la următoarea inspiraţie. Aşa se desfăşoară ciclul poetic; aceasta este condiţionarea sa metafizică.
Puţini sunt oamenii care nu vor sau nu pot să se descotorosească de neantul lor şi se străduiesc să-l depăşească. Pot să învingă sau să fie zdrobiţi. Dar, în general, şi victoria, şi eşecul rămân, în acest domeniu, anonime; nici căutarea, nici bătălia nu s-au petrecut în zona generalului; acţiunea lor nu se lasă descifrată pe plan social, inteligenţa nu o poate deduce; nici victoria, nici eşecul nu ajung să fie resimţite ca atare decât dacă bătălia spirituală s-a desfăşurat la vedere, în domeniul public al făptuirii umane, în cazul victoriei; iar, în caz contrar, dacă va fi căzut dincolo de sine, nu se ştie unde. Prudentă şi luându-şi precauţiile de rigoare, naturii nu-i convine să ne destăinuiască rezultatele operaţiunilor sale; seriile ei cauzale nu se încrucişează niciodată; ea nu îl înzestrează niciodată pe omul care se dedică cercetării cu tehnici potrivite doar pentru renunţare. Ea reuşeşte să împiedice publicitatea când este vorba de întâmplător, miraculos sau paradoxal: fricosul nu creşte prea des într-un cireş; dar, la urma urmei, oricâte precauţii ţi-ai lua, sfârşeşti prin a te da de gol. Este ca şi cum ai avea de-a face cu voinţa deliberată de a obţine o excepţie care să confirme, să instaureze regula. Taman atunci, providenţa face să se ivească în lume un temperament metafizic dublat de un poet, adică situat într-un anumit loc; ...iar cercetătorul începe să se căznească mânuind o unealtă ticluită pentru a obţine finitul; încercând să se descurce, mai rău se încurcă: tocmai această căutare a unei ieşiri îi conferă poeziei lui Rimbaud aceste ţâşniri, aceste salturi aparente, aceste rupturi; în interiorul poemului, se află un poet, care se grăbeşte să prelungească la nesfârşit clipa creaţiei, clipa căutării, cea plină de forţă; încearcă furibund să evite oprirea, clipa poemului. Or, poemul nu se poate sfărâma de unul singur; poetul nu are nici o putere asupra lui; nu poemul se află în mâinile poetului, ci poetul este în mâinile poemului său; aici se află întreg eşecul suprarealiştilor: din condeiul lor disperat şi care nega poezia, tot poezie a ieşit. Tocmai dimpotrivă, altceva decât poemul ar putea să-l sfărâme. Aşa se face că „celălalt“-ul din Rimbaud va fi sfărâmat poemul şi va fi fost aruncat dincolo de el. Poezia va fi căzut în real. Nu te mai ridici întreg după astfel de fracturi. Dar cum eşecul s-a produs într-un loc public, în domeniul inteligibilului, acesta a fost văzut. A încetat să mai fie un raport obscur, imponderabil, imaterial, un raport personal şi tainic între om şi necunoscut; a devenit un fapt istoric, un eveniment aflat la limita dintre istoria poeziei şi această absenţă a istoriei care este Necunoscutul. Este o punte între noi şi altceva.

Capitolul VII

Statu quo–ul reprezintă rolul care îi revine, metafizic vorbind, poetului. În cel mai bun caz, el este cel care trâmbiţează deşteptarea, iar nu voinţa care duce la deşteptare. Metafizic vorbind, nu este un erou; nu e nici laş; este un trândav, adesea împătimit, adesea înduioşat sau indignat, dar care nu izbuteşte să iasă din cercul său şi să aibă la îndemână o acţiune eficace. Când cea din urmă problemă va fi fost rezolvată – independent de el –, când va veni vremea „reconcilierii nesfârşite la capătul unei contradicţii nesfârşite“, în termenii lui Hegel, poetul va sparge în sfârşit cochilia, dar va înceta să mai fie poet. Nu va mai avea nevoie de poezie. Adică poetul nu poate fi închipuit decât într-o lume a contradicţiei, a absenţei. El este marele profitor al acestei contradicţii, al acestei absenţe. De aici fumurile sale de actor. Chiar dacă l-ar vedea pe Dumnezeu, el L-ar cânta, fie şi dacă, aşa făcând, L-ar pierde. Însă, pentru moment, şi atâta vreme cât durează clipa îndelungată a provizoriului veşnic, el nu se poate împiedica să cânte.
La şaptesprezece ani, la prima sa întâlnire cu poezia, Rimbaud acceptă condiţiile acesteia. Desigur, îi cere să lase cât de cât loc pentru ura care îl macină, pentru spiritul său muşcător şi batjocoritor; desigur, nu face altceva decât să-şi reverse neantul care îl mistuie, fără să brodeze stele, floricele şi alte legume lirice, dar acceptă, în cele din urmă, echilibrul pe care i-l oferă ea, clădeşte, prin ea, o punte de înţelegere cu oamenii, se situează în ceva şi faţă de ceva. Starea lui este cam ca aceea a lui Baudelaire, un Baudelaire mai tânăr, mai precoce, mai aspru, un Baudelaire care încă i-ar mai imita pe Banville şi Hugo, care va fi înlocuit păcatul strămoşesc cu răul social, un Baudelaire care, născut fiind după Baudelaire, ar împinge otrăvurile acestuia şi mai departe, preluându-i şi gustul, şi oroarea, deopotrivă, atât faţă de spurcăciune, cât şi faţă de viciu ori ţicneală. Poezia mai este şi un mijloc de obişnuire cu lumea, un mod de a vieţui în pace cu oamenii, vreau să spun o tribună liberă de la care poţi să-ţi arunci injuriile şi blestemele asupra oamenilor. Poetul este un înger, iar oamenii sunt nişte porci. Şi iată-l pe Rimbaud ponegrindu-i pe preoţi, pe cumpătaţi, pe Hristos cel prădător de vigoare, pe iubiţele, pe înţelepţi şi pe drepţi. Nu vorbesc de „volatilizarea lui Thiers şi-a lui Picard“6, de „drumul de onoare“7 al patriei. S-a căţărat în vârful tribunei, judecă, osândeşte, dă verdicte. Puţin mai tare decât restul lumii, dar de fapt ca tot restul lumii. Se află pe linia burgheză, fără îndoială, trage concluzii împotriva celorlalţi, dar, la urma urmei, important nu este împotriva cui tragi concluzii, ci să o faci împotriva cuiva, deci să tragi, pur şi simplu, concluzii. De altfel, în clipa aceea el este poet, iubeşte poezia, publică, scrie versuri în formă fixă, compară o tânără poetesă cu Sofocle, citeşte lucruri deşucheate, este comunard şi pune la cale proiecte pentru alcătuirea unei constituţii sau a unui falanster, mai ştii... De-ar fi continuat aşa, după ce vârsta i-ar fi strunit primele pasiuni, ar fi ajuns în Academie, la Paris ori la Moscova, ce contează?... Are, desigur, talent, dar, dacă ne gândim bine, toată lumea are talent şi, cu vremea...
Ideile sale din acele timpuri nu îi aparţin în totalitate; ele plutesc în aerul vremii, în lecturile rele pe care le face, mai cu seamă în Hugo. Ceea ce îi este personal, este ura faţă de toate şi, pentru moment, nu face decât să-şi imite maeştrii, însă de-a-ndăratelea, maimuţărindu-i, umilindu-i; le preface sublimul în josnic. Cât despre curajul expresiei, despre îndrăzneala de a cânta răul, urâtul, mârşavul, scormoneşte în Baudelaire şi îl întrece. Este etapa revoluţionară a lui Rimbaud, cea comunardă şi anticlericală: ceva pozitiv, pământ solid, fir-ar să fie8! Versurile sale din această perioadă nu sunt de soiul cel mai bun şi, dacă n-ar fi fost semnate „Rimbaud“, ar trece astăzi drept o simplă „curiozitate“. Dar este limpede că el se află pe tărâmul poeziei; zece ani mai târziu, aveam un poet.
Fără îndoială, Rimbaud are lecturi înfiorătoare; lista de cărţi şi de autori care încheie Scrisoarea Vizionarului stă mărturie. Dar printre aceste deşeuri se disting, după cum aminteam, Florile Răului. Rimbaud pătrunde în această carte tot mai mult, îi simte densitatea, forţa, şi îl descoperă, la spatele acelui Baudelaire artist, pe adevăratul Baudelaire, „regele vizionarilor, un adevărat Dumnezeu“. Pe de altă parte, Rimbaud se înăbuşă în poezia sa, în viaţa de toate zilele, îi este silă de propria-i vorbărie. Atunci are loc cel dintâi salt, când, odată cu veritabila sa activitate poetică, începu o alta, antipoetică, sfidând orice morală, aş cum îl sfidează şi pe Baudelaire. Este momentul în care devine, în sfârşit, el însuşi, coborât de la tribună, întorcând spatele mesei de scris, eliberat de visele sale socialiste, anticlericale şi antipatriotice, prins în încleştarea cu lumea prin mijlocirea poemului, în încleştarea cu poemul cu preţul propriei vieţi. Are, fără nici o îndoială, nevoie de un loc şi de o formulă. Trebuie să trăiască! Poemului îi va cere – oh, ce paradox! – taina vieţuirii.

Capitolul VIII

1

Nu există nici un romantic care să nu fi crezut, fie şi doar pentru o clipă, în misiunea providenţială a poetului: profet, vizionar, călăuză a popoarelor şi, de ce nu?, poate chiar martir al unei cauze nobile, al unei cauze disperate; în clipa aceea, el se crede un revoltat, un împuternicit „al celor care suferă“. Nu încape îndoială că Rimbaud, cel al primei perioade, a trecut şi el pe aici; este un excelent profesor de morală, răzvrătit împotriva tuturor. Chiar epitetul de vizionar pe care îl va utiliza mai târziu poate fi găsit pe toate drumurile, la romantici: Baudelaire combătând adversarii lui Joseph de Maistre nu credea el, oare, că-i lua acestuia apărarea, numindu-l un vizionar?
Sub semnul romantismului va ataca Rimbaud conceptul de poezie, aşa cum ne-a fost el lăsat moştenire de către Evul Mediu şi clasici: „După Racine, jocul prinde mucegai. A ţinut două mii de ani.“ Schiţează în câteva linii un tablou pătrunzător al istoriei poeziei: „În Grecia, spuneam, versuri şi lire, ritmuri: Acţiunea. După aceea, muzicile şi ritmurile devin joc, delăsare. Studiul acestui trecut îl încântă pe orice curios: mulţi se desfată să reînnoiască aceste antichităţi: – să fie pentru ei. Inteligenţa universală şi-a împărţit mereu ideile cu dezinvoltură; oamenii culegeau o parte din aceste roade ale minţii: acţionai prin, scriai cărţi despre; acesta era demersul, omul nemailucrând, nefiind încă trezit, sau nu încă în deplinătatea marelui vis. Funcţionari, scriitori! Autor, creator, poet? Omul acesta nu a existat niciodată.“
Am spus că Rimbaud nu avusese decât lecturi dubioase; poeţi francezi şi încă de mâna a treia; în chip cu totul natural, judecă poezia universală în funcţie de poezia franceză; nu-i ştie pe Shakespeare, Byron, Shelley, Keats; îi uită pe Dante, Blake; din tot romantismul german, nu a auzit vorbindu-se decât de Goethe şi de Schiller, şi nu ştie nimic de Novalis, de Tieck, de Hölderlin. Şi totuşi, se dă drept teoreticianul romantismului, şi, în numele romantismului francez, îşi lansează adevărul: „Romantismul nu a fost niciodată judecat cum se cuvine. Cine să-l fi judecat? Criticii!! Romanticii? care dovedesc din plin că şansoneta este atât de rar operă, adică gândirea cântată şi înţeleasă a şansonetistului“. Într-adevăr, Rimbaud îi va numi spontan pe cei dintâi vizionari: Lamartine, Hugo, Gautier, Leconte de Lisle, Banville... Nu sunt alegeri prea fericite. Lucrurile stau ceva mai bine când îi arată cu degetul pe adversarii acestora, pe anti-poeţi: „acest geniu respingător care i-a inspirat pe Rabelais, pe Voltaire, pe Jean de la Fontaine, comentat de H. Taine“. Iar când, mergând mai departe cu enumerarea, ajunge să-l numească pe Baudelaire „cel dintâi vizionar, regele poeţilor, un adevărat zeu“, atunci măcar a ţintit cum se cuvenea. Drumul a fost descoperit.
Dacă Scrisoarea Vizionarului nu s-ar fi oprit pe îndelete asupra însuşirilor poetului vizionar, l-am fi luat pe Rimbaud, sprijinându-ne pe ceea ce precedă, drept omul care, printre primii, a văzut esenţa poeziei. Poezia nu are nimic de-a face cu acel „geniu respingător“ care a prezidat la naşterea unor Voltaire, La Fontaine...; nimic de-a face cu această respingătoare disciplină, care, vai, l-a măcinat pe Jean Racine. Inteligenţa, ştiinţa au fost fără preget monopolizate de către raţiune, ca să-i servească acesteia; dar există şi o inteligenţă, o cunoaştere poetică. Poetul nu este un făcător, un tehnician, un pedagog; nu face doar să rimeze gândirea omului de rând; mai există şi o gândire cântată, ireductibilă la legile raţiunii şi care, dacă e raportată la aceasta, ia înfăţişarea unui paradox. Grecii aveau dreptate; Socrate spunea adevărul: poetul îşi are demonul său, prin el se exprimă forţe obscure, este inspirat, adesea este străin de ceea ce spune; nu orice cântec este şi operă! De fapt, „Eu este un altul. Dacă alama se trezeşte goarnă, nu e meritul ei. E limpede că nu fac decât să asist la ecloziunea gândirii mele; o privesc, o ascult; ridic bagheta: simfonia îşi deapănă cursul în adâncuri, şi, dintr-o dată, iat-o pe scenă“.
Este evident că, odată ajuns acolo, Rimbaud atinge esenţa poeziei, că el pledează cu îndrăzneală şi hotărâre pentru iresponsabilitatea poetului. Se mulţumeşte, însă, doar cu pura descriere a unei stări de fapt: poetul este asta şi nimic altceva. Când scrie „Eu este un altul“, să nu-i cereţi informaţii despre acel ALTUL; habar nu are de nimic; se uită, ascultă, spune ce-a văzut. Totul este perfect până aici, totul este în ordine; Rimbaud dă la iveală noţiunea uitată şi dispreţuită de poezie; romanticii sunt cei dintâi care au reînviat-o; dar ea va exista întotdeauna. Termenul de „vizionar“ aplicat poetului nu are nimic nou.

2

Dintr-o dată, fără nici o tranziţie, în focul scrisului, o a doua noţiune de vizionar se suprapune peste cea dintâi, o devoră. Ea se prezintă ca o urmare, dar nu este decât o ruptură. De acum înainte, Rimbaud nu-i mai continuă pe romantici; depăşeşte tot ce spuseseră aceştia, îl întrece chiar şi pe regele poeţilor, zeul adevărat; nu mai este o teorie a poeziei, nu mai este simpla constatare a unei realităţi poetice, lasă deoparte referinţele, trecutul, pământul cel tare de sub picioare şi, de sus, de pe eşafodaj, îşi dă drumul în... necunoscut. Poetul nu mai este câtuşi de puţin alama care se trezeşte goarnă; nu asistă la ivirea gândirii sale, simfonia nu mai ţâşneşte dintr-o dată pe scenă. Nu cântarea mai dă naştere operei, gândirii cântate. Ne înşelasem crezând că, în propoziţia citată: „inteligenţa universală şi-a împărţit mereu ideile cu dezinvoltură; oamenii culegeau o parte din aceste roade ale minţii: acţionai prin, scriai cărţi despre; acesta era demersul, omul nemailucrând, nefiind încă trezit, sau nu încă în deplinătatea marelui vis“, Rimbaud îi purta pică inteligenţei universale; ne înşelasem crezând că, dacă „gândirea cântată“ fusese înlocuită cu acest „geniu respingător“ care aruncase poezia sub jugul său, poetului nu-i mai rămânea decât să adune roadele acestei gândiri cântate. Nu, ceea ce îi displăcea lui Rimbaud, era marşul, precum şi faptul că poetul nu va mai fi trudit, că nu se va fi trezit, că devenise un funcţionar; cât despre roadele minţii, ele aveau şi ceva bun, iar Rimbaud le păstrează, poate că nu tocmai pe aceleaşi, în mod sigur nu pe aceleaşi, dar, la urma urmei... Ceea ce este, însă, neîndoielnic este faptul că alama nu se mai trezeşte goarnă; nu mai asistă la ecloziunea poemului; nu mai ţâşneşte dintr-o dată pe scenă....
Căci, acum, alama devine goarnă cu de la sine putere, printr-o lungă, nesfârşită şi rezonabilă dereglare a tuturor simţurilor sale; este „un studiu al omului care vrea să fie poet“; înseamnă să lucrezi asupra sufletului tău, să-l cultivi; vizionarul este totodată un poet care îşi doreşte poezia; acum, Rimbaud îi batjocoreşte pe cei care ar crede într-o inspiraţie lipsită de efort, în una picată din cer: „Cel dintâi studiu al omului care vrea să fie poet este propria-i cunoaştere desăvârşită. Îşi caută sufletul, îl scrutează, îl pune la încercare, îl învaţă. De îndată ce îl află, trebuie să-l cultive; acest lucru pare simplu; în orice minte are loc o dezvoltare naturală; atâţia egoişti se declară autori; alţii îşi atribuie lor înşişi progresul intelectual!“
Este limpede că apar din nou roadele minţii; desigur, nu cele ale lui Boileau; dar chiar şi acelea vor să aibă un Boileau al lor; şi nu este, oare, vorba despre o poezie condusă? Fără îndoială, Rimbaud se află la antipozii lui Boileau; nu are nicicum grija Binelui; nici cea mai mică grijă pentru moralitate; cu atât mai puţin se va îngriji el de regulile şi de atributele discursului, ale raţiunii; puţin îi pasă... Dar, întocmai aşa cum, la Boileau, poetul se făurea printr-o lungă, nesfârşită şi rezonabilă reglare a simţurilor sale, când îşi înfigea silogisme pe chip şi ochii i se împăienjeneau de lacrimi, întocmai cum Boileau voia ca poetul să-şi făurească un suflet îngeresc şi să devină cel Pur, cel Drept, cel Înţelept, să fie responsabil de gestul său, tot la fel Rimbaud răstoarnă arta poetică stabilită şi descoperă, punct cu punct, drumul de întoarcere: „Trebuie făurit sufletul hidos: sufletul de căpcăun9, ce mai! Imaginaţi-vă un om înfigându-şi şi crescându-şi negi pe faţă. Spun că trebuie să fii Vizionar, să devii Vizionar. Poetul devine vizionar printr-o lungă, nesfârşită şi rezonabilă dereglare a tuturor simţurilor sale. Toate formele de iubire, de suferinţă, de nebunie: caută în străfundul fiinţei lui, vine de hac tuturor otrăvurilor, pentru a nu păstra decât esenţele. Inefabilă tortură, pentru care are nevoie de toată credinţa, de toată forţa supraomenească, în care devine, printre toţi ceilalţi, marele bolnav, marele criminal, marele blestemat şi supremul Savant! – Căci intră în Necunoscut!...“10

3

Căci intră în Necunoscut... Şi tocmai de aceea iese din poezie. Nu precum Boileau, desigur, nici aşişderea clasicilor, pe scara de serviciu a tăgăduinţei, ci pe uşa mare a curajului Acţiunii. Este cu adevărat vorba, acum, de gândire cântată, de şansonetă care devine operă! Este cu adevărat vorba, acum, de poem, de goarnă şi de ţâşnire pe scenă... Alte ambiţii izbucnesc, şi care nu duc nicăieri... cunoscutul se prăbuşeşte ca scop, ca ţesătură poetică... a raporturilor, a imaginilor, a metaforelor, a viselor, nu-i de colo! Altceva intră în joc; de data aceasta, însă, nu Poetul este cel care vorbeşte; Rimbaud de unul singur pe imensul eşichier al universului; Rimbaud care înhaţă poezia, o domesticeşte, îi pune zăbală şi hăţuri, face din ea un vehicul... pentru a evada din viaţă, pentru a cuceri Necunoscutul. Nu mai este vorba despre „ţâşnire“: poezia începe să meargă, puţin câte puţin, ea se clădeşte din împliniri lente, îşi fixează un scop de atins, îşi caută colaboratori. Ah, ce de timp îţi ia ştiinţa... Deoarece poezia a devenit un fel de ştiinţă – ce spun? – ştiinţa lentă prin excelenţă... Ea va prinde din urmă scopul ratat al celeilalte. „Căci intră în Necunoscut!, de vreme ce şi-a cultivat sufletul, încă de pe acum mai bogat decât al oricui. Şi când, înnebunit, este cât pe ce să piardă înţelegerea viziunilor sale, le şi vede! Chiar de-ar fi s-o mierlească în saltul său printre lucrurile uluitoare şi inomabile, vor veni şi alţi groaznici lucrători, şi-şi vor începe treaba la orizontul unde celălalt se va fi surpat!“
Acest text ar merita o analiză amplă şi răbdătoare; de ce Rimbaud se apucă să definească poeţii drept groaznici lucrători? Cum îşi poate el închipui un poet reluând cuceririle înfăptuite de un altul şi continuându-le? Ca un fizician, cum altfel?! Şi ce vrea el să spună prin „pierzând inteligenţa11 viziunilor sale, le-a văzut“? Aceasta este o excelentă definiţie a viziunii mistice; misticul îşi poate pierde viziunile sale, le-a văzut. Dar poetul nu trebuie, oare, tocmai dimpotrivă, să-şi păstreze viziunile? Dacă poetul şi-ar pierde viziunile şi nu le-ar introduce în poem, s-ar mulţumi el, oare, vreodată spunându-şi că le-a avut? Iar, dacă s-ar mulţumi, ar mai fi el, oare, poet? Să fie, oare, poetul acest cineva care vrea să vadă în afara poeziei? Şi căruia puţin îi pasă dacă poezia nu i-a reţinut viziunile? Dacă le are aşa, pur şi simplu, în afara poeziei, în viaţa de zi cu zi? Nu ajunge că trupul lui rămâne sleit după inspiraţie; el cade iarăşi într-o vacuitate internă; dar poemul este şi dă mărturie că spiritul a trecut pe acolo. Ce s-ar întâmpla dacă poetul nu ar mai reuşi să prindă în poem mărturia uluitorului şi a inomabilului, vreau să spun a miraculoasei favori care i-a fost acordată? S-ar putea să fie aici o căutare considerabilă, temerară, spirituală, uluitoare...., dar mai este ea, oare, o căutare poetică, anume căutarea unei „gândiri cântate“?
Urmarea Scrisorii Vizionarului este un amestec de profeţie, de mitologie, de utopie, de toată frumuseţea, fără îndoială, şi cu o elocinţă redutabilă – , dar nu mai este vorba despre poet, despre puterile sale, despre putinţele acestuia. Ai spune că este idealism hegelian în toată regula, rupând echilibrul dintre idee şi real, şi acordându-i ideii, în detrimentul realului, virtuţile Îngerului: „Aşadar, poetul este realmente Hoţul Focului. A primit această sarcină de la omenire, ba chiar de la animale; va trebui să-şi facă simţite, pipăite, ascultate invenţiile. Dacă ceea ce aduce de dincolo are o formă, atunci el făureşte o formă; dacă este inform, atunci îl face inform. A găsi o limbă; – de altfel, orice cuvânt fiind idee, va veni şi vremea unui limbaj universal! Trebuie să fii academician – mai mort decât o fosilă – pentru a duce la capăt un dicţionar, oricare ar fi limba lui. Unii mai slabi de înger ar începe să gândească prima literă din alfabet, ceea ce i-ar putea duce repede la nebunie!
„Limba aceasta va fi suflet pentru suflet, rezumând totul: parfumuri, sunete, culori, gândire agăţând o altă gândire şi scoţând-o la lumină. Poetul ar defini cantitatea de necunoscut ce se trezeşte în sufletul universal al timpului în care trăieşte: ar oferi mai mult decât doar formula sa de gândire, decât buna-vestire a mersului spre Progres! Enormitate devenită normă interiorizată de toată lumea, poetul ar fi cu adevărat un multiplicator al Progresului!
Acest viitor va fi materialist, după cum vedeţi. – Mereu încărcate cu Număr şi Armonie, poemele vor fi alcătuite pentru a rămâne. În fond, ar fi din nou puţină Poezie greacă. Arta eternă ar avea funcţii proprii, tot aşa cum poeţii sunt cetăţeni. Poezia nu va mai ritma acţiunea; ea va ieşi în faţă.“ (Sar peste un pasaj deosebit de tâmpit, care începe în felul următor: „Când va lua sfârşit infinita sclavie a femeii...“) „Până una, alta, să-i cerem poetului noutate, idei şi forme.“
Rimbaldienii cei mai autorizaţi au vrut să vadă în acest text o gândire care îşi trage seva (la Biblioteca din Charleville!) din gândirea hindusă, din gnostici, din scrierile cabalistice etc. Ar fi mai corect să vedem aici, pe lângă exaltare, descoperirea de către Rimbaud a filosofiei idealiste. Într-adevăr, nimic mai idealist decât această „gândire agăţând o altă gândire şi scoţând-o la lumină“, nimic mai hegelian decât această înaintare spre progres, acest limbaj universal, acest viitor materialist. „Gândirea agăţând o altă gândire şi scoţând-o la lumină“ nu este nimic altceva decât raţiunea concretă. Nu că aş pretinde că Rimbaud îl citise pe Hegel. După cum nu-i citise nici pe gnostici şi pe cabalişti. Iar aceasta pentru simplul motiv că îi cunoaştem lecturile din scrisori: nici o carte serioasă, nici una de critică, de filosofie, de economie. Aşa cum nici Rimbaud comunardul nu citise nici o carte socialistă, iar Rimbaud metafizicianul şi filosoful – nici una de metafizică şi filosofie. Se poate spune despre el, precum despre Pascal care inventase geometria euclidiană, că inventase şi el gândirea idealistă şi socialistă! Este tipul însuşi al omului rebel faţă de orice cultură!
Jacques Rivičre, la rândul său, s-a înşelat amarnic asupra înţelesului pe care putea să-l aibă Scrisoarea Vizionarului; bazându-se pe Une saison en enfer şi poate pe convertirea lui in extremis, Rivičre vede în cuvintele lui Rimbaud o semnificaţie pe care nu o au; el crede că Necunoscutul ar fi totuna cu Împărăţia lui Dumnezeu, iar termenul acolo – un fel de arătare cu degetul spre dincolo. Este ca şi cum am vorbi de creştinismul lui Hegel, de creştinismul filosofiei idealiste în general. Nu, câtuşi de puţin: este vorba, pur şi simplu, de o cucerire progresivă, voită, deliberată, prin mijloace la îndemâna omului, a realului care îi scapă omului, de o reducere a concretului la gândirea acestuia. Este de asemenea vorba de a termina odată cu „o lume în care acţiunea nu este sora visului“, făcând nu din acţiune un vis, ci din vis o acţiune. Dialectică hegeliană tradusă pe plan poetic, pe care, mai târziu, o vor relua şi suprarealiştii.
Oricum, nu este cazul să vedem în acest sfârşit de Scrisoare a Vizionarului un program poetic, ci doar un program de acţiune, un mijloc extrem de a se obişnui cu viaţa, de a face pace cu ea prin mijlocirea instrumentului poetic. Totul depinde, în momentul de faţă, de rezistenţa instrumentului la scopurile ce i-au fost propuse. Ca şi când ar fi răspuns dialogului Ion al lui Platon (pe care, de altfel, nu-l cunoştea), unde poezia trecea drept un dar divin, inconştient, incompatibil cu o deliberare ştiinţifică deplină, Rimbaud se încăpăţânează să transforme poezia într-un act deopotrivă inconştient şi conştient, vis şi acţiune, misticism şi ştiinţă.
Însă deocamdată nu am studiat Scrisoarea Vizionarului decât dintr-un punct de vedere exterior, logic. Există un al doilea curent, subiacent, în lipsa căruia Scrisoarea ar putea fi înţeleasă, dar nu şi urmarea ei: renegarea textelor din Une saison en enfer, şi părăsirea poeziei.

4

După Scrisoarea Vizionarului şi experienţa care i-a urmat, Rimbaud găseşte că-i amară Frumuseţea pe care o luase în braţe; el ştie, acum, din câte spune, să dea bineţe Frumuseţii. Mărturiseşte că această experienţă îl condusese departe; devenise un Spectacol de Operă fabulos; se obişnuise cu halucinaţia cea de toate zilele; îşi bătuse în cuie vârtejurile; găsise, în cele din urmă, că dezordinea spiritului său era sfântă. I se pare că deosebeşte, pentru o clipă, vechiturile poetice pe care le întrebuinţează de această căutare a noului; dar, imediat apoi, cele două experienţe se confundă una cu cealaltă; Frumuseţea era, într-adevăr, amară; mirosea a rânced; nimic mai potrivit decât să-i arzi două la spate, înainte de a o părăsi pentru totdeauna.
Dar cum se face că un Rimbaud îşi permite să deschidă un proces împotriva poeziei, tăbărând pe ea, chinuind-o cu întrebări? De ce să-i punem sub semnul întrebării nevinovăţia, înainte de a o avea la mână cu dovezile vinovăţiei ei? Inchizitor nemilos, Rimbaud cere capul victimei sale, şi atât de mare este farmecul lui, încât i se şi dă: primul cap obţinut nu este, oare, tocmai al său? Şi iată că o generaţie întreagă, deşi informată asupra riscurilor pe care le înfruntă, vine cu de la sine putere să şi-l revendice ca teribil dictator. Ea îşi asumă pe cont propriu procesul pe care Rimbaud îl intentase deja Frumuseţii. „De ce scrieţi?“, întreabă ea. Trebuie să recunoaştem că inculpaţii se apără cum nu se poate mai rău, ca şi când, într-adevăr, ar fi fost prinşi pe picior greşit. Cauza pare să fie închisă; poeţii sunt somaţi pe loc să se abţină să scrie, sau, dacă totuşi îi roade scrisul, să aibă aerul că le-ar fi ruşine, că nu este decât un succedaneu de bolnavi, şi să invoce, la nevoie, scuza majoră că nu încearcă, prin aceste practici infame, decât un fel de experienţă, un fel de cunoaştere, adică ceva riguros, valabil, ştiinţific, căreia, din poezie, nu i-a rămas decât numele. Un lucru fără precedent în istorie se produce dintr-o dată, sub impulsul iniţial dat de Rimbaud –, vreau să spun: conştiinţa ruşinată a poetului; poetul ajunge să se dispreţuiască pe sine şi să dispreţuiască operaţia care face ca munca să-i fie specifică, dându-i un înţeles.
„De ce scrieţi?“, îi întreabă pe poeţi şi o mare revistă franceză. Îi mai întreabă, de asemenea, când s-au născut etc. Iată o anchetă care nu ar fi fost posibilă, ba nici măcar imaginabilă, înainte de aventura Rimbaud. Dar să presupunem o clipă că el nici nu ar fi existat; în cazul acesta, ne-ar fi, poate, îngăduit să întoarcem întrebările puse astfel şi să-i întrebăm pe poeţi: „De ce v-aţi născut?“ Pentru că, la urma urmei, nu mi-e cu nimic mai limpede de ce scriu decât de ce m-am născut. O metodă bună ar trebui, nu-i aşa?, să respecte ordinea cronologică. Dar să se fi ajuns până acolo încât faptul de a scrie să pară straniu? Că nu ştii de ce, anume, te-ai apucat de scris, asta nu înlătură problema; scriu, voi scrie mereu, şi întotdeauna vor exista poeţi pe lume, chiar dacă li s-ar tăia capul de-adevăratelea, şi nu doar în efigie. Sunt deci de acord că nu este un răspuns, nici măcar unul de bun-simţ; dar poate că întrebarea aceasta nu are un răspuns de bun-simţ; un răspuns de bun-simţ – nici vorbă de aşa ceva.

Referinţa originală:

Benjamin Fondane – Rimbaud le voyou et l’expérience poétique, Édition présentée par Michel Carassou, Paris, Éditions Plasma, 1979, 205 p. in 8°, ISBN 2-901376-45-2, pp. 15-18 (pentru prefaţa la ediţia a doua), pp. 177-203 (pentru capitolele inedite, numerotate de la IV la VIII).

Referinţa traducerii:

Benjamin Fondane – Rimbaud vântură-lume şi experienţa poetică, Traducere din limba franceză, studiu, note, comentarii şi anexe de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora (Volum în pregătire la Editura Limes, seria „Benjamin Fondane“ – Opere complete franceze).

1 Les Nouvelles Littéraires, 23 decembrie 1933, p. 4. (n. ed. fr.)
2 Jean Cassou (1897–1986), scriitor, critic de artă şi poet francez; a fost secretarul lui Pierre Lou˙s, cronicar la revista Le Mercure de France, din 1921, inspector al monumentelor publice, din 1932, director al revistei Europe, simpatizant al Partidului Comunist Francez, de care se desparte în urma Pactului germano-sovietic din 1939. Intră în Rezistenţa franceză încă din 1940, este făcut prizonier, eliberat în 1943. După război, îşi reia activitatea de conservator al muzeelor naţionale. Este autorul unei opere vaste, de la eseul Éloge de la folie, publicat în 1925, la romane, studii, sonete: La clef des songes (1928), Pour la poésie (1935), Trente-trois sonnets composés au secret (1944), La mémoire courte (1954), Panorama des arts plastiques contemporains (1960), La création des mondes (1971), Une vie pour la liberté (1981) etc. Jean Cassou va sprijini şi prefaţa volumul Baudelaire et l’expérience du gouffre, al lui Fondane, publicat postum, în 1947, la Éditions Seghers. (n. tr.)
3 Friedrich-Wilhelm Murnau (1888–1931), regizor german, unul din reprezentanţii cinematografiei expresioniste. Der letzte Mann este realizat în 1924, după un scenariu de Carl Mayer. (n. tr.)
4 « N’importe oů hors du monde », în Le spleen de Paris (n. tr.)
5 Este vorba despre volumul Rimbaud, publicat de Jacques Rivičre în 1930, la Éditions Kra, în colecţia «Vingtičme Sičcle». (n. tr.)
6 « Le vol des Thiers et des Picards », apare în Chant de guerre parisien, inserat în Scrisoarea Vizionarului, din 15 mai 1871, împreună cu Mes petites amoureuses şi Accrupissements. Poemul lui Rimbaud, al cărui titlu vine de la parnasianul François Coppée şi al său Chant de guerre circassien, nu reprezintă doar o adeziune la spiritul revoluţionar al Comunei din Paris, ci şi un pamflet împotriva poeziei sentimentale şi bucolice a romanticilor parnasieni. Thiers, şeful puterii executive, din februarie 1871, şi Picard, Ministrul de interne, sunt comparaţi cu Eros şi Psyché. Cuvântul vol, utilizat de Rimbaud, are o semnificaţie dublă, atât de zbor (reamintind de fuga în balon a lui Gambetta, câteva luni mai devreme), cât şi de furt. (n. tr.)
7 « Le sentier de l’honneur », în Mauvais sang, din Une saison en enfer. Fragmentul se prezintă sub forma unui monolog, pe care critica rimbaldiană îl mai numeşte şi al conscrisului; se regăsesc, aici, tema mercenarului, cea a spectrului unei morţi pe câmpul de luptă. (n. tr.)
8 Fondane utilizează interjecţia « tudieu », din « tue Dieu », care a intrat în limbă odată cu textele comediei clasice – Moličre, de pildă, în L’Amphytrion: «Tudieu! L’ami, sans vous rien dire, / Comme vous baillez des soufflets!». (n. tr.)
9 Fondane utilizează cuvântul comprachicos, din spaniolul comprapequeños – negustori de copii (odată cumpăraţi, aceştia erau mutilaţi, transformaţi în monştri); cuvântul este utilizat de Victor Hugo într-unul din romanele sale, L’Homme qui rit, din 1869. (n. tr.)
10 Fragment extras din scrisoarea lui Rimbaud către Paul Demeny, din 15 mai 1871, supranumită şi Scrisoarea Vizionarului. (n. tr.)
11 Un bun clasicist, Rimbaud utilizează, desigur, cuvântul „inteligenţă" în sens etimologic, de înţelegere (de la intelligere). (n. tr.)