|
| Interviu |
„NĂZUIM SPRE DESĂVÎRŞIREA UNEI NEDESĂVÎRŞIRI” - GHEORGHE GRIGURCU
GHEORGHE GRIGURCU în dialog cu Vasile Ponea
Stimate d-le Gheorghe Grigurcu, vă mulţumesc mai întîi că aţi acceptat să atingem prin interviul de faţă cîteva probleme actuale. De-a lungul mileniilor, omul a simţit nevoia de-a comunica în plan spiritual şi astfel au apărut diverse semne şi simboluri care, treptat, au dus la naşterea artelor, fiind completate cu arta cuvîntului. Toate artele s-au dezvoltat continuu pînă azi, plasticizînd viaţa, dîndu-i un sens Divin. Operele literare, mai ales cele de geniu şi ale sfinţilor, au constituit trepte de urcare spre sublim. De ce în prezent tendinţa celei mai mari părţi din omenire este a unei indiferenţe brutale faţă de arte? Are vreo legătură aceasta cu crezul lăuntric, cu chintesenţa inoculată în noi de Creator, pe care, din trufie, am ignorat-o sau este determinată de alţi factori?
Îmi puneţi întrebări tulburătoare. Fac parte din rîndul celor care cred că arta conţine un sîmbure de transcendenţă, că, după cum spune Fericitul Augustin, „frumuseţea tuturor frumuseţilor este Dumnezeu”. În fond, actul artistic poate fi socotit un soi de imitatio Dei. Dar intervin factori perturbatori, nu în ultimul rînd orgoliul creaturii care încearcă să creeze, implicînd starea concurenţială cu celelalte creaturi animate de acelaşi ţel, invidia faţă de ele. Putem vorbi de stări demonice, deloc neglijabile întrucît şi ele pot avea un aspect imitativ, „simulator al copierii pozitivului”, „tragico-parodic” (Luigi Pareyson), conform concepţiei diavolului ca simia Dei. Să nu uităm că Lucifer e un înger căzut, un principe al întunericului, totuşi un principe, capabil de-o grandoare a puterii de distrugere care poate impresiona puternic, poate seduce. Însăşi substanţa creaţiei e impregnată de impurităţile dramatice ale existenţialului din care se nutreşte. Din care pricină produsele ei nu s-ar putea aşeza pe treapta cea mai înaltă a scării spirituale. Dacă, potrivit celebrei clasificări a lui Kierkegaard, stadiul etic al existenţei e caracterizat printr-o decizie în practica valorilor universale, iar stadiul religios, cel mai înalt, prin faptul că ne lasă în voia tainei supreme, dînd impresia a se dezinteresa de raţiune, stadiul estetic este cel al nondeciziei, al purei posibilităţi. De unde mediul îndeobşte contradictoriu al artei literare. Operele acesteia nu se nutresc nici din opţiunea etică ce poate părea schematică, tezistă, nici din extazul mistic care aspiră spre depăşirea cuvîntului, ci din dubii, frămîntări, aproximaţii. Năzuiesc, dacă vreţi, spre o desăvîrşire a unei nedesăvîrşiri. Aşadar religia şi arta posedă naturi distincte, cu toate că ambele participă la spiritualitatea imanentă fiinţei omeneşti. Epoca în care ne aflăm este, din păcate, una de reflux spiritual, de preeminenţă a unui materialism vorace care duce atît la o diminuare a rolului instituţiilor religioase cît şi la dezinteresul crescînd faţă de cultură al marelui public. Interesul pentru arte se vede treptat înlocuit de produsele kitsch, de „divertismentul” livrat pe scară industrială. Creaţia care contează se retrage în cercurile unei elite, fiind şi acolo uneori atinsă de degringolada epocală, descurajată, ostenită (vezi de pildă situaţia poeziei franceze actuale).
După cum se spune, „revoluţiile” în lume duc la dezvoltare, la ceva nou care trebuie oglindit în operele de artă. Cum le comentaţi?
Scuzaţi-mă, însă termenul de revoluţie mă indispune. Revoluţia înseamnă îndeobşte violentare şi, mai grav decît atît, mistificare a idealurilor proclamate iniţial, deturnare a ţelurilor urmărite. Să nu mai vorbim, ruşinaţi, de „marea revoluţie socialistă din octombrie” şi de-a ei uriaşă hecatombă de victime de-o zguduitoare inutilitate. Dar revoluţia revoluţiilor, cea franceză din 1789, n-a sfîrşit oare într-un apogeu al arbitrarului, într-un dezmăţ al terorii ? Napoleon spunea: „În revoluţii există două feluri de oameni: cei care le fac şi cei care profită”. Nu cumva această remarcă se confirmă chiar prin ceea ce se petrece în România după, să zicem, revoluţia din decembrie 89? Desigur, revoluţiile pot forma temele unor producţii artistice. Situaţiile tulburi, agitaţia, brutalităţile, momentele de haos oferă un material prielnic observaţiei şi consideraţiilor moraliste, înfăţişînd acea balansare între posibilităţi, acea dramatică indecizie care favorizează creaţia. Dacă ne gîndim la ceea ce am putea considera „revoluţiile” în artă, aici avem a face cu inovaţii energice precum romantismul, modernismul, suprarealismul, avangardele în genere. Ele sacrifică o sumă de convenţii, de clişee, dar nu … vieţi omeneşti, coincidente fiind, spre deosebire de revoluţiile socio-politice, cu programele lor, cu năzuinţele lor reale. Aici nu mai avem a face cu „profitori”, cu impostori ai unei mişcări datorate altora, ci cu înşişi exponenţii înnoirii, cu creaţiile lor ce întrupează mutaţiile estetice. Pletora de epigoni e o altă chestiune…
Lipsa de interes generalizată a omenirii de azi faţă de literatură şi artă credeţi că se datorează faptului că respectivii creatori sunt mai puţin dotaţi şi inspiraţi decît cei de odinioară ori s-a modificat percepţia societăţii faţă de valorile creaţiei?
Aşa cum spuneam, traversăm o perioadă a despiritualizării. O covîrşitoare atracţie spre bunurile terestre, o disoluţie a moravurilor tradiţionale, un sibaritism în expansiune anunţă, poate, un final de eră, astfel cum îl întrevedea Oswald Spengler, care, în Declinul Occidentului, carte apărută îndată după primul război mondial, profeţea căderea acestuia într-o barbarie asemănătoare celei ce-a pus capăt Imperiului roman şi din care se va naşte o nouă civilizaţie. Avînd caracter de unicat, civilizaţiile se nasc, trăiesc şi mor, aidoma oricărui organism. Cine ştie! Oricum, în speculaţiile spengleriene nu e nici o convergenţă cu prognoza marxistă a nimicirii capitalismului prin revoluţiile proletare, căci în componentele crizei intră deopotrivă sistemul democratic şi ideologia socialistă. Potrivit acestora, arta e tot mai reductibilă la modă iar viaţa omenirii se axează pe cîteva metropole în care triumfă plutocraţia cu lăcomia şi capriciile sale. Această enormă goană după înavuţire, în dispreţul tot mai apăsat al valorilor culturale, duce la o absolutizare a vieţii mundane, înspăimîntată de orice remember al vieţii spiritului. M. Horkhmeier, unul din reprezentanţii Şcolii din Frankfurt, reaminteşte un lucru esenţial: „religia îl poate face pe om conştient de faptul că este o fiinţă finită, că trebuie să sufere şi să moară, că dincolo de durere şi moarte se află nostalgia, că această existenţă pămîntească nu poate fi ceva absolut, că nu e ceva ultim”. Ceea ce n-ar putea decît irita pe suficienţii membri ai „societăţii de consum”! Poate că nu creatorii de azi „sunt mai puţin dotaţi şi inspiraţi decît cei de odinioară”, ci raportul lor cu receptorii a fost avariat. Lumile imaginare pe care le propun nu mai atrag o omenire cufundată frenetic în real, care se străduieşte a-l stoarce de toate satisfacţiile posibile ale imediatului. Iar vulgaritatea tot mai deşănţată a filmelor, spectacolelor, publicaţiilor nu probează decît gradul scăzut de pretenţii al publicului standardizat, ce s-ar putea recunoaşte în deviza , doar puţin adaptată, „pîine şi circ” care măsura decadenţa cetăţenilor falnicei Rome.
Vă rog să comentaţi situaţia religiei în societatea actuală. Va dispărea oare religia?
Nu ne-am putea imagina dispariţia religiei, deoarece, după cum a demonstrat o viaţă întreagă Mircea Eliade, aceasta constituie o trăsătură fundamentală a naturii umane. Spiritul religios înregistrează perioade de intensificare, aşa cum a fost Evul Mediu, şi de scădere, aşa cum e perioada actuală. Dacă în trecut raportul dintre imperium şi sacerdotium se rezolva foarte frecvent în alianţa puterii lumeşti cu cea ecleziastică, în zilele noastre asistăm la o tot mai accentuată tendinţă de separare a celei dintîi de cea de-a doua. Cu certitudine, e o consecinţă a mentalului materialist ce covîrşeşte în tot mai înalt grad societatea de consum, receptivă la pragmatismul american, la psihanaliză, la neomarxism, în siajul iluminismului. Secularizarea mediilor occidentale pleacă din prejudecata pozitivistă potrivit căreia Dumnezeu s-ar opune „progresului”, adică din snobismul retro al unui moment al ştiinţelor în bună măsură circumscris secolului al XIX-lea. Proiectul economic, însoţit de proiectul politic cel mai favorabil înfăptuirii lui cu supra de măsură, ocupă întreg orizontul. Liderii care cutează a se referi la matricea creştină a civilizaţiei europene ori pur şi simplu la împrejurarea că educaţia religioasă stă la temelia educaţiei morale de care nici o colectivitate ce se respectă nu s-ar putea dispensa, riscă a trece drept demodaţi, excentrici, obscurantişti etc. Chiar dacă Partidul Popular European şi-a însuşit teza „rădăcinilor creştine” ale civilizaţiei continentului nostru, ele n-au fost consemnate de către diriguitorii UE nici în Tratatul Constituţional la care s-a renunţat, nici în tratatul de la Lisabona care i-a luat locul. Şi pe meleagurile româneşti e din ce în ce mai perceptibil un suflu secularizant, din partea unor exponenţi ai aşa-numitei societăţi civile, promovînd între alte idei cea a eliminării ori măcar a limitării predării religiei în învăţămînt. Hărţuirea acesteia a ajuns un sport în vogă, „încălzirea” s-a făcut în comunism, nu-i aşa? Faptul că religia e o materie de cultură generală, în afara căreia n-ar putea fi înţelese cum se cuvine alte discipline, începînd cu istoria, cu literatura, cu artele în general, pare a nu conta pentru zeloşii neoiluminişti radicalizaţi în laicitatea lor discreţionară. Ei înşişi îşi permit a desconsidera în chip straniu istoria. Ofensiva lor antireligioasă nu e decît un hybris pe care-l denunţă, dincolo de bunul simţ, circumstanţa că înseşi originile principiilor democratice în numele cărora îşi întemeiază retorica sunt de factură religioasă. Unul dintre cei mai de seamă filosofi contemporani, ultimul supravieţuitor al Şcolii de la Frankfurt, Jurgen Habermas, care a purtat un dialog de larg răsunet cu cardinalul Ratzinger, devenit papa Benedict al XVI-lea, nu ezită a scrie astfel: „Creştinismul a fost pentru înţelegerea de sine normativă a modernităţii mai mult decît un precursor sau un catalizator. Universalismul egalitar din care s-a născut ideea libertăţii şi solidarităţii sociale, cea a conduitei de viaţă autonome şi a emancipării, a conştiinţei morale individuale, a drepturilor omului şi a democraţiei – e moştenirea directă a eticii iudaice a dreptăţii şi a eticii creştine a iubirii”. Cum l-am putea contrazice cu seriozitate? Repet: eclipsa simţămîntului religios, atît de la modă, se asociază cu o atrofiere a simţului istoric şi, inevitabil, cu o punere în paranteză a celui moral. E ca şi cum un individ şi-ar renega părinţii. Pe această decuplare de tradiţie şi la urma urmei de bune moravuri se instalează o tulbure permisivitate care îşi propune însă a cenzura transcendenţa, care îşi îngăduie a pune limite unor aspiraţii fireşti ale eternului omenesc. Poate că într-adevăr un ciclu al istoriei se apropie de sfîrşit…
Se cer alte canoane pentru creatori şi operele lor, ce nu pot fi atinse, ori s-a emancipat gustul potenţialilor „clienţi”, deplasîndu-se prea mult spre stînga, iar creatorii nu au surprins sau nu au vrut să surprindă acest aspect, continuînd relaţia lor specifică cu Divinul ?
În virtutea misterului ireductibil al artei, creatorii autentici întreţin relaţia cu Divinul indiferent de contextul epocal. Cît priveşte stînga, după toate probabilităţile ea nu mai are viitor. În Est, oamenii nu vor uita ce au păţit cu regimurile comuniste iar în Vest sunt mai preocupaţi să aibă cît mai multe avantaje, să pună mîna pe un loc cît mai bun în competiţia economiei de piaţă decît să se înregimenteze sub flamura zdrenţuită a luptei de clasă. Aşa cum stau lucrurile la ora actuală, masele nu se deplasează spre stînga, ci, inclusiv în statele mamut precum Rusia ori China, doresc mai curînd conservarea sau restaurarea economiei capitaliste decît distrugerea ei în numele unor proiecte nebuloase. În legătură cu canonul: e un concept care, la început, se găsea în domeniul religiei, semnificînd o listă de cărţi legitimate de către biserică, şi care s-a impus, cu puţin timp în urmă, în sfera teoriei literare, ca urmare a unei cărţi a lui Harold Bloom, îndeajuns de lejeră în ipotezele ei pentru a nu avea un efect normativ. În interpretarea sa rezonabilă, canonul e binevenit, întrucît, dată fiind enorma avalanşă de cărţi din prezent, configurînd un veritabil labirint, avem cu toţii nevoie de o îndrumare, de o călăuză. Recomandînd o atare selecţie orientativă, Marcel Reich-Ranicki, unul din cei mai importanţi critici ai literelor germane de azi, se întreba , ironic,”dacă nu cumva suntem prea informaţi; cu alte cuvinte: prea informaţi. Şi totuşi ignoranţi”. Dar în nici un caz propunerile pe care ni le fac persoanele presupus competente nu şi-ar putea aroga o notă de obligativitate. Fie că sunt produsul unei generaţii, al unui curent sau al unui singur autor, ele n-ar putea depăşi condiţia unei ipoteze, al unui prilej de dezbatere. Orice rigiditate, orice notă dogmatică în această gingaşă materie ar fi inoportune. Aerul uşor retro al cuvîntului canon n-ar trebui să ne înşele: canonul poate fi îndreptăţit în prezent doar ca o provocare a libertăţii de conştiinţă de care nu ne-am putea dispensa.
Cît de mult şi în ce direcţie credeţi că va evolua postmodernismul sau transmodernismul, care capătă răsunet mai ales prin ideea de interdisciplinaritate ?
Pînă şi noţiunea de postmodernism ni se înfăţişează îndoielnică prin multitudinea accepţiilor, uneori foarte diferite, ce i s-au acordat, dar cum , Doamne, s-o mai distingem de cea de „transmodernism”? Nu cumva mîine-poimîine vom ajunge la posttransmetamodernism? Ori la un alt Păsărilă-Lăţi-Lungilă de vocabular? Însă dacă e să acceptăm, fie şi cu prudenţă, postmodernismul, e cazul să ne referim la o „clasicizare” a modernismului, la o integrare a prodigioasei sale serii de manifestări. Între postmodernism şi modernism n-ar putea fi o graniţă, o ruptură, ci doar diferenţa relativă ce-o constatăm între două stadii de evoluţie ale aceluiaşi fenomen. Numai că, în timp ce clasicismul era guvernat de o sumă de reguli, aici ne întîmpină, paradoxal, o cvasitotală libertate. E un „clasicism” insolit al eliberării de norme. Totul e, teoretic, îngăduit, sub egida „antiformalului” a „spiritului anarhic şi creativ” ( Ihab Hassan). În măsura în care vechiul umanism promova un principiu al „formei”, umanismul postmodernist se bizuie pe un principiu al „forţei”, după remarca lui Jacques Derrida. În terminologia nietzscheană, am putea lua în considerare un triumf al dionisiacului asupra apolinicului. Faptul implică o criză a raţiunii de sorginte iluministă, prin forţa lucrurilor limitativă, cu consecinţele ei materialiste, în consonanţă cu societatea postindustrială care substituie „ethosul industrial al muncii îndîrjite” cu „bucuria de a trăi” (Alvin Toffler). Să nu uităm că raţionalismul de tip iluminist, dispensîndu-se de religie, metafizică, morală, a dus la excese criminale în aplicaţiile sale, de la ghilotinările în care s-a înecat revoluţia franceză la funesta teroare comunistă. Din mediul ateismului mascat ori manifest au purces utopiile sîngeroase care au culminat cu „socialismul ştiinţific” marxist, pseudodemiurgie plătită cu o sută de milioane de vieţi omeneşti… Postmodernismul doreşte a restabili inclusiv bucuria purificatoare a esteticului, în raza faimoasei definiţii pe care Stendhal o oferea artei, ca „o promisiune de fericire”, simptomatice fiind şi titlurile unor reputate cărţi ale contemporaneităţii: Plăcerea textului de Roland Barthes, Economie libidinală de Jean-Franîois Lyotard. Nu cumva acest hedonism resuscitat semnifică şi o subiacentă revanşă la anomaliile totalitare care s-au străduit a sugruma „plăcerea de-a trăi”, nu doar cea de-a face artă de dragul artei?
Am observat că în ultimul timp s-a diminuat critica de întîmpinare. Dvs. credeţi că este doar o aparenţă ? Se fac oare în critică mai puţine compromisuri ?
Cred că „diminuarea” criticii de întîmpinare e mai curînd o iluzie. O atare critică e suficient de prezentă în publicaţiile noastre, dar, pe de-o parte, unele nume tinere care o semnează nu s-au impus încă suficient opiniei publice, pe de altă parte, abundenţa şi vivacitatea analizei politice, absente altădată, ne face să fim mai puţin atenţi la comentariul literar. E o altă distribuţie de lumini şi umbre. Să precizăm totuşi că are loc un excepţional aflux de tineri în spaţiul comentariului pe teme umanistice. Îmi amintesc că Şerban Cioculescu îmi spunea, cu vreun sfert de veac în urmă, cu prilejul unui interviu ce mi l-a acordat pentru revista Familia, că în comparaţie cu perioada interbelicului, criticii indigeni ar fi „cîtă frunză şi iarbă”. Să ne închipuim ce ar spune la acest început de mileniu! Datorită unei asemenea revărsări de contribuţii, multe din ele remarcabile, atestînd o ţinută intelectuală şi o informaţie a la page, asistăm la o extindere pe orizontală a criticii şi eseului mai mult decît la o structurare a lor pe verticală. E de presupus că o astfel de structurare care necesită o selecţie şi o ierarhie va interveni la un moment dat. Cu toate că n-ar fi imposibilă şi o „pauză” a autorităţii, în lipsa unor personalităţi directoare, suplinită de masa bogată a jocului pluriauctorial de opinii. Cît priveşte compromisurile, acum cînd cenzura ideologică a dispărut, ele ţin de conştiinţa personală a fiecăruia dintre noi …
Nu credeţi că mulţi literaţi fac un fel de „filosofie politică” în loc de literatură autentică şi asta îndepărtează cititorii sătui de atîta „circ politic”?
La o privire superficială, aşa e. Dar în realitate ne-am cam dezobişnuit de dezbaterea necontrafăcută, în duh democratic, a temelor cetăţii, inhibaţi, dezgustaţi, înspăimîntaţi de presa regimului comunist, confiscată de o unică „linie” politică ce nu suferea nici o rezervă, de o, în marea majoritate a cazurilor, dezarmantă limbă de lemn. S-a afirmat, şi nu fără dreptate, că libertatea cuvîntului e cel mai însemnat cîştig al evenimentelor din decembrie. De ce-am cîrti tocmai împotriva exercitării sale? Oare elitele nu sunt conştiinţele cele mai avizate să se exprime asupra chestiunilor obşteşti? Deşi pusă în paranteză, persiflată, teza noocratică a lui Camil Petrescu ne îndeamnă la recunoaşterea că o societate modernă e reprezentată de cei ce produc şi pun în circulaţie idei, de intelighenţia care se cuvine, dacă nu să intre decisiv în componenţa puterii politice, măcar s-o monitorizeze eficient. Să nu uităm că marile noastre personalităţi din trecut au mînuit frecvent un strălucit condei de gazetar, de la M. Eminescu, B.P.Hasdeu. N.Iorga, C.Stere la Nae Ionescu, G. Călinescu, Camil Petrescu, Perpessicius, Mihail Sebastian. De ce să-i mustrăm pe contemporanii noştri pentru ipostaza lor jurnalistică? E adevărat, există la noi un „circ politic”, dar el e rezultatul unor veleitarisme, al unor impulsuri ariviste, al unor parvenitisme pigmentate din belşug cu reziduuri ale mentalului totalitar şi cîtuşi de puţin imputabil condeielor analitice. Dimpotrivă, graţie celor din urmă îl putem cu mai multă exactitate şi promptitudine identifica şi sancţiona. Şi se cuvine neapărat să mai menţionăm ceva. Scriitorii care i-au acuzat pe confraţii lor că „fac politică”, aşa-numiţii „apolitici” şi „echidistanţi”, nu sunt decît ei înşişi profitori ai noilor cîrmuiri . Mari ipocriţi care-şi disimulează adeziunile cît se poate de mănoase, ajungînd în sfera puterii sau în cea a clientelei de primă mînă a guvernanţilor. E o tăioasă diferenţă între a-ţi asuma cu lealitate o atitudine politică şi a o cultiva în culise, cu un maximum de beneficii, şi, în plus, cu pretenţia de a-ţi moraliza colegii de scris pentru opiniile lor care nu-ţi convin.
Cum se poate mîntui scriitorul sau artistul, în general ?
Fără a atinge treapta sfinţeniei, creaţia creaturii constituie un mare dar spiritual. Ea instituie o lume în lume, dovadă că, după spusa Sfîntului Simeon Noul Teolog, „lumea toată n-o avem pentru nevoile trupeşti”. E o alternativă la existenţa empirică, la înclinaţiile noastre pragmatice. Apelînd la limbajul bisericii, nu mi s-ar părea greşit să recunoaştem în artă un gen de exorcism, o izgonire a pornirilor joase, a intereselor meschine prin înălţarea spiritului în zona contemplaţiei. Totodată n-avem oare a face în actul creator cu o spovedanie, cu acea cale de eliberare prin formulare de negurile împovărătoare ale fiinţei, pe care o recomandă psihanaliza pe o cale laică, însă care asimilează o ancestrală practică religioasă ?
|
|
|
|
|
|
|
