|
| Interviu |
„DACĂ SCRISUL MEU ARE O ANUMITĂ PLASTICITATE, EA VINE DIN LITERATURĂ, NU DIN PUBLICISTICĂ” - ALEX. ŞTEFăNESCU
ALEX. ŞTEFĂNESCU în dialog cu Daniel Cristea-Enache
Stimate domnule Alex. Ştefănescu, chiar dacă sunteţi un critic mereu „în priză”, atent la actualitatea editorială (titlul uneia dintre rubricile dumneavoastră, Reacţii imediate, spune totul), vrând-nevrând, după publicarea Istoriei literaturii române contemporane vă aflaţi într-un stadiu al bilanţurilor. Faceţi de aproape patru decenii critică literară. Când aţi avut prima oară un semn al acestei vocaţii? Există vreo urmă de regret că aţi mers pe drumul acesta şi nu pe altul? Vă simţiţi un om realizat într-un domeniu în care alţii vin, se dumiresc şi pleacă spre meserii mai lucrative?
Nu mi-am dorit să fiu critic literar. Îmi răsunau prohibitiv în minte, încă de la 14–15 ani, versurile lui Eminescu: „Critici, voi, cu flori deşarte,/ Care roade n-aţi adus...” Am debutat cu versuri, în ziarul local din Suceava, Zori noi (la vârsta la care a debutat şi Eminescu!): „Poate că totul e simplu şi clar,/ Noi încâlcim urzeala luminii,/ Flori aşezăm laolaltă cu spinii,/ Tragem hotar unde nu e hotar.// Şi poate că lumea e-un dans nevăzut,/ Numai dansând îl auzi cum pulsează,/ Poate că noaptea e-o altă amiază/ Şi-un vis câştigat este visul pierdut.// Poate că vorbele-s spuse-n zadar,/ Fluviul goneşte mereu către mare,/ Poate că lumea e-un fluviu de soare,/ Poate că totul e simplu şi clar.”
Am scris, în continuare, sute de poeme. Ca student la Bucureşti, i-am trimis câte ceva din ce scriam lui Geo Dumitrescu, la Contemporanul şi, ulterior, la România literară, sub pseudonimul Ioana Matei. Geo Dumitrescu a publicat tot ce i-am trimis şi a mai şi făcut un coup de foudre pentru Ioana Matei (dar vâlvătăile dragostei s-au stins imediat după ce a cunoscut-o...). Am pregătit, tot în anii studenţiei, şi un volum de versuri pentru Editura Albatros, Ospitalitate regală.
Atunci a intervenit autoritar Nicolae Manolescu şi m-a convins să abandonez poezia şi să scriu critică literară. Aveam şi un motiv secret pentru care m-am lăsat convertit. Îl citisem pe Nichita Stănescu şi înţelesesem – dureros, irevocabil – că n-am să am niciodată graţia lui zeiască în folosirea cuvintelor.
Totuşi, din când în când, m-am mai întors la poezie, fără să-mi mai tipăresc însă versurile. Acum câţiva ani am citit în faţa publicului, cu prilejul decernării unor premii, o prezentare în versuri a lui Emil Brumaru:
„Brumaru are vergi cu care bate/ Sălbatic epitetele prea dulci/ Şi-un păr rărit de mari şi vechi păcate/ În care nu e bine să te-ncurci.// El doarme-n cărămidă, trist, la Iaşi/ Visând la fete roz din capitală,/ C-un pix de-argint le face copilaşi,/ Apoi, cerându-şi scuze, le înşeală.// În fiecare număr din Rom. lit./ Îşi plânge-amar iubirile defuncte,/ Iar noi mereu avem de-nlocuit/ Cuvântul-mit cu p şi puncte-puncte.// Înzăpezit printre scrisori de-amor/ Originale, dar şi apocrife,/ Brumaru-adună sârme vechi şi sfori/ În care vede tandre hieroglife.// El criticilor nu le dă la cap/ Cum fac atâţia scriitori români,/ Ci stă cu ei închis într-un dulap/ Pe întuneric două săptămâni.// Nimeni nu ştie dacă-i maltratează,/ Dacă-i răsfaţă cu un ceai rusesc/ Sau dacă de ceva îi operează,/ Dar la ieşire criticii zâmbesc.”
În critica literară am intrat, treptat, până peste cap. Mai mult de cinci mii de articole publicate în reviste şi ziare, cincisprezece cărţi, rubrici de „poşta redacţiei”, scrisori prin care răspundeam şi e-mail-uri prin care răspund (zilnic) unor necunoscuţi dornici să devină scriitori, emisiuni la radio şi TV, cenacluri conduse de mine (cel mai vizibil – „Nichita Stănescu” de la Biblioteca Municipală Bucureşti, frecventat, printre alţii, în anii ‘80, de Cristian Tudor Popescu şi Varujan Vosganian) – toate acestea arată că mi-am făcut nevastă din critica literară, deşi n-am iubit-o niciodată. Am iubit însă mereu literatura, iar critica literară îţi dă posibilitatea să te bucuri de literatură complet, ceea ce înseamnă de toate formele literaturii (nu numai de cele faţă de care ai afinităţi elective, cum se întâmplă dacă eşti poet, prozator sau dramaturg). Acest entuziasm de cititor (nestins nici azi) mi-a dat forţa să suport vicisitudinile condiţiei de critic literar. Dar, repet, nu mi-am iubit niciodată profesia. Nu mi se potriveşte.
Un critic literar inspiră respect sau teamă, iar eu aş fi vrut să inspir dragoste, ca un poet. Un critic literar este încărcat mereu de „bagaje” (cărţi, reviste, fişe), iar mie mi-ar fi plăcut să am nevoie, asemenea unui poet, doar de un creion şi o foaie de hârtie. Un critic literar devine caraghios dacă se copilăreşte (să ni-l imaginăm pe Titu Maiorescu jucând şotron), iar eu aş fi vrut să râd şi să visez şi să mă joc toată viaţa.
Dacă mă simt un om realizat? Nu. Mă consider însă, după ce am scris şi publicat Istoria literaturii române contemporane. 1941–2000, un om (parţial) exprimat. Dacă aş muri pe neaşteptate, aş avea sentimentul că nu dispar cu totul în neant, că ceva din mine rămâne.
Care au fost circumstanţele debutului absolut? Când şi unde aţi publicat prima oară un text, şi pe ce temă? În biografia multor autori apar nişte persoane „providenţiale”, oameni care au fost la timpul şi locul potrivit pentru a determina ulterioare trasee profesionale. Aţi avut parte de o asemenea întâlnire decisivă, fără de care viitoarea traiectorie critică n-ar fi fost posibilă?
Am menţionat deja poezia Poate, apărută în 1963, în ziarul local din Suceava Zori noi (care după revoluţie avea să fie redenumit Crai nou).
Cu un an înainte însă debutasem ca... romancier. Iată în ce împrejurări:
Profesoara mea de română de la Liceul „Petru Rareş”, Viorica Breabăn, era o femeie tânără şi frumoasă. La lecţiile ei, în loc să fiu atent la ce spunea, îi urmăream conturul în mişcare al buzelor. Făceam şi ceva mai rău decât atât: o rugam să-şi scrie planul lecţiei cu creta pe tablă foarte sus, pretextând că numai astfel pot să-l văd din ultima bancă în care mă aflam. De fapt, voiam să-i văd mai bine picioarele.
Scriam versuri şi profesoara mă aprecia, deşi de multe ori îi scoteam sufletul cu exuberanţa mea inoportună (dacă l-aş întâlni azi pe Alex. Ştefănescu cel de atunci i-aş rupe urechile). Şi de citit citeam, chiar foarte mult, dar nu exact ce ni se cerea la şcoală. O dată, când trebuia să discutăm despre Baltagul lui Mihail Sadoveanu, eu eram pe dinafară, fiindcă îmi petrecusem ziua precedentă citind, în traducere, romanul Martin Eden al lui Jack London. Am tresărit auzind invitaţia profesoarei:
– Ştefănescu, povesteşte-ne romanul Baltagul! După aceea vom încerca să-l analizăm.
– Baltagul?!, am îngăimat, dornic să câştig timp.
– Da, aşa cum ai auzit!
Ah, atunci – vorba lui Eminescu – mi se părea că pe cap îmi cade cerul. Una era să fiu certat pentru indisciplină (mă mândream când luam notă proastă la purtare) şi altceva să apar ca ignorant la o oră de română. Într-o clipă mi-a venit o idee salvatoare:
– Să vedeţi, eu n-am ştiut că trebuie să citim Baltagul şi am citit alt roman.
– Care?
– Unul mai puţin cunoscut...
– Care?
– Fiul lui Ştefan cel Mare.
Un asemenea roman, bineînţeles, nu există (există doar o biografie, Viaţa lui Ştefan cel Mare, alcătuită de Mihail Sadoveanu). După o scurtă ezitare, profesoara m-a îndemnat:
– Bine, povesteşte-l pe ăsta. Dar altădată să ţii seama de recomandările mele.
Drept urmare, a trebuit să inventez pe loc un întreg roman, în stilul lui Sadoveanu. A ieşit destul de bine (ca dovadă, în clasă se făcuse linişte, toţi mă ascultau cu atenţie). La sfârşit, profesoara mi-a pus nota 9.
– Meritai 10. Dar pentru că n-ai citit romanul indicat de mine îţi scad un punct.
Pot spune deci că romanul meu, adus la cunoştinţa contemporanilor sub pseudonimul Mihail Sadoveanu, a fost bine primit. Pe atunci nu exista Carmen Muşat, care să strice totul cu încruntarea ei.
Primul articol de critică literară (despre poezia lui Dimitrie Stelaru) mi-a apărut în 1970 (eram încă student în anul V, la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti), în revista Luceafărul, seria condusă de Ştefan Bănulescu. Nu era o colaborare accidentală, ci începutul unei rubrici săptămânale, Comentarii critice.
Omul providenţial al biografiei mele (de critic literar) a fost Nicolae Manolescu. O mie de ani să fi trăit, nu m-aş fi apucat niciodată în mod spontan să scriu critică literară. Nicolae Manolescu m-a aruncat în... gol, aşa cum îi aruncă instructorii de paraşutism pe elevii lor, din avion, atunci când constată că aceştia nu îndrăznesc să sară.
Scrisul dumneavoastră este unul deosebit de plastic, cu numeroase comparaţii insolite, care dau deodată concreteţe unui concept, unei abstracţiuni, unei întregi paradigme. Comentatorii au remarcat această componentă publicistică şi au conotat-o pozitiv sau negativ. Creditaţi publicistica într-o asemenea măsură încât să o topiţi în discursul critic? Este o formă de apropiere de cititor, de seducere a lui prin intermediul unui limbaj mai suculent şi mai accesibil? Teoria literară vi se pare uscată, fadă, şi deci, pe cât posibil, de evitat în construcţia critică?
Teoria literară nu mi se pare uscată, fadă, ci inutilă. Ea nu explică nimic. Şi nu poate fi folosită în evaluarea textelor literare. Putem spune, de exemplu, că poezia lui George Bacovia ne seduce prin monotonia ei. Dar şi că poezia lui Constantin Abăluţă ne plictiseşte prin monotonia ei. Cu alte cuvinte, nu putem face o regulă în legătură cu monotonia şi nici în legătură cu oricare alt atribut posibil al unui text literar. În literatură nu contează formula folosită, ci numai cine o foloseşte. Talentul salvează totul, justifică totul, revalorifică totul. Dacă talent nu e, nimic nu e. Dacă talent e, totul e. Putem face o experienţă. Să-mi spună mie un teoretician literar ce anume trebuie evitat în creaţia literară, fiindcă duce sigur la eşec, iar eu îi dovedesc că tocmai practicând ceea ce el interzice se poate scrie un text valoros. Shakespeare este patetic, Dostoievski – melodramatic, Proust – tautologic, Borges – livresc, dar nu sunt cu mult mai prejos ca scriitori decât Ştefan Agopian, care nu face greşeli de acest fel.
Teoria literară îmi place, atunci când îmi place, ca o construcţie intelectuală în sine, ca un spectacol de idei, care te face să crezi, pentru o clipă, că secretul literaturii a fost dezlegat. Cel mai înzestrat teoretician literar de la noi este Eugen Negrici, care are vocaţie de filosof în mai mare măsură decât mulţi dintre filosofii noştri de azi şi talent literar în mai mare măsură decât mulţi dintre scriitorii noştri de azi. Cărţile sale i le citesc întotdeauna cu plăcere.
Mă bucur că s-a remarcat plasticitatea scrisului meu, dar nu cred că vine din publicistică. Ideea cu publicistica, pusă în circulaţie de Nicolae Manolescu, din intenţia de a explica prin ce mă deosebesc de criticii din mediul universitar, este falsă. Se caracterizează, oare, publicistica românească prin plasticitate? Cea dinainte de 1989 era scrisă în limba de lemn a propagandei comuniste, iar cea de după 1989 este scrisă în limba de lemn a senzaţionalismului ieftin. Dacă scrisul meu are o anumită plasticitate, ea vine din literatură, nu din publicistică. Când am început să scriu critică literară, mi-am spus în sinea mea că nimic nu este mai important decât să nu-l plictisesc pe cititor.
Între criticii „şaizecişti”, mai impresionişti, şi cei „optzecişti”, mai tehnicişti, cădeţi cumva la mijloc, într-o generaţie intermediară. Vă consideraţi mai apropiat de predecesori sau de succesori? Aveţi sentimentul unei continuităţi între diferitele generaţii de critici? Sau rupturile vi se par mai importante decât filiaţiile?
Destui scriitori se afirmă despărţindu-se zgomotos de antecesori. Aţi simţit această nevoie a delimitării, pentru a vă lansa pe propria orbită?
Pentru mine contează individualităţile, nu generaţiile. Întâmplător generaţia optzeci nu are critici literari (cu excepţia hiperînzestratului Dan C. Mihăilescu), dar generaţiile următoare au. Mă simt într-un raport de continuitate şi de solidaritate cu toţi criticii de valoare, de la Valeriu Cristea la Ion Simuţ şi de la Eugen Simion la Daniel Cristea-Enache.
Sunteţi un om care îşi propune să-i binedispună, să-i însenineze pe cei din jur. Povestiri, anecdote, glume, tot tacâmul. Dar sub această mască zâmbitoare există un ochi rău, maliţios, exploatat în paginile de jurnal. Alex. Ştefănescu cel autentic este cel „bun” sau cel „rău”? Un om bun este cel care subliniază calităţile sau defectele semenului său? Dar un critic bun – ce este?
Între a fi un om bun (generos, cordial) şi a fi un critic bun (selectiv, exigent), ce alegeţi, când cele două identităţi intră în conflict?
Da, cred că sunt un om bun. De când am îmbătrânit, nu mai sunt pur şi simplu bun, ci sunt bun şi regret că sunt bun. Nu demult, am cumpărat o pereche de pantofi strâmţi, despre care ştiam bine că n-am să-i pot purta, numai ca să nu... stric bucuria vânzătoarei care mi-i adusese ca pe un trofeu, după ce căutase aproape o jumătate de oră în depozit.
Am şi umor, dar sunt un om grav. Nu-mi exhib gravitatea, tocmai pentru că sunt un om bun şi nu vreau să-i tulbur pe cei din jur cu trăirile mele intense şi cu visele mele neliniştitoare.
Un mod de a fi bun cu semenii tăi este să-ţi faci bine profesia. N-am nici o plăcere să spun despre o carte că este proastă, dar trebuie să o fac, ca să nu-i induc în eroare pe cititori. Dar şi autorii în cauză ar trebui să-mi fie recunoscători, pentru că află adevărul despre cărţile lor. Un posibil adevăr. Şi să aprecieze faptul că îi iau în serios, că mă bazez pe capacitatea lor de înţelegere. Numai pe copii şi pe nebuni îi minţim.
Cum arată o zi din viaţa lui Alex. Ştefănescu, incluzând atât activităţile profesionale, cât şi orele de relaxare din uriaşa curte peste care sunteţi proprietar? Ce aţi vrea să schimbaţi din acest desfăşurător cotidian? Care sunt momentele pe care le-aţi dori multiplicate, reiterate, parcurse de cât mai multe ori, şi care sunt obligaţiile neplăcute, peste care aţi vrea, pur şi simplu, să săriţi?
Am o anumită răbdare orientală în tot ceea ce fac. Chiar şi dacă îndeplinesc o obligaţie neplăcută (curăţ cartofi, citesc o carte de Liviu Ioan Stoiciu etc.), mă las absorbit de îndeplinirea ei ca de un ritual.
În fiecare dimineaţă mă scol la 6 (deşi mă culc cu mult după miezul nopţii). Ies în grădină, le dau de mâncare celor doi motani, Lache şi Mache, ud cu furtunul florile, zarzavaturile, pomii şi iarba, smulg câteva buruieni. Mă întorc în casă pe la şapte, mă spăl şi mă aşez la computer. Citesc e-mail-urile şi le răspund, răsfoiesc cărţile şi revistele din teancul care stă pe birou în stânga mea, îmi fac fişe. Vorbesc cu Domniţa despre programul zilei, plec la redacţie (sau la altă instituţie cu care colaborez). Mă bucur să-mi revăd prietenii, colegii şi cunoscuţii, fac curte tuturor femeilor (îngrozit la gândul că s-ar putea să am la un moment dat succes), revin acasă, iau masa cu familia şi cu cine se mai întâmplă să fie la noi, mă închid în camera mea şi citesc. Seara ies din nou în grădină, unde este mereu ceva de făcut, stau apoi la televizor uitându-mă la un film tâmpit şi gândindu-mă la cu totul altceva. După ce Domniţa se culcă, mă întorc în camera mea şi scriu. Înainte de culcare, întotdeauna după miezul nopţii, mai ies o dată în grădină şi mă uit la cer, culcat pe spate în iarbă. M-aş uita oricât la cer, fără să mă plictisesc.
Din nefericire, nu mai regăsesc plăcerea de altădată de a mă plimba prin Bucureşti. Mă simt străin în propria mea ţară.
Nu pot să uit o seară frumoasă de vară petrecută acum cinci sau şase ani la Bruxelles, într-o piaţă din centrul oraşului, dominată de o veche catedrală. Erau acolo mulţi tineri, îmbrăcaţi neglijent, dar curat, care se distrau într-un mod simpatic. Câte unul dintre ei urca pe o estradă şi juca timp de câteva minute rolul de artist, cântând, recitând versuri sau dansând. Ceilalţi îl aplaudau frenetic sau râdeau – fără nimic răutăcios – de stângăcia lui. La restaurantele din apropiere, cu mese aşezate sub cerul liber, maturii mâncau şi beau în tihnă, serviţi de chelneri plini de solicitudine şi discreţi. Totul era demn de încredere şi paşnic. Muzica – nezgomotoasă, doar o adiere de muzică – te îndemna să visezi.
Mă uitam cu invidie la belgienii care se simţeau acasă la ei şi se bucurau, fără griji, de o seară frumoasă de vară. Erau în deplină siguranţă. Ştiau că mâncărurile şi băuturile de pe masă nu sunt falsificate, că bancnotele din buzunare nu li se devalorizează de la o oră la alta, că tinerii din piaţă sunt bine crescuţi şi nu vor deveni agresivi sau indecenţi. Mai ştiau că nu există în preajma lor hoţi de buzunare care să le pândească fiecare mişcare şi, în eventualitatea că totuşi ar exista, există şi poliţişti care veghează.
Ce mult îmi doresc să mă simt şi eu în România ca belgienii în Belgia! Deocamdată, nu există în lume o ţară a mea. În Belgia mă simţeam străin, pentru că nu aveam amintiri comune cu cei de acolo. Dar şi în România mă simt străin, cu toate că sunt foarte legat sufleteşte de români. Stilul de viaţă de aici mă face să am permanent starea de spirit a unui intrus.
Hoţii şi cerşetorii mă asediază pretutindeni, pe stradă, în magazine sau în autobuze. Automobiliştii claxonează asurzitor, circulă haotic sau parchează la întâmplare, blocând circulaţia. Tinerii vorbesc murdar (de fapt, nu vorbesc, ci urlă), la jumătate de metru de mine, ca şi cum aş fi un copac, nu un om. Pe unele străzi mă atacă în haită câinii, înrăiţi de foame şi de frig.
În ceea ce mă priveşte, fac tot ceea ce trebuie pentru ca atmosfera să fie plăcută. Sunt politicos şi binevoitor, îmi îndeplinesc cu seriozitate şi la timp obligaţiile profesionale şi cetăţeneşti, nu fur, nu fac scandaluri, nu arunc lăbărţate coji de banane din maşină pe caldarâm. Dar cuminţenia mea trece neobservată şi se îneacă într-un ocean de dezordine şi brutalitate.
Sunt convins că există şi alţii ca mine, care îşi fac datoria tăcuţi, fără să-i remarce cineva. În ei mi-e speranţa. N-aş vrea să mor înainte de a mă simţi acasă în România.
Niciodată nu-i prea târziu pentru o întrebare ironică. Aţi declarat în scris că aţi vrea să fiţi portar la Cotrocenii lui Emil Constantinescu, la a cărui victorie în alegeri aţi simţit o emoţie cum numai prima lectură a poeziilor lui Eminescu v-a mai provocat. Cum vedeţi lucrurile astăzi? Vă mai tentează job-ul?
În prezent îmi doresc altceva, să-i fiu profesor de literatură lui Gigi Becali. Mi-aş considera misiunea încheiată doar atunci când l-aş face să se simtă intimidat de numele lui Nichita Stănescu.
Întrebările finale şi... ultimative. Cum vedeţi raiul? Dar iadul? Credeţi că există sau nu, cum vi le imaginaţi?
Regret că vă dezamăgesc, dar eu nu cred în Dumnezeu. Şi, mai mult decât atât, simt o detaşare ironică, pe care însă în mod obişnuit mi-o ascund, fiindcă ştiu că reprezintă din partea mea o impoliteţe, faţă de cei care cred, fie ei Albert Einstein sau Andrei Pleşu. Pentru mine este prea evident că Dumnezeu reprezintă o invenţie convenabilă pentru oameni. Este exact instanţa de care aveau nevoie. Este greu de suportat ideea că eşti al nimănui în Univers, că nimeni n-are grijă de tine, că dacă ţi se face o nedreptate, ea va rămâne nepedepsită. Dumnezeu satisface toate aceste aşteptări. La nevoie, îţi poate face rost şi de o vilă pe Coasta de Azur sau de un BMW. În plus, imaginara lui existenţă te ajută să faci faţă fricii de moarte. Nu întâmplător, dintre fiinţe, numai omul crede în Dumnezeu: pentru că numai el ştie că va muri şi are nevoie de iluzia că va trăi într-un fel şi după moarte.
În ceea ce priveşte raiul, aş putea să vă răspund – dacă aş trece participarea mea la dialog pe pilotul automat, aşa cum fac de multe ori în viaţa de fiecare zi – că mi-l imaginez ca pe un spaţiu plin de blonde, unduitoare, zâmbitoare, îngăduitoare, visătoare şi... nevorbitoare. În realitate, m-aş simţi ca în paradis dacă aş asculta la nesfârşit poezie, citită cu glas tare de autor sau de un actor, cărora însă să nu le văd chipul. Mostre de paradis îmi procur, de altfel, eu însumi, uneori, seara târziu, stând lungit pe o canapea, cu ochii deschişi în întuneric, şi ascultând, la boxele computerului, CD-uri cu poeme. Întrucât lipseşte imaginea celui care le pronunţă, cuvintele vin parcă de nicăieri şi au o rezonanţă puternică în sufletul meu. În acele momente sunt fericit.
DANIEL CRISTEA-ENACHE
|
|
|
|
|
|
|
