In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Memorii. Amintiri
SE APROPIA SFĂRŞITUL DICTATURII - DUMITRU ŢEPENEAG literatura română în scrisori (4)
Anul 1988 a fost prolific pentru corespondenţa mea cu Sorin Mărculescu. Desigur, unele scrisori s-au pierdut pe drum ori s-au oprit în sertarele Securităţii (orice s-ar spune despre Securitate, trebuie totuşi să recunoaştem că era strângătoare şi ordonată...). Scrisoarea reprodusă mai jos sunt sigur că Sorin a primit-o,aşa reiese din răspunsul său neobişnuit de rapid. Mi-o şi laudă cu multă generozitate, deşi mie nu mi se pare chiar aşa de grozavă. Ce-i drept, mi-a rămas numai ciorna. Poate că, trag eu nădejde, când am copiat-o pe curat, am ameliorat-o substanţial. Cert e un lucru: până la textul ăsta, scrisorile mele erau de trei-patru ori mai numeroase. începând însă din mai 1988, schimbul nostru epistolar a căpătat oarecare regularitate: Sorin a prins curaj (politic), şi dintr-odată i-a fost mai puţină lene. Eu de-aici nu-mi dădeam seama, acolo însă situaţia începea să se dezgheţe, intelectualii să se mişte, unii chiar să protesteze. Se apropia sfârşitul dictaturii.
Dragă Sorine,
Supun aprecierii tale acest delir tragi-comic pentru un spectacol patriotic în cadrul « Cântării României ».
După ani de zile de lupte şi de pribegie, se întoarce el, războinicul îmbătrânit şi uşor rablagit, spre patria mumă şi bate în poarta primului paznic, cel mai important, pentru că păzeşte cuvintele, limba. Paznicul moţăie cu capul pe o traducere dintr-o limbă vorbită într-o ţară care nu mai e de mult ce-a fost. La început nu înţelege prea bine. E buimac. Dar chiar dacă gura îi e cleioasă, vorba tot îşi păstrează ritmul de baladă uşor sforăitoare: La castel în poartă oare cine bate?
Fireşte, mama nu poate răspunde decât prin gura altuia, dar asta nu înseamnă că trebuie să renunţăm la ritual. Paznicul limbii e chiar limba maternă, e chiar mama. Războinicul poartă straie civile şi destul de uzate pentru a fi luat, la lumina lunii, drept un fel de fiu rătăcitor.
– Eu sunt, bună mamă, fiul tău iubit...
Paznicul ca orice paznic îşi îngăduie luxul unor lungi tăceri îmbiindu-l pe celălalt la explicaţii mai amănunţite. Când te adresezi limbii trebuie să devii limbut. E ca un examen. Eşti silit să foloseşti cât mai multe cuvinte, paznicul le numără cu grijă. E ca şi cum i-ai plăti o cauţiune: ca să reintri în închisoare, dacă-ţi închipui cumva că ai ieşit vreodată. Ai plimbat-o cu tine, ai avut-o în suflet şi în cap: închisoarea, închisoarea limbii, limba închisorii. Cum vrei s-o iei şi s-o întorci, până la urmă tot acolo ajungi.
– ...fiul tău iubit.
Cam prezumţios, dar şi asta intră în ritual. N-are nici o legătură cu adevărul. Toţi fiii se cred iubiţi de către limba maternă. Mai ales fii rătăcitori. Şi discursul trebuie prelungit. în primul rând pentru ca paznicul să aibă timp să se dezmeticească, să se ridice din înţepeneala scaunului şi să se apropie eventual de fereastră. E întuneric. Vocea de afară e slabă. Ce mai vrea şi ăsta ? Atâţia fii care îşi proclamă singura identitate legitimizantă – limba maternă. Atâţia indivizi obosiţi de individualitatea lor care ar vrea să revină la sânul matern, flasc şi cald, să-şi uite acolo neputinţa de individ, să prindă puteri şi, în fond, să li se confirme că există ca indivizi, că ei sunt fii iubiţi...Şi sunt convinşi. Altfel n-ar îndrăzni să gândească că sânul ăsta matern oricât ar fi de gigantic...Paznicul îşi râde în barbă, căci are viziunea unei scroafe enorme la ţâţele căreia se îmbulzesc o puzderie de purcei mai degrabă costelivi. Se apropie de fereastră şi repetă, de astă dată, cu o voce mai puternică:
– Oare cine bate?
Bătrânul războinic sau fiul rătăcitor e deci obligat să intre în tot felul de detalii care la urma urmei îl pot plictisi pe paznic. Dar şi riscul ăsta face parte din ritual. Cel de afară îngaimă fără prea multă convingere, ba chiar exagerând (licenţă poetică, nu-i aşa?)
– Eu şi de la oaste mă întorc rănit.
Exagerează dar nu foarte mult. Paznicul limbii materne trebuie totuşi că apreciază efortul pe care celălalt îl face în beznă. Gesticulaţia lui umilită. Şi în plus e bine dispus. îşi dă seama că e paznic şi că celălalt ştie asta. Chiar dacă l-a sculat din somn, respectul e evident. Şi-apoi a fi deranjat şi asta face parte din funcţia de paznic. Dar şi tărăgănarea. Nu se cade ca un paznic să fie grăbit. Are papuci şi-şi tîrşâe picioarele. Povestea asta cu fii rătăcitori e ca şi cealaltă cu cavalerii rătăcitori: sfîrşeşte în caricatură. Din cauza excesului de gesticulaţie. Iar momentul e prost ales. Acum când mama scroafă, în coşar...
Dar paznicul se corectează repede, nu mama, nu scroafa, ci coşarul e într-o situaţie mai delicată; şi-atunci, bineînţeles, purceii, chiar şi cei mai sedentari...Cam aşa trebuie înţeleasă gândirea neexprimată a paznicului. Dar cum să fii sigur ? Sigură nu e decât vocea care pogoară ca un tunet.
– De eşti tu acela...
Din nou problema identităţii, ori vrea pur şi simplu să câştige timp? Nu e momentul! ar putea zice paznicul. Dar nu zice, pentru că ştie că ăsta nu e un discurs pentru un fiu rătăcitor care a ajuns unde a ajuns din lipsa oricărui simţ al timingului. Paznicul e poliglot. Şi adaugă ţâfnos, ascuţindu-şi vocea, feminizând-o:
– ...nu-ţi sunt mamă eu!
Purul adevăr. Dar în retorica paznicului, asta vrea să însemne exact contrariul. D’aia îşi preface vocea, pentru ca declaraţia să rămână simbolică şi credibilă totodată. Situaţia e uşor ridicolă. Bătrânul rătăcitor, clochardul ăsta al limbii, ar trebui să înţeleagă şi să nu insiste. Oricum nu e momentul!
– Du-te la oştire...
Paznicul devine dur, n-are încotro. Toată cerşetoreala ăluilalt începe să-l agaseze. La început l-a acceptat, fiindcă situaţia părea biblică. Dar dacă stă să se gândească mai bine, nu e chiar aşa.. In Biblie e vorba de un tată, nu de o mamă. Iar versurile care ies din gura paznicului, pentru că a fost solicitat ca o mamă – şi degeaba îşi piţigăie glasul, ridicolul rămâne – ei bine, versurile astea povestesc un moment de ezitare în destinul unui personaj mic de stat şi iute la mânie, care degrabă sânge vărsa...Paznicul nu mai ştie cu cine vorbeşte, cui îi dă replica. Mai spune totuşi, cu jumătate de voce:
– ...pentru ţară mori.
Dacă ar fi spus pentru limbă mori ar fi fost ambiguu. Putea să însemne sacrifică-te pentru limba noastră minunată...Dar cum ? Şi putea să însemne – iar sensul, în cazul acesta, ar fi fost întărit prin existenţa unei soluţii – mori limbii, adică renunţă la ea. De aceea paznicul e obligat, deşi tare ar vrea să devieze de la acest discurs, la urma urmei politic, să rămână în cadrul acestuia, deci în tradiţie. E obligat, pentru că nu se cade ca un paznic să îndemne la abandon. Paznicul se gândeşte să îndulcească imboldul ăsta cam brutal, aproape feudal. Are acum o adevărată voce de soprană, ba chiar atât de subţire, de gâtuită, că poate părea un guiţat prelung.
– Şi-ţi va fi mormântul împodobit cu flori.
Consolare de gradul zero, care nici măcar nu precizează unde va fi acest mormânt, ce epitaf i se va pune pe lespede şi cine îl va face şi când. Războinicul rătăcitor e uşor dezamăgit. Dar cum nu are încotro, şi-şi dă seama că e un simplu personaj într-o baladă patriotică, se îndepărtează de turnul castelului. Deghizarea în fiu rătăcitor n-a prea reuşit. Să-şi pună iar armura ruginită şi coiful care îl roade sub bărbie? Şi unde-i scutul?
Dar el n-a fost niciodată Ştefan cel Mare. Mai degrabă un fel de Ahile de iarmaroc care, la un moment dat, s-a supărat pe sat. Iar când s-a supărat se găsea la oraş. Unde-i scutul? Dar unde-i Patrocle?
Te îmbrăţişez,
Dragă Puiule, Bucureşti, 16 mai 1988
în fine, bombardamentul tău cu boabe de orez m-a scos din torpoare. Dar ce spun eu – sau tu – „boabe de orez”, nu asta sau pietre ai azvârlit din Paris, ci de-a dreptul o rachetă de-aia, cum îi zice (Exocet?) , care a scos-o pe „mama surdo-mută” din casă şi din muţenie. Ţi-am citit scrisoarea prăpădindu-mă de râs şi cuprins şi de o nostalgie mistuitoare. După o asemenea scrisoare ar fi trebuit pur şi simplu să ne vedem şi să sporovăim nu o noapte întreagă, pentru că eu tot somnoros am rămas, ci o zi, rătăcind pe străzi şi poposind în cămăruţa din Mecet sau în cea din Mihai Bravu... Scrisoarea ta e o capodoperă de fineţe, umor şi arheologie sentimentală!
M-ai dezgropat din straturile groase ale rutinei, ale amânării, ale fugii de cuvânt...Ce fac cu scrisorile tale? Află că le citesc de multe ori (ca să fim drepţi, la câteva ţi-am răspuns) şi le plasez pe birou în puncte vizibile, ca să le am totdeauna la îndemână pentru răspuns. Şi le am! Ba mai mult, scrisorile în care îmi cereai părerea despre traducerile din poeziile mele
le-am grupat într-un dosar cu bibliografia de rigoare, plasat şi el la vedere, în dreapta mea, deasupra cărţilor din „Pléiade”: cred însă că nevoia de-a mă reciti, ideea de-a mă lua încă o dată în serios (că o dată mă luasem, când
le-am scris) m-a blocat: nu spun că n-o să mai pot scrie despre asta, dar ideea de-a face o confruntare cu textul meu, după ce în traducerea ta m-am recunoscut suficient, mă îngrozeşte! Dar să lăsăm...Traducerea ta era – adică este – excelentă din punctul meu de vedere şi, dacă voi prinde iar curaj, îţi voi vorbi mai amănunţit despre asta.
Altfel, anul şi mai bine de când nu ţi-am mai scris (sau poate nu-i nici un an?) a fost, mai ales în ultima lui parte, funebru, dacă n-ar fi fost decât dispariţia în serie scurtă, în decembrie trecut, a lui Constantin Noica, a lui Dimov, şi, nu ştiu dacă ai aflat, a lui Radu Niculescu care, pare-se, într-un delir depresiv, s-a aruncat de la balconul apart. lor de la et. 10... Cu Dimov mă vedeam rar de tot în ultimii ani, dar eram bucuroşi că ne ştiam existând; cu Radu mă vedeam mai des, ce să zic, cam la un an o dată; o minte strălucită, n-a reuşit să termine mare lucru, după ce, pe la începutul anilor 70 demarase într-un doctorat la Paris cu Greimas... Acum, după Paşti, s-a prăpădit şi Modest Morariu, probabil ştiţi: mi-a fost dat să îngrijesc ultima lui carte, o antologie din Cioran, tradusă de el, şi cu ocazia asta l-am vizitat acasă cam cu o lună înainte de-a se stinge. Am aflat că şi tatăl Monei a murit, regret şi îi (vă) transmit condoleanţele noastre. în asemenea condiţii care, la drept vorbind, sunt de când lumea, cum să nu ne bucurăm că existăm pur şi simplu, deşi probabil asta e doar o etapă, zic eu, cu atât mai încrâncenat după baia de acid sulfuric a cărţilor lui Cioran pe care abia acum le-am parcurs (afară de Histoire et Utopie) până la saţ – dar şi ăsta ar fi un subiect pentru câteva scrisori. Şi last but not least, condoleanţe pentru moartea mamei tale, nu ştiam că s-a dus. Când?
Am lucrat mult în „bucătăria” mea, înhămându-mă iar la traduceri, fără de care nu putem supravieţui. Pregătesc acum al doilea volum din ediţia Gracián ( Criticonul mi-a apărut toamna trecută) şi am sub tipar un volum de eseuri, Semne de carte, în care mi-am adunat, rescrise şi amplificate, câteva producţii critice din ultimii douăzeci de ani – îl vei vedea! Aş fi atât de dornic să fiu la curent cu ce faci tu, deşi e atât de greu: nu vezi că „băieţii” nu mă lasă să primesc romanul tău ? Păi cum să-ncerci să scrii altul pe care eu să-l arunc la coş, idee cu adevărat caracteristică pentru tine şi care-mi demonstrează cât de neschimbat ai rămas şi tu! Poate prin Mona, când mai vine, sau prin Liliana, care mi se pare că vine aici prin iunie, îmi trimiţi cartea sau, poate, cărţile tale ultime. Ai dreptate, să ne citim acum, în viaţă, deşi treaba cu posteritatea mi se pare mai complicată. Nu există de fapt nici o posteritate abstractă, tu şi cu mine suntem posteritatea lui Homer, viermele alb nu poate lucra în toată posteritatea, văzută, cum spui tu, ca un craniu, ci este el însuşi posteritatea, un lung, neştiut de lung vierme inelar care fie înaintează generaţie cu generaţie, fie stă imobil şi scade, se usucă într-un trecut continuu, crescând proporţional cu tot atâtea inele, într-un viitor care nu este decât tot un trecut amânat... Asta, ca să păstrez latura funerară şi macabră a metaforei tale, pentru că, de fapt, cred că tot tu ai dreptate. Vezi că nici aici nu ne-am schimbat, eu încă mai mizez pe o esenţă, şi asta cu atât mai înverşunat acum, după ce l-am citit pe Cioran care, oricât ar fi el de vitriolant, poate că în absolut nu e decât ceaiul de muşeţel cu care dracul îşi clăteşte gura inflamată de blasfemii.
Sper ca scrisoarea asta să nu-ţi clatine convingerile şi sistemul de reflexe despre „calmul” meu, nu chiar atât de imperturbabil pe cât pare. E drept că „mutismul” a fost şi rămâne ispita mea de o viaţă, dar aud tot ce se întâmplă şi doar o paralizie a motricităţii trecerii de la o acţiune la alta mă împiedică, uneori vreme îndelungată, să dau semn că am înţeles şi că particip la toate semnalele sonore care mi se trimit. Aşa că trebuie să te încerce şi o anumită compasiune fată de cazul meu şi ar trebui să continui a-mi scrie şi din caritate. Măcar din când în când bombardamentul cu vorbe mă ajută să-mi recapăt forma normală.
Scrisoarea ta, pe scurt, a fost o baie de lumină şi de spirit, scrii româneşte la fel de bine ca întotdeauna. M-a bucurat şi iată rezultatul! Aştept în continuare! Acum mă întorc în bucătărie, oalele şuieră, capacele saltă, e vremea tăcerii!
Te sărut, Sorin
