Viaţa Românească 8-9 / 2008 - NOTE DIN LĂUNTRU. CUM AM DEVENIT CĂRŢAR (2)

Sumar

Editorial

Eveniment

Varianta PDF

Anunt important!

In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.

Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).

Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.

Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.

Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.

Telefon:
021 212 79 93

Memorii. Amintiri

NOTE DIN LĂUNTRU. CUM AM DEVENIT CĂRŢAR (2) - G. PIENESCU
Într-una din zilele acelui april, stăteam de vorbă, un grup de colegi, în holul Facultăţii, tocmai despre repartiţii şi tocmai subt imensele cromolitografii ale oribilelor clasice portrete, executate în cine ştie ce şcoală de arte plastice colhoznică, închipuindu-i pe Marx, Engels, Lenin şi Stalin. Pe neaşteptate, un tânăr blond m-a înşfăcat de braţ, m-a scos din grup şi m-a tras după el. Primul gând, speriat, a fost că mi-a venit şi mie rândul la „dispariţie”: barba ,,legionară”, lecturile „reacţionare”, atitudinile „netovărăşeşti”... Pe-atunci, aşa dispăreau oamenii, uneori şi de pe stradă: erau luaţi tovărăşeşte de braţ/braţe, de câte un individ necunoscut sau de câte doi indivizi necunoscuţi şi conduşi, tot tovărăşeşte, la o limuzină neagră (de fabricaţie sovietică, marca „Volga”), după care nu mai ştia nimeni dacă şi unde coborâseră. Însă tânărul blond s-a oprit după câţiva paşi, apoi, fără să-şi spună numele, m-a întrebat:
– Dumneata eşti Cutare?
– Da, am răspuns,eu sunt.
– Fii atent! Vezi ce faci! Ai fost tăiat de pe lista institutului.
Şi s-a pierdut în forfota talmeş-balmeşului din hol. L-am revăzut după mulţi ani, în cabinetul profesorului Tudor Vianu, directorul Bibliotecii Academiei Române. Abia atunci – trecuseră vreo zece-unsprezece ani de când mă avertizase – ne-am strâns mâinile şi ne-am spus unul altuia numele. Abia atunci am aflat că-l cheamă Constantin Jalbă. Nu l-am întrebat nici atunci, nici în anii următori cine îl trimisese să mă înştiinţeze că am fost eliminat de pe lista viitorilor colaboratori ai institutului, şi nici el nu mi-a spus, din proprie iniţiativă. Poate că avertismentul transmis, în aprilie 1950, stătea sub legământul uitării, legământ obişnuit în epocă, pentru că-i asigura atât transmiţătorului cât şi celui ce primea vestea transmisă privilegiul lucrului ignorat. Şi nici nu am găsit timpul potrivit să-l întreb, deoarece, în ianuarie 1983, a căzut peste dânsul, dintr-odată, grea şi mută, veşnicia.
Avertismentul transmis de Constantin Jalbă mi-a amplificat neliniştea. Pentru a ieşi de subt ameninţarea unei repartizări politice proscriptive, am cerut sfatul unei colege prietene, studentă la catedra de literatură şi limbă franceză, Crina Ileana Coşoveanu, aflată într-o situaţie mult mai gravă decât a mea: tatăl ei fusese arestat. Pentru a evita, o repartizare politica punitivă, ea intrase, cu concursul profesorului Ion Frunzetti în „câmpul muncii”, ca funcţionară la Direcţia Generală a Editurilor, Poligrafiei şi Difuzării cărţii de pe lângă Consiliul de Miniştri, şi, prin consecinţă legală, nu mai putea fi repartizată aiurea de către comisiile din Facultate. Crina Coşoveanu m-a sfătuit să mă duc imediat la sediul acelei „direcţii generale”, stabilit, după exproprieri, în hotelul „Ambasador”, la etajul al patrulea, să-l caut pe „tovarăşul Ali”, să-i spun mai întâi că sunt trimis de Ion Frunzetti, şi numai după aceea ce doresc. Numele „Ali” m-a cam surprins, dar nu mult, zicându-mi că, la urma-urmelor, ce mai contează un nume de turc printre atâţia porecliţi. Ba chiar ,,Ali” mi s-a părut un pseudonim mai familiar şi mai potrivit acelor timpuri de caraghiozlâcuri politice internaţionale, şi chiar, istoriceşte, mai… intim decât “Naftuli David” (de exemplu), probabil pentru că Imperiul Otoman nu a ocupat şi nu a anexat, susţinând că le eliberează, tărâmuri istorice româneşti. Dar să nu-l supăr pe “tovarăşul” Voronin, dat în mintea internaţionalei comuniste din 1921, când s-a hotărât, la Moscova, că Valahia şi Oltenia sînt state imperialiste care au ocupat, în 1920, teritoriile „străine” Moldova, Bucovina, Basarabia, Transilvania, Banatul,Crişana,Maramureşul...
Deci m-am dus la hotelul “Ambasador”, am urcat la etajul al patrulea şi am început să-1 caut pe „tovarăşul Ali”, ciocănind rând pe rând la uşile de pe culoar, cu speranţa că din dosul uneia din ele voi auzi îndemnul aşteptat: „ Intră!”. Zadarnică speranţă, până aproape de capătul culoarului, când, în sfârşit, am auzit o voce de bărbat rostindu-l. Am intrat. În mijlocul încăperii, ce nu semăna deloc a cameră de hotel, erau puse, cam la întâmplare, un birou modest, funcţionăresc, şi trei scaune. Două din scaune, unul de-o parte şi al doilea de cealaltă parte a biroului, erau ocupate de un bărbat care şedea cu spatele spre uşa pe unde intrasem. Pe scaunul din faţa lui şedea un adolescent în uniformă liceală (în 1950 încă nu se renunţase la uniforma şcolară). Bărbatul, cu părul înspicat alb, s-a-ntors trei sferturi spre mine, m-a măsurat scurt şi m-a-ntrebat imperativ şi cu încruntarea vizibilă a sprâncenei drepte:
– Dumneata pe cine cauţi?
Am răspuns prompt:
– Pe tovarăşul Ali. Sînt trimis de domnul Frunzetti.
Bărbatul s-a ridicat în picioare – era mai scund decât mine – , s-a uitat din nou cu atenţie la intrus, a surâs – un surâs ironic, dar şi binevoitor, care i-a accentuat ridurile de pe obraji şi de pe frunte, desenate parcă nu atât de vârstă, încă tânără, cât de un început mai vechi de blazare, poate că din cochetărie intelectual masculină – şi mi-a spus:
– Deci aşa; tovarăşul Ali şi domnul Frunzetti!.. Eu sunt „tovarăşul Ali”, a adăugat, numai că nu mă cheamă aşa, turceşte. Ali, ci Al. I. Ştefănescu. Dar pe dumneata cum te cheamă, că, intrând, ai uitat să-ţi spui numele...
Mi l-am spus.
– Şi de ce mă cauţi ?
– M-a trimis domnul Frunzetti să vă-ntreb dacă nu aţi avea trebuinţă de mine.
– Da?!
Şi iar i s-au accentuat ridurile.
– Şi ce ştii dumneata să faci?
– Nu pot răspunde, dacă nu ştiu ce ar trebui să ştiu.
M-a măsurat din nou, atent, cu oarecare gravitate, din cap până-n picioare (cum se zice) şi mi-a spus:
– Ia-ţi scaunul ăla de-acolo şi aşază-te aici, lângă mine.
Şi,după ce m-am aşezat pe scaun, a cotit brusc din ceea ce mi se păruse a fi un început de dialog spre subiectul care mă interesa, spre alt subiect:
– Uită-te la ăsta – şi l-a indicat cu bărbia pe adolescentul din faţa lui – . E nepotu-meu. Îmi cere bani ca să se ducă să vadă un film la Aro. Eu nu sînt de acord să-i dau, pentru că a luat notă proastă la matematică. Ce zici? Să-i dau, ori să nu-i dau?
Pe mine mă ardea să ajungă la „chestiune”, aşa că am răspuns imediat:
– Eu zic să-i daţi, ca să-i dezvoltaţi, printr-o plăcere artistică, sentimentul obligaţiei morale de-a învăţa la matematică şi ca să vă facă plăcere dumneavoastră.
– I-auzi! I-auzi! a mai zis, parcă mirându-se şi parcă adresându-se băiatului.
I-a dat banii. Băiatul mi-a mulţumit, a plecat şi am rămas singur cu „tovarăşul Ali”.
– Ce ştii să faci? m-a întrebat iar.
– După cum am zis: nu ştiu ce v-ar interesa să ştiu.
– Recenzii ştii să faci?
– Nu pot spune că ştiu, pentru că nu am făcut niciodată o recenzie, dar pot să încerc.
– Atunci ia cartea asta – şi mi-a dat o cărţulie, parcă, dacă nu mă-nşeală memoria, de Vladimir Colin – şi adu-mi-o înapoi, împreună cu recenzia, nu mai mult de două-trei pagini, peste patru zile.
Ne-am strâns mâinile, el surâzând şi urându-mi succes, eu înapoindu-i surâsul şi mulţumindu-i pentru urare. Peste patru zile i-am adus şi cărţulia şi „recenzia”, iar peste alte şapte zile o voce de femeie mi-a comunicat telefonic, cu gravitate, că am fost angajat „dispecer” la Direcţia Generală a Editurilor, Poligrafiei şi Difuzării cărţii de pe lângă Consiliul de Miniştri, şi că a doua zi, 23 aprilie, la orele şapte, trebuia să mă prezint la hotelul “Ambasador”, camera 425.
Bineînţeles că într-o vreme când mai cu seamă instituţiile statului, dar nu numai, foloseau din ce în ce mai multe rusisme, sonoritatea englezească a termenului „dispecer”, necunoscut, m-a frapat. Am vrut deci să ştiu ce înseamnă. Mai bine zis, ce voi începe să fiu de a doua zi la orele şapte. Şi, deschizând dicţionarul englez-român, am aflat, cu părere de rău, că începând din 23 aprilie 1950, urma să trec din situaţia de quasi-absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie, specialitatea filologie română, în aceea de funcţionar transmiţător rapid – un fel de curier, care va să zică, al unor sarcini oficiale. Totuşi, grabnica angajare în funcţionăria dispeceratului a însemnat nu numai o abatere, pe care am regretat-o, de la profesiunea dorită şi sperată, dar şi un succes tactic, întrucât astfel am eliminat ab initio eventualitatea repartizării în „câmpul muncii” după hotărârea comisiilor politice din Facultate şi apoi a M.I.P.-ului (Ministerul Învăţământului Public), care s-a produs, fără efect, în iunie 1950: „la dispoziţia inspectoratului judeţean Bistriţa-Năsăud”.

Episodul epedist mi-a înscris în memorie doar câteva schiţe de personaje cu trăsături mai accentuate sau care m-au impresionat prin câte un profil,o atitudine, un gest, o vorbă. Aşa, de pildă, păstrez în amintire graţioasa siluetă mignonne a inteligentei colege şi prietene, Crina Coşoveanu. Apoi, imaginea lui Niculae Gheran, şeful secţiei dispeceri, alta decât cea de-acum. Înalt, suplu, cu adresare directă (ca şi acum), uneori – aş spune, folosind un eufemism – chiar abruptă (ca şi acum), care nu-şi voala deloc orgoliul de a proveni din primele generaţii de activişti U.T.M., având şi atunci, ca şi acum, o bună rezervă de humor, dar încă neviciat de vanităţi şi de modalităţi de afirmare ŕ tout prix. O calitate a inteligenţei proprii: deşi utemist convins, deci (cum s-ar zice) „principial”, nu dădea doi bani pe sarcinile dispecereşti trasate de „forurile” pemeriste şi de „superiorii” ierarhici, preferând ca în locul îndemnului de a le executa, să ne invite, din când în când, pe toţi ocupanţii camerei 425, la câte o plimbare prin parcuri şi la Şosea. Temperament labil, suferind de un ciudat complex de superioritate, punctat uneori de impresii pasagere că cineva îl subapreciază ori că ar avea intenţia să-i diminueze meritele şi
să-l coboare de pe treapta superioară a scării sociale până la care era şi este convins că a parvenit prin calităţile-i superlative indiscutabile, dar totodată în stare de judecăţi lucide, de aprecieri corecte asupra altora şi chiar asupra lui însuşi, unele din acestea voalate discret, tip sentimental, capabil de atitudini şi de gesturi spontane extrem de generoase, dar uneori şi surprinzător de contrare generozităţii, provenind, presupun, dintr-un fel de necesitate de a-şi demonstra „puterea”. Ar fi o schiţă de portret începută în 1950, la care am adăugat câteva trăsuri de creion sugerate de mai multe observaţii extrase din experienţele trăite de-a lungul celor peste cincizeci de ani de quasi-colegialitate editorială şi la care voi adăuga alte câteva trăsături impuse de o seamă de impresii deduse din multe experienţe directe sau indirecte, trăsături cred că potrivite unei mai bune cunoaşteri reciproc avantajoase, dacă nu le va fi dat să provoace, dimpotrivă, gâlceavă...
Peste ceea ce am numit, poate greşind termenii corecţi, şefia de secţie a lui Niculae Gheran, a apărut, la un moment dat, aceea a unui alt şef, presupun că „şef de serviciu”: Raul Joil. Noul şef, un bărbat de 30-35 de ani, promovat, fără-ndoială, tot din activiştii de rezervă ai P.M.R-ului, se deosebea de alţi activişti din Direcţia Generală E.P.D. prin modul civilizat de a se adresa convorbitorului şi printr-o evidentă timiditate, ceilalţi epedişti – bărbaţii îndeosebi – fiind mai toţi fuduli şi agresivi în dialogurile de serviciu. Chemându-mă odată în biroul lui ca să-mi „traseze sarcini” (aşa se zicea!), fiind numai noi doi, singuri, i-am spus, printre „trasări”, că-i ştiu numele din Bilete de papagal, unde semnase o poezie. Reacţia lui m-a uimit. În loc să se bucure că-l ştiam nu numai ca birocrat-şef, dar şi ca poet, chiar dacă peste semnul năzuinţei poetice, debutul, trecuse mult timp fără consecinţe, şi-a coborât privirea, spunându-mi, aproape în şoaptă:
– Cred că eşti informat greşit.
– Nu m-a informat nimeni greşit. Ce v-am spus este adevărat. V-am citit însumi numele înscris subt câteva versuri tipărite în revista lui Tudor Arghezi.
Replica lui, timidă, cu privirea îndreptată tot spre suprafaţa mesei pe care îşi sprijinea coatele:
– Nu e adevărat...
Şi a continuat să vorbească, tot pe acelaşi ton, spunându-mi ce urma să fac. Dar după ce am ieşit din biroul lui şi am intrat în camera 425, a dispecerilor, a venit după mine, m-a chemat şi, pe culoar, zâmbind jenat şi uitându-se iarăşi în jos, mi-a spus:
– Da, am colaborat la Bilete de papagal, dar deocamdată uită că ştii.
În 1950, Tudor Arghezi era încă, întocmai ca în 1948 şi 1949, numele unui scriitor interzis, pe care era mai bine să-l uiţi, dacă-l ştiai.
Superioară-n grad lui Raul Joil era o femeie totalmente antipatică, pre numele ei (poate pseudonim) Ana (Nuţu!) Naum, rămasă în memoria mea doar prin două observaţii, care însă o caracterizează. Prima: A respins ca „necorespunzător din punct de vedere politic” un manual de gimnastică, provenit de la Editura Sport-Turism, acuzându-mă, pentru că-i dădusem viza „bun de cules”, de „reminiscenţe şi tendinţe mistice”. Argumentele? În paginile dactilogramei manualului era folosită de mai multe ori comanda, clasică în gimnastica suedeză, „Cruce T luaţi!”. La încercarea mea de a-i explica şi prin desen comanda, m-a întrerupt şi, enervată, mi-a poruncit sec:
– Spune-le celor de la editură să găsească o altă comandă, fără cruce!
A doua observaţie pe care mi-a făcut-o Ana Naum, directoare adjunctă a Direcţiei Generale a Editurilor, Poligrafiei şi Difuzării cărţii, a fost de natură ortografică: mi-a înapoiat de trei ori o scrisoare oficială dactilografiată şi de două ori i-am restituit-o, prin secretariat, spre semnare. După a treia înapoiere m-am dus însumi la ea şi am rugat-o
să-mi spună de ce nu o semnează. Motivul, rostit cu dispreţ:
– Pentru că nu ştii ortografia. Ce fel de student ai fost dumneata, dacă nu ai corectat greşeala dactilografei? Nu ai văzut că a scris „nu v-aţi respectat angajamentul” (şi a subliniat cu creion roşu sintagma „v-aţi respectat”), în loc de (şi a scris însăşi) „va-ţi respectat”?
Orice explicaţie mi s-a părut zadarnică. Am spus doar: „Am înţeles” – pentru că înţelesesem, într-adevăr – şi am dat scrisoarea dactilografei, rugând-o să o copieze cu modificarea făcută de „tovarăşa Naum” şi să i-o dea la semnat prin secretariat. Nu mă îndoiesc că în forma „corectată” a semnat-o, iar secretariatul a trimis-o cui trebuia s-o trimită.

Dispeceratul propriu-zis consta în transmiterea către edituri – fiecare dispecer avea subt îndrumarea şi controlul său câte o editură (unii şi câte două edituri) – a unor aşa-numite “hărţi tematice”, de fapt a unor planuri tematice defalcate, fără-ndoială, de vreme ce unul dintre principiile socialismului bolşevic era centralismul, dintr-o mare „hartă tematică” generală, cuprinzând nu numai editurile, dar şi toate artele şi disciplinele ştiinţifice. Fiecărui dispecer îi reveneau ca „sarcini specifice” câteva inepţii, precum: a) desenarea „hărţii tematice”; b) înscrierea pe „hartă” a temelor stabilite pentru editura pe care o îndruma şi controla; c) transmiterea „hărţii” respective către editura monitorizată şi verificarea periodică a concretizării temelor de pe „hartă” în lucrări publicabile. „Harta tematică” era desenată prin trasarea cu o riglă, pe una sau pe mai multe foi de hârtie, a mai multor linii orizontale şi verticale, care, întretăindu-se,formau mai multe casete. După îndeplinirea acestei importante sarcini intelectuale, dispecerul, întorcând foaia de hârtie în aşa fel încât lungimea paginii să devină frontispiciul ei, înscria în spaţiile dintre liniile de pe latura paginii scurtă, din stânga, mai multe teme transmise de „conducere”, teme pe care editurile monitorizate urmau, după cum am spus, să le acopere cu lucrări. „Harta tematică” a Editurii pentru Literatură a Uniunii Scriitorilor (E.P.L., devenită, după 1950, Editura de Stat Pentru Literatură şi Artă – E.S.P.L.A.), al cărei dispecer am fost, cuprindea teme precum: „Prietenia dintre R.P.R. şi U.R.S.S.”, „Prietenia dintre armata R.P.R. şi Armata Roşie”, „Lupta împotriva burghezo-moşierimii”, „Lupta împotriva chiaburimii”, „Colectivizarea agriculturii”, „Lupta împotriva misticismului” ş.a.m.d. În casetele de pe frontispiciu (latura lungă a paginii) înscriam speciile literare în care trebuiau să fie dezvoltate temele respective: versuri, romane, nuvele, schiţe, studii etc., iar în pătratele din dreptul temelor şi speciilor literare, trebuia să înscriu numărul de volume pe care E.P.L. urma să le publice în anul editorial 1950-1951. O asemenea mostră de stupiditate a centralismului socialist bolşevic şi a dirijismului ideologic specific am fost obligat, deoarece acceptasem compromisul dispecerlâcului, să o transmit editurii. Directorul Aszody, fiind, ca de obicei, absent, l-am abordat, pentru prezentarea primei hărţi tematice, pe directorul adjunct, Iosif Katz, un bărbat matur, bine hrănit şi bine îmbrăcat, trupeş, cam dolofan, jovial şi afabil, cu care mai avusesem de-a face ca dispecer. Străduindu-mă să mă impun printr-o atitudine şi printr-un ton cât mai riguros oficiale, pentru ca omul din faţa mea, isteţ cum îl ştiam, să nu înţeleagă cumva, printre gogomăniile pe care le debitam trasându-i „sarcini de stat”, că le rostesc ŕ contre coeur, m-am simţit oarecum mulţumit când l-am văzut că-şi ia notiţe pe pagina unei agende. Oarecum, întrucât faptul că-şi lua notiţe după trăncăneala mea însemna că-mi jucam bine rolul de dispecer, cu alte cuvinte că alunecam din ce în ce mai mult pe panta compromisului pe care, de voie, de nevoie, păşisem cerând şi acceptând numirea ca dispecer în Direcţia Generală E.P.D. Privind-o, atunci, de la-nălţimea celui de-al doilea eu (întotdeauna prezent) şi acum din depărtarea anilor trecuţi (vreo cincizeci şi opt) şi a vârstei, scena mi-a părut şi îmi pare exemplară pentru acele vremuri. După vreo trei sferturi de oră de peroraţie, pe când tocmai îmi încheiam tirada finală şi,pregătindu-mă de plecare, îl „ameninţam” – tot oficial, dar surâzând – că peste vreo două-trei săptămâni îi voi face o altă vizită ca să aflu rezultatele diligenţelor impuse editurii de obligaţia de a respecta harta tematică, rezultate pe care va trebui să le înscriu într-un raport, Iosif Katz şi-a închis agenda şi, tam-nisam, m-a întrebat:
– Bei o cafea?
Invitaţia inclusă în întrebare mi s-a părut neutră şi cuviincioasă, invitaţia unei gazde, aşa că am acceptat-o şi, mulţumind, m-am reaşezat pe scaun.
Cafelele sosind imediat, de parc-ar fi fost făcute chiar în momentul întrebării, Iosif Katz s-a reaşezat şi el pe scaun şi, luându-mă pe ocolite, a început un fel de continuare, dar într-altă tonalitate decât a lămuririlor mele dispecereşti, care, în mireasma aburindă a cafelelor de pe masă, părea tonalitatea unui molcom început de taifas.
– Uite ce-i, tovarăşe. Noi doi ne cunoaştem de câtva timp şi din câteva convorbiri care mie mi-au plăcut. Şi mai ştiu despre dumneata că ai fost student al lui Alexandru Rosetti şi că într-o vreme el te-a adus corector la Fundaţia Regală. De-aceea vreau să-ţi spun câteva lucruri pe cinstite. Te-am ascultat atent cât timp mi-ai tălmăcit harta tematică. Nu ştiu ce părere adevărată ai dumneata despre cele scrise pe harta aceea, dar ştiind ce ştiu, părerea dumitale cred că nu se deosebeşte prea mult de ceea ce vreau să-ţi spun. Nu ştiu cine a născocit harta asta tematică şi nici nu mă interesează să-l ştiu, dar multă minte n-a avut, de vreme ce şi-a închipuit că o editură e ca o fabrică de cuie şi autorii cărţilor sunt nişte muncitori oarecare.
Am dat să-1 întrerup, nu ca dispecer, pentru a-l pune la punct, ci pentru că analogia pe care era gata s-o rostească îmi era cunoscută încă din Facultate, dar mi-a blocat el intenţia:
– Te rog, lasă-mă să termin ceea ce voiam să-ţi spun. Iată, să zicem că mâine îl invit la editură pe Eusebiu Camilar şi-i propun să scrie un roman despre colectivizarea agriculturii. Romanul acela despre care ai vorbit dumneata, citindu-l de pe harta tematică. Să presupunem că el acceptă propunerea. Dacă o acceptă, atunci eu trebuie să închei cu el un contract de editare prin care mă oblig să public romanul. În contract nu se stabileşte tema romanului, ci doar numărul de coli de autor şi termenul la care el se obligă să mi-l dea dactilografiat şi corectat. Contractul respectiv mă obligă să-i dau un avans, bani pe care trebuie să-i cer de la Uniunea Scriitorilor, pentru că sîntem editura Uniunii. Şi nu numai atât, ci trebuie să solicit, tot la Uniune, să-i acorde o ,,diurnă de documentare”şi, până la termenul contractual de predare a manuscrisului, o cameră în vila scriitorilor de la Sinaia, unde să scrie romanul. Ştii ce se va întâmpla? Peste zece-douăsprezece luni, Camilar îmi va aduce un roman de douăzeci de coli de autor, adică patru sute de pagini, dar nu despre colectivizarea agriculturii, ci un roman de dragoste sau cu o altă temă, care i s-a părut lui mai interesantă sau mai pe potriva gândurilor lui. Spune-mi, te rog, ce fac eu cu manuscrisul, căci aşa-i zicem dactilogramei? I-l dau lui Florin Tornea, care conduce redacţia de proză, şi dacă el îl acceptă – Camilar e un personaj cu prestigiu politic – eu ce mă fac, şi cu romanul, pe care nu mi l-a cerut nimeni, şi cu tema neacoperită de pe harta dumitale?
Era, evident, o întrebare retorică, deci dispecerul E.P.D, care începusem să fiu, a tăcut mâlc, mulţumit că nu trebuie să răspundă, lăsându-l pe Iosif Katz să continue, ceea ce a şi făcut, după ce a sorbit din cafea.
– Aşa că uite ce-ţi propun eu. Dumneata te duci la E.P.D., îţi faci raportul, scriind ce mi-ai spus. Peste două săptămâni vii să verifici dacă am îndeplinit sarcinile trasate, şi mai faci un raport despre îndeplinirea lor. Îmi vei da şi mie câte o copie din fiecare, iar dacă ei vor vrea să ne controleze, atunci ori îmi vor telefona, ori vor veni să stăm de vorbă. Eu le voi spune ce scrie în rapoartele dumitale şi voi mai adăuga şi câte ceva de la mine, ca să înţeleagă că scriitorii nu sînt nişte muncitori la o fabrică de cuie. Ei, ce zici? Am dreptate? Eşti de acord?
Avea dreptate, fără-ndoială, şi eram de acord cu dreptatea lui. Dar totodată îmi era ruşine pentru că acceptasem compromisul dispecerlâcului epedistic, ipso facto să intru în toate rolurile ce-mi vor fi repartizate şi să le interpretez cu ifose oficiale, ca şi cum aş fi convins de justeţea lor. Totuşi faţă de conştiinţa mea, aveam o scuză: făcusem compromisul urmărind şi câteva proiecte ideale, a căror înfăptuire mi-o impunea trebuinţa mea de ordine şi de ameliorare a realizărilor contemporane în domeniul editării literaturii clasice române, precum şi a propriilor cunoştinţe profesionale. Îndemnat de acest gând, m-am ridicat de pe scaun şi i-am întins lui Iosif Katz o mână francă. Astfel am stabilit prima înţelegere discretă de a mă detaşa, minţind, de ceea ce putea să pară a fi opinia mea personală şi nu era. Întreaga structură umană – cu câteva neînsemnate excepţii – a socialismului bolşevic a fost edificată pe această datorie intimă a fiecăruia de a minţi pentru a-şi putea ocroti libertatea opţiunilor şi a opiniilor, libertate interzisă de unul dintre principiile de bază ale dictaturii bolşevice: a fi liber înseamnă a accepta normele stabilite. În aceeaşi săptămână, Niculae Gheran a introdus şi între dispecerii de subt şefia lui aceeaşi metodă de lucru, dar mult simplificată: ieşeam cu toţi odată pe uşa hotelului „Ambasador”, şi-n loc s-o ia fiecare spre editura pe care trebuia s-o îndrume, plecam, după cum am spus, împreună cu Niculae Gheran şi subt povăţuirea lui, la plimbare prin parcuri şi la Şosea, iar la întoarcere fiecare îşi redacta raportul mincinos despre discuţiile avute la editura monitorizată şi îl semna mulţumit de orele plăcute petrecute împreună. Fireşte, printre plimbările de plăcere intercalam şi câteva vizite la edituri, cu discuţii mai susţinute, ceea ce făcea ca rapoartele să nu fie întrutotul mincinoase. Dar la un moment dat am început să simt că dispecerlâcul şi ceasurile petrecute astfel în plimbări însemnau pentru mine zile irosite din timpul pe care dorisem şi doream să-l dăruiesc năzuinţelor mele profesionale. Aşa că am apelat încă o dată la „tovarăşul Ali”, rugându-l să-mi înlesnească un transfer cât mai grabnic la E.S.P.L.A. El aflase, din câteva dialoguri cu mine, de ce îmi doresc cu ardoare acest transfer. Nu ştiu cât de mult a contribuit „tovarăşul Ali” la îndeplinirea dorinţei mele, însă nu am motive să mă îndoiesc că a pus o „vorbă bună” acolo unde trebuia s-o pună. Dar, amintindu-mi cu obiectivitate momentul, mi se pare că un ajutor substanţial mi l-a dat o colegă, Ella Matei, fiica scriitorului român de limbă maghiară, etnic evreu, Ury Benador. După o convorbire cu ea, convorbire la care m-a invitat, şi în cursul căreia i-am expus cu fermitate năzuinţele mele profesionale, Ella Matei mi-a promis, dându-şi cuvântul de onoare în calitatea politică pe care o avea (secretara organizaţiei de bază P.M.R.), că la 1 ianuarie 1952 voi fi transferat la E.S.P.L.A. Şi, într-adevăr, la 1 ianuarie 1952 am fost transferat la E.S.P.L.A.
G. Pienescu

NOTE

1. A existat, în anii 1949-1989, un Index, adică un indice alfabetic de autori interzişi, de cărţi şi de publicaţii periodice interzise, întocmit de Partidul Muncitoresc Român. Dacă cereai, la bibliotecă, cartea unui autor interzis ori o publicaţie interzisă nu le primeai spre consultare decât cu aprobarea specială a directorului bibliotecii respective. Extragerea prin copiere manuală sau prin dactilografiere – în anii 1950-1965 nu existau în biblioteci xeroxuri, iar ulterior, utilizarea lor era interzisă – a vreunui text din cărţi sau din publicaţii periodice nu era permisă. Rigurozitatea interdicţiilor a slăbit după 1965, dar, totuşi, pentru mulţi autori şi pentru multe publicaţii, Indexul a rămas valabil şi după 1965.
2. Cf. Corespondenţa lui G. Călinescu cu Al. Rosetti (1935-1951). Ediţie îngrijită, cu prefaţă, note şi indice de Al. Rosetti. Cu o prefaţă de Vasile Nicolescu. Bucureşti, Editura Eminescu, 1977 şi Corespondenţa lui Al. Rosetti cu G. Călinescu (1932-1960) prezentată de Liviu Călin. Bucureşti, Editura Eminescu, 1984.