|
| Eseuri |
CHEI NOI PENTRU HANUL ANCUŢEI (II) - ELISABETA LăSCONI
B. A doua triadă: povestirile iubirii
4. Povestirea sacrificiului: Fântâna dintre plopi
Căpitanul de mazâli Neculai Isac ajunge la han în strălucirea soarelui după-amiezii şi se bucură de o frumoasă primire din partea comisului, care îl recunoaşte drept prieten din tinereţe. Ca şi în cazul comisului, un aspect al înfăţişării iscă marea curiozitate a celor ce fac popas – ochiul pierdut şi îndemnul să istorisească întâmplarea în care şi-a pierdut una din “lumini”. Şi tot asemenea comisului, Neculai Isac îşi acceptă condiţia de povestitor, fără un precedent sau un model, căci el n-a asistat la nici una din istorisirile precedente.
Temele povestirii sunt toate grave (iubirea şi jertfa, trădarea şi pedeapsa, vinovăţia şi moartea), ele dau o mare densitate povestirii şi ridică epica la înălţimea unei deliberări morale, prezintă şi o etnie aflată încă pe treapta socială joasă. Conflictele vizibile din interiorul naraţiunii (unul social între şatra care îi întinde o capcană tânărului negustor, cel psihologic, trăit de fata care-şi trădează grupul) au ca efect un puternic conflict interior care îl frământă pe Neculai Isac probabil până la moarte: vinovăţia de moartea ţigăncuşei.
Subiectul are o mare simplitate: în urmă cu 25 de ani, Neculai Isac a poposit la hanul Ancuţei în drum spre Paşcani, şi întâlneşte o şatră de ţigani. Abil, unul dintre ei, îi atrage atenţia asupra unei frumoase ţigăncuşe, Marga, gonind-o din calea lui. Tânărul îi oferă fiecăruia câte un ban de argint. Intriga o declanşează apariţia fetei la han ca să-i arate boierului ciubotele cumpărate, tentativa de a-l ispiti reuşeşte pentru că tânărul îi propune ţigăncuşei întâlnirea nocturnă la fântâna dintre plopi.
Desfăşurarea acţiunii se compune din cele două întâlniri de dragoste, separate de drumul făcut de tânăr la Paşcani, ducând butoaiele cu vin. Din toată purtarea lui se desluşeşte iubirea pentru Marga, ea îi acaparează gândurile, mai mult, îşi ţine promisiunea şi îi cumpără la Paşcani scurteica de vulpe. Fata îi mărturiseşte capcana întinsă de Hasanache şi de fraţii lui, încercând să-l salveze – punct culminant al frământării ei între datoria faţă de şatră şi iubire, urmat de scena luptei în cursul căreia Neculai Isac îşi pierde ochiul.
Deznodământul are o parte la vedere (salvarea lui Neculai Isac datorită ajutorului primit de la han) şi alta rămasă ascunsă, printr-o elipsă: sângele de pe colacul fântânii dovedeşte că fata a fost ucisă de Hasanache, căpetenia şatrei, cel ce o trimisese în preajma tânărului ca momeală, iar acum o pedepseşte pentru că i-a trădat şi a călcat legea. Fântâna dintre plopi a devenit mormântul fetei.
Personajele sunt construite printr-o antiteză aproape violentă: bărbatul imprudent, egoist, acţionând instinctual (fie că este vorba de instinctul erotic, fie de instinctul de conservare ce-l împinge să caute salvarea fără să se gândească o clipă la ce i se poate întâmpla fetei), ţigăncuşa îndrăgostită, trăind o dramă – amână dezvăluirea capcanei, ca să prelungească întâlnirea de dragoste, singura experienţă care i-a mai rămas, fiindcă ştie prea bine că o vor ucide.
Superioritatea socială se destramă în faţă alteia, morale, pe care o dovedeşte fata care aparţine unei etnii robite de secole. Toată derularea subiectului arată o curioasă “orbire” a lui Neculai Isac: nu intuieşte capcana, nu sesizează manevrele ţiganilor, nu-l tulbură nici măcar neliniştea fetei. Nu întâmplător, îşi pierde un ochi. De aici încolo învaţă să vadă şi partea nevăzută a lucrurilor, citind altfel semnele din jur. Dovada: în final, el desluşeşte cu ochiul stins fântâna dintre plopi şi se cufundă la sfârşit în neagra fântână a trecutului.
Toate indiciile probează un narator-personaj, unul creditabil, mai ales când faptele îl pun într-o lumină prea puţin favorabilă. Comisul Ioniţă îi făcuse un portret elogios, de bărbat cum puţini se află în ţară, bătând drumurile, din mănăstiri în podgorii în căutarea iubirii: “Şi pentru o muiere care-i era dragă, îşi punea totdeauna viaţa.”. Or, întâmplarea confirmă spiritul de aventură al lui Neculai Isac, dar îl arată într-o postură nedemnă.
Semnificaţiile povestirii sunt multiple: confesiune de ispăşire, omagiu adus fetei care i-a salvat viaţa sacrificând-o pe a ei, meditaţie asupra destinului. A istorisi întâmplarea pare un ritual de ispăşire prin confesiunea publică a faptei ruşinoase, un exerciţiu de umilinţă şi de durere menit să-i amintească mereu că îşi datorează viaţa jertfei unei ţigăncuşe care l-a iubit mai mult decât toate ibovnicele unei vieţi.
Povestirea are şi o reţea compusă din câteva simboluri: balta şi fântâna, vâlceaua şi plopii, Luna şi noaptea. Toate se subordonează principiului feminin şi au o intensă ambiguizare. Apariţiile fetei se asociază constant cu apa: prima oară îi vede trupul frumos şi curat în apa bălţii, întâlnirile se petrec lângă fântână, iar apa din adâncul ei devine mormânt. În mod firesc asociată cu apa vie, cu pomul vieţii, cu practici premaritale şi maritale, fântâna capătă alte conotaţii simbolice, datorită plopilor ce o străjuiesc, sângelui ce o pângăreşte.
Toate celelalte elemente au aceeaşi ambiguitate: noaptea este răstimpul iubirii, dar bezna se asociază şi tenebrelor morţii, luna este astrul care prin ciclul ei de creştere / descreştere simbolizează geneza şi stingerea. Cât despre plop, multe culturi indo-europene îi conferă valoare de arbore blestemat; în tradiţia creştină este “copacul spânzuratului”, pentru că de crengile lui s-a spânzurat Iuda, iar în folclorul românesc este arbore de rău augur, asociat cu jalea şi singurătatea. Nu unul, ci patru plopi tutelează aici fântâna în preajma căreia se petrec trădarea fetei şi apoi uciderea ei.
Discursul narativ are un rafinament deosebit, probat nu doar pe “osatură” (construcţia subiectului, personaje), ci şi la nivelul limbajului artistic, pe “carnea” şi “nervurile” sale. Un exemplu convingător este imaginea lunii veghind prima noapte a iubirii: “O lună ştirbă şi roşcată se ridica din răsărit ca peste o pustie”. Imaginea reapare (“peste mirişti o lună ştirbă vărsa o lucire slabă”) în descrierea narativizată a urmăririi ce se încheie cu un şir de acte violente: rănirea lui Neculai Isac, pierderea ochiului, înjunghierea fetei.
Ţigăncuşa se asociază cu clocotul vieţii, iar prezenţa ei la toate întâlnirile este marcată cromatic: roşul şi negrul. Când o zăreşte prima oară, Marga poartă fustă roşie, iar părul negru şi lins are luciri de păun. A doua oară vede aceeaşi fustă roşie, polcă albastră, la cap îşi potrivise o batistă ca sângele; fata seamănă prin înfăţişarea ei neliniştită cu o căpriţă neagră, iar sângele-i rumeneşte obrajii când aude că bărbatul declară că e “frumoasă ca o duducuţă”. Până şi scurteica de vulpe dăruită fetei are faţa de postav roşu.
Asemenea detalii au funcţie de anticipare a sfârşitului violent al iubirii celor doi: sângele năpădeşte obrazul lui Neculai Isac şi sângele fetei se află pe colacul fântânii. Detaliile au rolul şi mai subtil de a genera suspansul nu doar la nivel epic strict, ci la nivel stilistic. Şi strecurate în text, sesizabile abia după a doua sau a treia lectură, ele semnalează fineţea unei povestiri şi virtuozitatea unui povestitor.
5. Povestirea unui complot salvator: Cealaltă Ancuţă
Ienache coropcarul a ascultat toate cele patru istorisiri, a observat turnura pe care o dă Neculai Isac ca nou-venit în cercul povestitorilor, se simte provocat şi dator aşadar să-l concureze. Strategia lui este dublă: trebuie să intervină prompt, printr-o laudă a bărbaţilor trăitori în vremea veche, care să-i anihileze comisului intenţia de a nara şi totodată să relateze o întâmplare atât de palpitantă şi de tensionată, încât să estompeze încărcătura tragică şi pasională ce emană din confesiunea căpitanului de mazâli.
Coropcarul evocă tot o iubire imposibilă, cei doi îndrăgostiţi sunt separaţi de obstacole şi mai mari: un răzeş îndrăzneşte să iubească o fată dintr-o mare familie boierească (duduca Varvara este sora vornicului Bobeică) şi încearcă s-o fure: prima oară, de unul singur, nu reuşeşte; a doua oară, ajutat de hangiţă, izbuteşte, răzbunându-se pe omul stăpânirii care îl batjocorise şi-l umilise public.
Istorisirea coropcarului reia temele principale (iubirea, pedeapsa), dezvoltă altele: puterea marii boierimi, solidaritatea oamenilor de rând etc. Conflictul este de altă natură, exterior şi social: un răzeş înfruntă rânduiala unei lumi pentru fata iubită, riscând să fie pedepsit cu moartea. Construcţia subiectului şi a personajelor capătă complexitate, toate realizate demonstrativ şi polemic faţă de povestirea căpitanului de mazâli.
Până şi codul simbolic se regăseşte într-o scenă plină de tensiune – hangiţa ascultă de pe mal cum duduca Varvara şi păzitorul ei trec apa Moldovei cu podul umblător. Apar şi aici aceleaşi elemente cu încărcătură simbolică şi înzestrate cu ambiguitate difuză: “apa rupea şi fărâma în solzi lumina”, “îi sticlea luna în ochi”.
Subiectul se derulează printr-o suită de “spectacole” şi de spectaculoase răsturnări de situaţie. Mai întâi, o expoziţiune amplă: coropcarul asistă la “spectacolul” dat de Costea Căruntu, slujitor la agie şi arnăut, care îl duce legat pe Todiriţă Cătană şi povesteşte cui vrea să asculte, în târg la Iaşi, despre îndrăzneala răzeşului de a fura o fată de boieri, faptă pentru care este dus în Turnul Goliei şi urmează a doua zi pedeapsa cu moartea.
Intriga o formează spectacolul simetric dat a doua zi de acelaşi Costea Căruntu: Todiriţă Cătană, răzeşul cel nebun, a evadat şi arnăutul are misiunea să o ducă pe duduca Varvara la mănăstirea Agapia, drept pedeapsă pentru fapta ei, misiune deja ameninţată de răzeşul care şi-a redobândit libertatea.
Desfăşurarea acţiunii se compune din întâmplări formând o cascadă a surprizelor: coropcarul porneşte la negustoria lui, pe drum este luat în căruţă de un bărbat care nu este altul decât Toderiţă Catană, cei doi ajung la han, unde răzeşul se comportă ca un obişnuit al locului, bun prieten cu hangiţa, cei doi ţin sfat de taină, ajunge aici şi urmăritorul, Costea Căruntu.
Spusele coropcarului îl conving pe Costea Căruntu să trimită slujitorii la Timişeşti, ca să-l prindă pe fugar, iar el să pornească spre Tupilaţi cu duduca Varvara, ca să treacă râul cu podul umblător. Aşadar este al treilea “spectacol” pe care îl susţin cei doi, slujitorul agiei şi coropcarul, pus în scenă de Todiriţă Catană şi de cealaltă Ancuţă, care îşi asumă şi un rol secundar, ea întăreşte mărturia lui Ienache, pentru a întregi aparenţele.
Punctul culminant este doar sugerat, ca în povestirea anterioară, tot prin elipsă: hangiţa îi conduce pe Costea Căruntu şi pe duduca Varvara, la Tupilaţi unde planul este pus în practică, dar cele petrecute pe celălalt mal – răpirea fetei şi pedepsirea cruntă a arnăutului de către Todiriţă Cătană care îi aştepta – se deduc din deznodământ. Povestirea are şi un mic epilog: coropcarul a aflat mai târziu de la hangiţă că fugarii au ajuns în “ţara ungurească” (adică în Ardeal).
Pe cât de “secretos” este epicul Fântânii dintre plopi (întâlnirile tainice, drumurile făcute pe ascuns de Neculai Isac), şi de puţine sunt personajele, pe atât de zgomotoasă este epica acestei povestiri, cu un număr mare de personaje. Trei personaje principale acaparează subiectul: Todiriţă Catană şi Costea Căruntu, aflaţi într-o relaţie puternică, protagonist – antagonist, ca fraţii din Haralambie, coropcarul însuşi ca narator-martor, implicat şi el într-un mod discret în toate momentele subiectului.
Dar coropcarul are doar rolul martorului în toate întâmplările? Se poate observa uşor că el se află de fiecare dată la momentul potrivit, vorbeşte excesiv în nişte împrejurări şi tace în mod suspect în altele. Astfel, la primul “spectacol” dat de Costea Căruntu, coropcarul iese în faţă, pune întrebări şi astfel se desluşeşte începutul întâmplării. În mod suspect, îi cere omului stăpânirii să mai ţină puţin pe cel prins ca să le spună şi lor ce soartă o aşteaptă pe duduca Varvara. Aşa că află amândoi, Ienache şi Todiriţă, că fata este hărăzită mănăstirii Agapia unde tot arnăutul urmează s-o conducă.
Este primul exerciţiu de iscodire întreprins de coropcar. A doua zi îl repetă, linguşind pe Costea Căruntu pentru vrednicie, încurajându-l şi flatându-l că va izbândi în misiunile sale, că-l aşteaptă chiar o răsplată boierească. Aşa că la a treia întâlnire, coropcarul apare deja ca figură cunoscută pentru arnăut, crede tot ce-i spune în privinţa lui Todiriţă Catană. Omul stăpânirii are un licăr de mirare: “ – Cum se poate, bre Ienache, zice – aşa degrabă ai ajuns în aceste locuri?” când îl întâlneşte, într-un răstimp abia trecut de 24 de ore pentru a treia oară, în alt loc. Şi totuşi, mirarea nu i se preschimbă în suspiciune.
Coropcarul atribuie tot complotul urzit pentru salvarea fetei şi fuga celor doi îndrăgostiţi răzeşului cel nebun şi hangiţei. Lor li s-ar fi supus şi el de teamă. Dar este oare adevărat? În finalul povestirii comentează urzirea capcanei: “De sfătuit s-au sfătuit ei lângă horn, dar o femeie nu poate pune la cale asemenea fapte.” Dar, nici Todiriţă Catană, aşa cum îl poate cunoaşte cititorul: este om de acţiune, felul cum a încercat să o răpească pe fată indică o fire impulsivă, în nici un caz un strateg cu plan elaborat, de o mare abilitate şi fineţe.
Singurul care posedă toate informaţiile, are uşurinţa de a intra în vorbă, de a iscodi tot ce doreşte să afle, de a convinge de sinceritatea lui este ... Ienache. Şi profesia de coropcar îi îngăduie să umble dintr-un loc în altul fără să dea de bănuit. Iată-l aşadar în postura unui desăvârşit narator necreditabil, fără să-şi recunoască public rolul jucat în acele întâmplări. Atribuie capcana lui Todiriţă cel plecat din ţară şi hangiţei plecată dintre cei vii pentru că ei nu mai pot fi pedepsiţi.
În fond, coropcarul presară în istorisirea lui suficiente detalii care să ghideze ascultătorul să descopere că el este creierul şi artizanul acestei isprăvi. A o recunoaşte înseamnă însă un imens risc, şi acum după atâţia ani, pentru că ajutase la răpirea unei fete de boieri şi la pedepsirea severă a unui arnăut. Plăcerea şi revanşa lui este să-i vadă pe cei doi boieri, comisul şi căpitanul de mazâli, ascultând atent, impresionaţi profund şi fără să priceapă rolul esenţial jucat de el. Şi chiar dacă ar pricepe, la ce le-ar folosi? N-au nici o probă care să îl incrimineze şi să facă posibilă sancţiunea.
Ienache coropcarul se dovedeşte naratorul cel mai perfid, disimulându-şi perfect natura şi inteligenţa diabolică sub masca modestiei şi a umilinţei. Chiar titlul povestirii, Cealaltă Ancuţă, seamănă a diversiune: abate atenţia asupra unui personaj secundar, hangiţa, şi îl lasă pe narator în umbră. Triumful lui asupra căpitanului de mazâli este limpede: istorie de iubire cu final fericit, plină de suspans şi de mister, un narator lunecos ca un ţipar, pe care nimeni nu-l poate prinde cu minciuna, care îşi etalează ostentativ condiţia. În mod paradoxal, nimeni din cei prezenţi nu poate demonstra adevărul ascuns meşteşugit.
6. Povestirea unei răzbunări: Judeţ al sărmanilor
Povestirea spusă de coropcar îl îndeamnă pe cioban să iasă din muţenie şi să reacţioneze printr-o istorisire pe măsura celor auzite. El are deja două modele pe care caută, în mod implicit, să le depăşească: Neculai Isac, impresionând prin dezvăluirea momentului de slăbiciune, când a reacţionat impulsiv, prea puţin bărbăteşte; Ienache coropcarul, care a găsit o cale să ajute un răzeş nebun de iubire să-şi răpească iubita, umilind pe fratele ei, vornicul ţării (dregătorie ce ar corespunde astăzi funcţiei de ministru de interne).
Temele povestirii lui sunt cele mai numeroase: iubirea şi trădarea, asuprirea şi prigonirea, salvarea şi răzbunarea, prietenie ascunsă şi duşmănie perfidă. Conflictele principale sunt două: unul exterior şi social, îl pune pe erou în confruntare cu boierul din satul său, altul de mare intensitate, interior, dezvăluie drama pe care o trăieşte. Soţia îi este ademenită de boierul locului, el însuşi batjocorit şi umilit, se vede silit să părăsească tot (familia şi casa, satul şi rânduiala vieţii de până atunci), să caute alt rost, în altă lume, cea a ciobanilor.
Ciobanul coborât din Rarău atribuie întâmplarea unui prieten al său, recurge la respectiva sintagmă ca să desemneze personajul naraţiunii sale. El iese în lumină mărturisind ţinta drumului (vrea să-şi revadă sora care trăieşte într-un sat de pe Siret), şi anunţă un mister al popasului său la Hanu Ancuţei: prietenul l-a sfătuit să bea vin până ce vede tulbure, dar să nu spună la nimeni ce i s-a întâmplat lui în acele locuri. Povestind, încalcă ruga insului despre care spune că îi este ca un frate. Cântă un mic cântec haiducesc, porunceşte să tacă lăutarii şi începe să istorisească.
Temele povestirii se aglomerează pe parcursul succesiunii momentelor epice: iubirea şi căsătoria, infidelitatea, nedreptatea boierească şi umilinţa omului de rând, pribegia şi păstoritul, haiducia şi judecata făcută de cei sărmani. Povestirea se bazează pe un truc narativ: ciobanul îi atribuie întâmplarea unui prieten. Subiectul povestirii se compune din şirul de “pătimiri” îndurate de acesta.
Acţiunea se petrece la Fierbinţi, sat de pe Siret, în urmă cu treizeci de ani. Expoziţiunea prezintă o situaţie iniţială: viaţa unui sat şi a familiei prietenului, tulburate de boierul locului, numit Răducanu Chioru, care poftea la nevestele oamenilor. Testemelul roşu purtat de o femeie anunţa că seducerea a avut loc, aşa cum se întâmplă şi cu Ilinca, soţia “prietenului”. Drama celor doi soţi tineri o provocă atât pofta boierului, cât şi nesăbuinţa femeii.
Intriga nu o constituie abuzul boieresc, ci trădarea femeii şi tentativa bărbatului de a o ucide, chiar dacă ea se refugiase în casa boierului: pândeşte pe lângă odăile slugilor, iar când o zăreşte, o atacă, urlând, ca să-i rupă gâtiţa cu unghiile, dar boierul aude şi iese ca să hotărască alte pedepse, după ce mai înainte îl biciuise şi poruncise “haidăilor” curţii să-l bată. Desfăşurarea acţiunii are trei secvenţe mari: încercările, pribegia şi prietenia cu un haiduc.
Prima secvenţă se compune din pedepsele administrate de slugi din porunca boierului: îi vâră capul într-un gard, cu gâtul prins între nuiele, rupt de câini şi muşcat de ger, având mâinile legate şi căluş în gură, trece proba apei îngheţate la moară şi proba focului şi afumării, închis într-un bordei, cu picioarele în butuc, cu lacăte grele. A doua secvenţă o formează urcuşul la munte şi izolarea, iar a treia întâlnirea cu Vasile cel Mare, lotrul, de la care primeşte sfat şi ajutor ca să-şi răzbune umilinţa.
Punctul culminant îl constituie “judeţul sărmanilor”. Cei doi, cioban şi lotru, coboară în sat într-o zi de joi, de sfânta sărbătoare a Înălţării, aşteaptă ieşirea oamenilor din biserică şi îl judecă pe boier: Vasile cel Mare face un soi de rechizitoriu, recurge la persoana întâi plural, ca instanţă de judecată reamintind boierului caznele suferite. Deznodământul este sumar: l-au doborât şi l-au lovit cu cuţitele, au lăsat lângă mort o pungă cu opt galbeni, toată averea lor, pentru biserică, şi au pornit apoi iar spre munte.
Povestirea se întoarce la concentrarea asupra unui singur personaj principal, al cărui destin este determinat de actele altor personaje: unul episodic, soţia lui – Ilinca, şi două secundare: boierul Răducanu Chioru care distruge tot echilibrul existenţei, liniştea familiei şi iubirea, hoţul Vasile cel Mare care-l ajută să-şi recapete demnitatea şi respectul de sine printr-un act justiţiar în faţa aceleiaşi colectivităţi.
Discursul narativ impresionează prin folosirea persoanei a III-a în relatare: un narator colportor pare să povestească întâmplarea trăită de altul. Toate detaliile, ca şi intensitatea reacţiilor la suferinţele îndurate îl trădează pe Constantin Moţoc drept protagonist. Ca şi în cazul căpitanului de mazâli, istorisirea are multiple funcţii: dezvăluirea unei umiliri cum nici un bărbat n-ar trebui să îndure; o refacere a demnităţii prin răzbunare; spovedire în public.
De ce nu dezvăluie ciobanul de pe Rarău adevărul despre sine? Poate din acelaşi motiv pe care îl are şi coropcarul, fapta ar putea fi încă pedepsită de autorităţile vremii. Datele pe care le oferă (numele său, numele boierului şi al satului) pot fi adevărate sau false. Cert este faptul că actul istorisirii nu eliberează veninul care persistă în sufletul omului, cum o arată reacţiile după ce şi-a încheiat abrupt istorisirea şi s-a întors în colţul lui.
Povestirea lui posedă un cod simbolic, pe măsura celor anterioare. Apare aici testemelul roşu ca semn al iubirii trădate, şir de probe – a apei, a focului, care îi transformă existenţa într-un chin “ca pe tărâmul tartorului”. Apare şi o opoziţie între câmpie (loc al calvarului îndurat) şi munte (loc al retragerii salvatoare), între două tipuri literare: boierul ticălos şi inuman, haiducul care îi restituie sărmanului bunul cel mai de preţ – demnitatea.
Ciobanul a înţeles foarte bine semnificaţiile celor două povestiri anterioare, avându-i ca povestitori pe Neculai Isac şi pe Ienache coropcarul, aşa cum o demonstrează maniera în care a ales să relateze: narator colportor aparent creditabil, relatând din auzite întâmplarea trăită de prietenul său, în fond, un narator necreditabil în esenţa lui. Istorisirea lui are ca ţintă pe cei doi boiernaşi, comisul şi căpitanul de mazâli, care aparţin aceleiaşi clase ca şi prigonitorul lui. Iar virtuozitatea narativă este actul său de revanşă absolută, o judecată făcută prin intermediul istorisirii, ce se va perpetua în memoria tuturor.
ELISABETA LĂSCONI
|
|
|
|
|
|
|
