In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Eseuri
REVRĂJIND LUMEA - ALI SHEHZAD ZAIDI Observând modul în care cultura noastră demitologizată a fost din ce în ce mai golită de sens, Peter Lowentrout susţine că literatura unor autori de ficţiune precum Mircea Eliade (1907 – 1986) poate reda vieţii noastre un nou sens al sacrului şi poate chiar revrăji lumea.1 Lumile imaginare care readuc în actualitate uimirea şi fervoarea religioasă sunt fundamentale, căci, după cum ne spune Eliade, prin intermediul imaginaţiei, „spaţiul devine sacru, iar astfel, în mod evident, real.”2 Textul lui Eliade Un om mare, publicat pentru prima oară în 1948 şi scris cu trei ani înainte în româneşte, limba sa maternă, numită de Eliade „limba viselor mele”3, este o nuvelă care, în descendenţa imaginaţiei privită drept descoperire metafizică, explorează o dimensiune existenţială, punctată cu elemente de spaimă şi uimire. La fel ca omul invizibil al lui H.G. Wells sau gândacul cu caracteristici umane al lui Kafka, Eugen Cucoanes, protagonistul din Un om mare, se înstrăinează de ceilalţi din cauza unei extraordinare schimbări a caracteristicilor sale fizice. Eugen dispare la finalul nuvelei, lăsând cititorul să-şi imagineze singur soarta de care personajul acesta a putut avea parte.4
Naratorul neidentificat din acest text descrie cum Eugen, fostul său coleg de clasă, vine într-o bună zi acasă pentru a povesti cum, într-un mod cu totul inexplicabil, a început să crească din ce în ce mai înalt cu câteva zile în urmă. Cu toate că merge să consulte mai mulţi doctori, nici unul nu ştie cum să explice, ca să nu mai vorbim de găsirea unui posibil tratament, această neaşteptată „macrantropie”. Explicaţiile raţionale ale acestei creşteri bruşte, cum ar fi tuberculoza osoasă sau existenţa, în corpul persoanei implicate, a unei glande dispărute din epoca pleistocenului nu conduc nicăieri. În scurtă vreme, o mulţime de trecători curioşi şi de ziarişti se adună în faţa casei lui. Deşi abia de mai mănâncă, Eugen continuă să crească aproximativ cu un centimetru pe zi, aşa că are nevoie de haine noi.
Logodnica lui Eugen, Lenora, împreună cu un prieten, naratorul, sunt singurii oameni care-l mai vizitează pe Eugen, cel care se ascunde de privirile curioase ale celorlalţi. La scurt timp, protagonistul se confruntă cu probleme tragice: are dificultăţi de auz iar vocea îi devine aproape de nerecunoscut: „Râsul îi părea cu totul schimbat şi încetase să mai semene cu un râs, căpătând o tonalitate stranie, ca un copac foşnind sau ca ecoul unei păduri în bătaia vântului.” (41)5 Mai degrabă decât să-şi curme viaţa, Eugen alege să-şi părăsească locuinţa şi să se ducă în munţi „pentru a vedea ce e în stare Mama Natură să facă cu mine, cât de departe poate merge” (49). Când ia această decizie, glasul său a căpătat deja pe de-a-ntregul caracteristici deloc umane şi „începuse să semene cu un soi de explozie infra-fonică, cu suspinul, cu şoaptele şi gemetele obişnuite doar în lumea naturii. Sunetele pe care le scotea acum păreau când murmurul îndepărtat al unui pârâiaş, când căderea unei cascade, când vântul trecând pe deasupra unui lan de porumb sau o aplecare sub furtună a crengilor dintr-o pădure semeaţă.” (53) Eugen îşi începuse drumul către o revenire la elementele primordiale.
Privindu-l ţintă pe narator, „ca şi cum ar fi încercat pentru cea din urmă oară să-şi pecetluiasca buzele şi să-şi înmormânteze secretul” (47), Eugen îi cere acestuia să aibă grijă de Lenora. Acest secret anunţă trezirea unei noi conştiinţe: „Uneori am acest sentiment straniu, totul se petrece ca şi cum mi-aş pierde minţile – dar iată, aud lucruri ciudate. Mi se pare că aud un ceasornic ticăind tot timpul, dar nu e chiar un ceasornic. Pare a fi altceva, ceva ce bate regulat asemenea unui puls şi-i simt pulsaţia în toate lucrurile din jur în acelaşi timp.” (45) Această descriere a unei lumi pulsatorii ne îmboldeşte imaginaţia pe măsură ce animatul şi inanimatul dispar în calitatea lor de categorii conceptuale. Simţim că lumea este vie, nu doar în sensul că moleculele vibrează şi pulsează, ci şi pentru că aparţinem noi înşine unui univers viu.
Naratorul îl duce pe Eugen, care are aerul descompus şi sălbatic „al unui profet de orori apocaliptice”, mai întâi la un taxi pentru a-l conduce acasă, iar apoi îl conduce cu o furgonetă, în munţi. Naratorul creează iluzia verosimilităţii printr-o serie de aluzii la anumite relatări din presă privind această călătorie. În munţi, naratorul e martorul momentului în care Eugen „îşi ridică braţele spre cer, întruchipând parcă o înspăimântătoare figură profetică, şi începe să vorbească, să urle, să trige, să cânte, adresându-se direct văilor şi munţilor”. (59) În mijlocul acestei comuniuni cosmice, Eugen rosteşte câteva cuvinte asemănătoare expresiei „Vox populi” şi „Vox clamantis in deserto”. Cea de pe urmă aduce aminte de povestea Sfântului Ioan Botezătorul, cel care a predicat în deşert, şi de anumite fragmente biblice care luminează brusc semnificaţia exilului lui Eugen, cel care predică el însuşi pentru şi în faţa sălbăticiei: „E un glas ce strigă:/ Pregătiţi calea pentru Domnul/ prin pustie,/ faceţi un drum neted de-a lungul deşertului pentru/ Dumnezeul nostru.” (Isaia 40: 3)6 Dar ne amintim şi acele pagini din Isaia care trimit la ideea ciclurilor umanităţii şi vegetaţiei: „Un glas spune: «Plângi!»,/ Iar altul: «De ce să plâng?»/ Căci toată lumea e o întindere de iarbă,/ nimic nu durează mai mult decât o floare/ în mijlocul câmpului./ Iarba se veştejeşte, floarea se ofileşte,/ când răsuflarea lui Dumnezeu coboară/ asupra lor;/ iarba se veştejeşte, florile se ofilesc,/ însă cuvântul Dumnezeului nostru va rămâne/ în veacul vecilor.” (Isaia 40: 6-8)7
Într-un alt fragment din Isaia, poate chiar punctul care l-a inspirat pe Eliade în scrierea acestei nuvele, îl putem întrezări parcă pe Eugen strigând pe deasupra întregii lumi: „Cine a măsurat apele în/ palma mâinii sale/ sau cu puterea lui a pus graniţe/ cerului?/ Cine e cel ce ţine tot pământul lumii/ într-o baniţă,/ cine cântăreşte munţii/ şi pune dealurile în balanţă?” (Isaia 40: 12)8
Naratorul se întoarce la Bucureşti în acea zi, cu câteva scrisori pentru Lenora de la Eugen. Lenora vrea să-l revadă pe Eugen, convinsă că ea îl poate înţelege. Când naratorul şi Lenora se întorc la ascunzătoarea lui Eugen din munţi, acolo unde naratorul îl lăsase pe acesta cu câteva zile în urmă, Eugen are deja şase sau şapte metri. „Când îşi ridică umerii din valea aceea, părea asemenea lui Neptun ridicându-se din valuri. O asemenea privelişte înspăimântătoare te lăsa mut. Nu era, de fapt, o spaimă propriu-zisă, ci o uimire stranie care parcă te scotea din timp şi te proiecta în zorii timpului mitic.” (65) Cum Eugen nu-l mai poate auzi, naratorul îi dă o tăbliţă de lut, pe care Eugen scrie criptic: „E bine.” Misterul se adânceşte, aşa cum şi trebuie, căci, după cum spune Vladimir Solovyov, „caracteristica de bază a fantasticului pur este aceea că niciodată acesta nu apare cu claritate, deoarece fantasticul se insinuează, mai degrabă decât obligă pe cineva să creadă într-o interpretare mistică a fenomenelor.” 9
Naratorul vrea ca Eugen să elucideze eternele întrebări: „Spune-ne dacă Dumnezeu există şi ce-ar trebui să facem ca să-l putem cunoaşte şi noi. Spune-ne dacă există vreo viaţă după moarte şi cum trebuie să ne pregătim pentru ea. Spune-ne ceva! Învaţă-ne!” Eugen de-abia mai poate da atenţie unei asemenea realităţi de moment, căci, aşa cum observă Alfred North Whitehead, „natura religiei este ceva mai cuprinzător decât faptele prezente... şi totuşi ceva ce e dincolo de capacitatea noastră de înţelegere.”10 Când arată spre cer, naratorul scrie o întrebare pe tăbliţă: „Ce e acolo?” şi primeşte răspunsul, scris cu mare greutate: „Totul” (69). Asemenea naratorului, cititorul e şi el uimit peste măsură, iar această perplexitate se va transforma, apoi, în revelaţie.
Eugen rupe trei crenguţe de pe ramura unui copac şi le dă pe rând Lenorei, şoferului furgonetei şi naratorului, care descrie momentul respectiv după cum urmează: „Le-am primit cu mare teamă, ca şi cum am fi ghicit într-un vis că taina cutremurătoare a pământului ni se dezvăluise deodată.” (69) Naratorul nu insistă mai mult, căci cititorul este acela care trebuie să interpreteze imaginea crengilor, o imagine care evocă, fără doar şi poate, Pomul Cunoaşterii Originare precum şi ciclul vieţii, creşterea, decăderea şi reînnoirea. Imaginea o aduce în minte, fără îndoială, şi pe aceeea a Crengii de Aur, magica ramură de vâsc pe care Aeneas i-a dat-o Persefonei pentru a putea intra în lumea de dincolo (Vergiliu povesteşte acest episod în Eneida.) Se sugerează, astfel, că eul este iluzoriu, că suntem mai mult decât noi înşine atâta vreme cât facem parte dintr-un univers conştient.
Creanga reprezintă o hierofanie, un obiect în care se întrupează sacrul, care va fi, apoi, revelat prin intermediul său, sau care, în termenii lui Eliade, „arată şi face evidentă coexistenţa esenţelor contradictorii: sacrul şi profanul, spiritul şi materia, eternul şi efemerul.”11 Imaginea simbolică a crengii depăşeşte limitele unui anumit sistem de gândire, asemenea unui poem şi, după cum arată Archibald MacLeish: „A poem should not mean/ But be.” („Un poem nu trebuie să însemne/ Ci să fie.”)12 Creanga aminteşte şi darul pe care Buddha l-a făcut unui discipol al său13, dar şi căutarea sensului ultim, exprimată de Daud Kamal în The Gift (Darul): „Am citit/ undeva/ că Buddha/ i-a dat un pumn/ de frunze galbene/ lui Annanda/ şi i-a spus/ că în afară de acelea/ mai erau/ alte mii/ şi alte mii de adevăruri/ împrăştiate/ pe tot pământul./ Era toamnă/ şi din depărtare/ s-au auzit sunetele/ talăngilor vitelor./ Iar eu/ am încercat/ să sondez/ adâncurile/ fiinţei mele/ dar n-am găsit nimic –/ nici/ adevăruri fragile/ şi nici minciuni/ frunzoase şi verzi.”14
Cu toate că scriitorul din el „a refuzat orice colaborare conştientă cu savantul şi interpretul simbolurilor”15, Eliade aduce mereu în actualitate miturile şi cosmogoniile în întreaga sa operă. Eliade considera că tratatele sale de religie, scrise în franceză, precum şi textele sale fantastice, scrise în română, proveneau dintr-un impuls înrudit, câtă vreme „arta nu-i nimic altceva decât o transcendere magică a obiectului, proiecţia acestuia într-o altă dimensiune, eliberarea sa prin concretizare magică şi creativitate.”16 El îşi considera cercetările ştiinţifice şi imaginaţia literară drept manifestări diferite ale spiritului, diurn, respectiv nocturn, văzute ca nişte categorii independente ale activităţii spirituale.(32) „Imaginaţia literară este continuarea creativităţii mitologice şi a experienţei onirice”, observa Eliade, şi „la fel cum toate fenomenele religioase sunt hierofantice în sensul că revelează sacrul dintr-un obiect sau act profan, creaţia literară dezvăluie sensurile universale şi exemplare ascunse în cele mai obişnuite evenimente.”17
Eugen dă crengile naratorului şi Lenorei, râzând cu poftă, ca în faţa unei glume cosmice. Lenora ţipă şi-şi pune mâinile la ochi îngrozită atunci când Eugen încearcă s-o sărute şi-şi dă seama, asemenea naratorului, că e timpul să plece de acolo. Eugen se arată dispreţuitor faţă de ultimele urme ale civilizaţiei, refuzând să primească uneltele şi proviziile care-i fuseseră aduse. În zilele următoare, naratorul aude mai multe zvonuri contradictorii referitoare la mai multe apariţii ale lui Eugen în diferite locuri, acest fapt sugerând limitele cunoaşterii umane şi ale înţelegerii raţionale.
După două săptămâni, mergând cu maşina unui prieten, naratorul îl vede pe Eugen pentru ultima oară, „înălţându-se pe fundalul cerului senin, cu barba în vânt, ca o apariţie de sfârşit al lumii.” (75) Ultima veste despre Eugen, aparent lipsită de fundament, îl prezintă cufundându-se în mare, izvor al vieţii. Imaginea lui Eugen cufundat în apele mării aduce în atenţie atât titlul românesc al nuvelei, Un om mare18, precum şi propria viaţă a lui Eliade, ca etern exilat. După cum scrie Joseph M. Kitagawa, Eliade a descoperit în propria existenţă departe de ţară o metaforă a experienţei religioase moderne a umanităţii.19 Când Eugen dispare, el lasă cititorul, adevărat co-autor al tuturor textelor de această factură, să-şi imagineze soarta personajului şi astfel să mediteze asupra angoasei ultime a umanităţii şi asupra celei dintâi uimiri a ei.
Ali Shehzad Zaidi
În româneşte de Rodica Grigore
Dl. Ali Shehzad Zaidi predă spaniola la Universitatea de stat New York din Canton. Este posesorul unui master în engleză la Universitatea din Peshawar (Pakistan), al unui master în engleză la Queens College (City University of New York) şi al unui doctorat în literatură comparată la Universitatea din Rochester. A publicat mai multe studii de literatură comparată despre Shakespeare şi Calderon şi este director al publicaţiilor de la Transformative Studies Institute. A scris mai multe studii despre literatura lui Mircea Eliade.
