In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Eseuri
PARADIGMA DANELIUC - DUMITRU RADU POPA Lasă, că e minorităţi! Căcăreaza de morişcă! Dacă scapă, pe noi ne taie! Hai la baraj să vedem pămîntul! Mama, vreau salam! Ce se “întîmplă”, de fapt în Senatorul Melcilor? Păi nu se cam întîmplă nimic. Totul e ridicol, cu necesitate (cînd e necesitate, nu mai e loc de întîmplare, să fim serioşi!), de la bun început - şi, în mod fatidic, nu poate sfîrşi decît ridicol.
Dialogul Senatorului, încîntat să facă pe şoferul, de astă dată. Asta în timp ce şoferul, fost securist, probabil din securitatea bună, ca şi cum ar fi existat vreodată aşa ceva (închipuiţi-vă doar nişte gardieni şi torţionari de la Dachau, care scapă prin pînza de paianjen a sistemului şi devin... victime! Ei bine, la noi s-a mai întîmplat, şi încă nici măcar ca excepţie!).
Băieţaşul care, în ciuda oricăror evenimente naţionale sau internaţionale, nu vrea decît salam, ca şi cum DNA-ul românesc, prin cine ştie ce extraordinară chestie genetică ar fi cuantificat şi inoculat în noii născuţi foamea de salam (fie el cu soia – cel cu care îi scoţi ochii celui care a trăit mai bine decît tine în România socialistă, – sau îl trimiţi de unde a venit pe românul care a emigrat înainte de Revoluţie – ori chiar salam adevărat... rusesc sau nu).
Ţiganii care, în general, pot fi făcuţi responsabili de orice, deşi: lasă, că e minorităţi!
Hai, deci, să lăsăm aceste speculaţii colaterale şi să mergem direct la esenţă. Da, spune Daneliuc, avem o problemă a minorităţilor. Şi probabil tot ce e teribil, insuportabil, nu e întîmplător, ci ţine de un întreg sistem depresiv, morişca. Un fel de jucat de-a democraţia, trucată. Deci, o iluzie la puterea a doua!
Există oameni care vor să li se restaureze dreptul sacru al proprietăţii. Dar noi, între timp, am făcut baraje şi hidrocentrale, dacă ţi-a căzut pămîntul sub apă, acolo ţi se va redistribui. Acest fel de realism ar putea să pară pur simbolic, sau alegoric în ţări şi culturi mai mult sau mai puţin civilizate decît noi. Se pare că, şi nu e prima dată, Daneliuc şi-a păcălit iar cenzorii (astăzi invizibili oficial, dar nu mai puţin puternici!) citînd pur şi simplu realitatea şi restituind-o ca atare, fără prezumţie alegorică: translatoarei i se va restitui... pămîntul ei de sub apă!
Echipa de filmare elveţiană. Filmează peste tot, la ei e liber. Senatorul e afabil. Vorbeşte o franceză tip furculition. Afabil. Tip: telefon en sufragerie! Nenorocita de translatoare abia are loc să-şi plaseze serviciile experte; ba mai cade şi pe bec cu operatorul stîrnind gelozie; face o treabă bună, în general, dar cînd vrea şi ea ceva de la senator e reprimată scurt, în termeni birocratic legali; sau, la interval de băutură, ar putea căpăta ce vrea, în schimbul sexului, practicat eventual chiar în camera cu copilul care vrea şi capătă salam. E şi senatorul nostru, ce să zicem: o javră, pînă şi cel mai inocent spectator înţelege. Aer avem, bani n-avem! Ţiganii fură tot, esenţial e să nu fure prea mult. Sunt probleme cu minorităţile! Dar senatorul are portbagajul plin! Şi tot e cel care explică oaspeţilor străini cum în vila în care a fost cazat Ceauşescu îşi făcea de cap.
Demanjezon, în concluzie!
A făcut şi bietul Ceauşescu ăsta ceva! Enigmă. Nu ştim unde se scaldă exact Senatorul, cînd priveşte barajul, ce culoare politică a avut sau are. E clar însă că e corupt, afemeiat, alcoholic, impotent – aşa cum îi stă bine unui om politic din România post-revoluţionară, am putea zice “nouă”, dar sîntem încă într-o tranziţie care nu are nici început nici sfîrşit şi e, mai mult decît o stare de spirit, un fel de cronotop. Senatorul dă, aşadar, salam cît se poate copilului, doar ca, eventual, semnînd cererea de reîmpămîntenire pentru pămîntul de-sub-apă al nenorocitei lui ghid-profesoare (abuzată, de altfel, şi în timpul Mineriadei... de către forţele de ordine, aşa cum ne stă bine într-o democraţie originală!) să obţină acces la cartierele private ale tinerei femei. Vrea pămîntul de sub apă! recapitulează Senatorul rulînd în minte, deopotrivă, posibilitatea împăcării lucrurilor pe plan local (Vreau consens!) cît şi pe plan sexual-personal (căci îşi trimisese tovarăşa de viaţă în splendida şi glorioasa Bulgarie) şi avea mîncărimi...
Escargots! Destul ca să stîrnească tot balamucul ulterior. Senatorul pofteşte melci. Oameni scoşi la cules melci. Scenă de neuitat, coborîre pe pante, umilinţe. Dar şi rîsete, tentative de viol. VIOL? Arestări de suspecţi. Probabil ţigani, oricînd merge rău – l’enfer c’est l’autre! Toţi culeg melci, deşi nu e sezon. Ei bine, tentativa de viol nu va rămîne fără consecinţe. Bineînţeles, ţiganii. Ochiul filmului face 360 de grade. Pleacă dintr-un punct anume, ca să se întoarcă în acelaşi... dar cu un alt punct de vedere şi un păcat în plus. Suma acumulărilor cantitative duce la saltul calitativ, doar aşa am fost învăţaţi: şi ce salt! Să fim serioşi: senatorul nu pofteşte deloc melci, îi fac chiar greaţă, o să şi verse ulterior dar în stil Daneliuc, adică cu o dilemă dostoievskiană: Nu pot să vărs, mi-e frică! Aceşti melci pe care senatorul nu-i poate suferi, de fapt, creează întreaga intrigă a filmului, şi ridică tratarea cinematografică la dimensiuni extreme. Elveţienii care vor totul pe viu o şterg. Problema cu ţiganii atinge apogeul: ca în cel mai bun western. În confuzia generală se dă foc, se înjunghie, ură pe viaţă, ură pe moarte... (L-a înjunghiat... la melci!).
Ne trezim cu Consiliul Europei aici chiar mîine! Cine conduce în România? Noi! Sînteţi organe, avem încredere! Să se împace!
Senatorul ridică laşitatea şi minciuna la rang de virtuţi machiavelice, ca şi cum ar fi citit Principele din scoarţă în scoarţă. Scandalul, focul, crimele le-au comis nişte extremişti de dreapta. În sfîrşit, o masă somptuoasă cu elveţienii acolo, poate iese ceva, vor să cumpere, dar oare au bani? Ce să iasă? Satul arde, s-a pus foc, vînătoare de ţigani în toată regula, Aurel omorît de Manix, Manix omorît la rîndul lui de către majoritari, Senatorul trînteşte o epifanie în toată regula, recunoaşte cît e de păcătos, se umileşte, se lasă în mîna Domnului, în cele din urmă reuşeşte să borască... Ea spune Tatăl nostru, copilul o ţine una şi bună: vrea salam.
E nasol! Ne credeţi tîmpiţi?
A doua zi Senatorul pleacă, în maşina reparată şi înconjurată, încet-încet, de mulţimea care se adună din toate părţile, toţi au de cerut ceva. Ce vor ăştia? Chiar aşa, ce vor ăştia care îi culeseseră melci, de la un biet senator pus în postul ăla de Marele Aleatoriu Românesc, de azi, de ieri, de mîine şi dintotdeauna. Toate trec, rămîne doar biserica de sub apă peste care se construise barajul lui Ceauşescu, sfîrşitul lumii iminent, şi zgomotul atoatepătrunzător, ca de toacă, Miron cel înţelept îşi construieşte corabia. Ameninţător. Ameţitor.
Dacă acel Consiliu al Europei nu vine încă la noi în Senatorul Melcilor, “europiada” domină Legiunea Străină, o farsă tragică de mare profunzime, neiertătoare şi artistic impecabilă. Daneliuc ştie că românii nu pot trăi fără mituri, fie ele cît de degradate. Meşterul Manole şi Mioriţa, miturile noastre fondatoare, povestite unui străin ca naraţiuni, ar duce la concluzia că sîntem un popor schizoid. Ce ştiu străinii despre disperarea creatoare, despre dilema cioraniană de a fi român!
Miturile post-revoluţionare, mai puţin duioase dar la fel de puternice, sînt NATO şi Uniunea Europeană. Iar în cadrul “europiadei”, conceptul de Legiunea Străină încinge minţile exasperate ale sătenilor. Filmul începe fantastic, are ceva de vînătoarea regală, dar şi o atmosferă asemănătoare finalului din Ziua în care vin peştii. Declararea gripei aviare şi confiscarea găinilor e cu totul remarcabilă, un topos stăruitor, arpegiat în diverse nuanţe. Europa pătrunde în sat cu găini olandeze, îngheţate, simbolul schimbării valorilor. Kentul, cu toată fascinaţia lui din România pre-revoluţionară, a fost înlocuit de Euro. O babă parşivă îşi stochează banii sub pernă şi e prădată. Face scandal, pretinde că i s-a furat mai mult, ba că a şi fost violată! Trei săteni cad cu precădere în mirajul Legiunii Străine. Ar comite orice, furt, moarte de om numai să devină legionari. Mirajul îl aduce şi menţine Domnul Maricel, afaceristul de tip nou cu acoliţii lui pungaşi. Baba-bubulină, poliţaiul care pe ascuns ar vrea să fie şi el legionar, dansul găinilor olandeze, asasinarea celor aborigene, toate ar putea încă supravieţui într-o comedie neagră, de tipul White Cat, Black Cat, cu refrenul Iar fură ăştia, ori de cîte ori se stinge lumina şi se merge pe linie ca să se constate unde s-a furat cuprul. Şi se fură şi benzină, la toate nivelele!
Decît că, şi aici Daneliuc schimbă registrul cu măiestrie, unul dintre băieţi o ia cu totul în serios, pleacă, nu se mai întoarce, adică mai bine zis se întoarce, dar mort şi eviscerat. Scenele de sorginte birocratică provocate de sosirea coşciugului, încercarea de obţinere a certificatului de deces, în fine constatarea eviscerării (totul din pricina necunoaşterii limbii germane: organele au fost donate) sînt vrednice de cel mai bun Caragiale. Pînă la urmă, nu se schimbă nimic. Oricît s-ar fura, tot nu ajunge. Pînă şi dragostea sună sordid în lumea asta unde morala e un lux pentru cei săraci, iar cei bogaţi nu au ce face cu ea...
Toată lumea vrea, pînă la urmă, să plece din satul numit România. Mai puţin Bebe, din Această lehamite. Sau cel puţin la început nu voia să plece, căci Dumnezeu are intenţii serioase în regiunea noastră! Într-adevăr, există un fenomen ciudat: lucrurile glisează la deal în loc să meargă la vale. Să fie un semn?
Doina, iubita lui basarabeancă, ar fi vrut să plece. Filmul se construieşte lent, într-un fel de arhitectură simfonică: în fond, tot ce se întîmplă duce la monografia lehamitei. Doina are un accident, e în comă profundă, dusă la spital, branşată la maşini. Doctoriţa Vali constată că e însărcinată şi, împotriva tuturor, insistă să fie ţinută în viaţă pînă vine... ajutorul german. Sîntem români, la urma urmei, învăţaţi să aşteptăm ba pe americani, ba legiunea străină, ba ajutorul german!
Filmul aminteşte realismul magic şi simbolismul subtil din Glissando.
Vreau un corp şi vreau doi mici şi o bere! Doina apare în film ca un spirit ce îşi caută reîncarnarea. Daneliuc nu e însă niciodată patetic, patetismul nu e partitura sa, aşa încît sublimul se amestecă cu derizoriul. Ca în viaţă. Ca în România.
Sînt român, sînt învăţat să pierd! Bebe, tatăl copilului Doinei, se duce la spital. E un alcoholic disperat. Bea probabil de frică, de inutil, de lehamite. E un om cultivat şi umblat. Urcase Himalaya, sau cel puţin aşa spune. Dintr-o derizorie şmecherie – să pună mîna pe apartamentul Doinei – acceptă să fie copilul menţinut în viaţă. Între el şi Vali, la început, se leagă o relaţie de interese diverse pentru acelaşi scop. Mai tîrziu, dragostea, în circumstanţe oricît de sordide, îi va uni pe marginea periculoasă a melodramei, în care nu se cade însă! Ajutorul german nu vine, dar ce să ne mirăm: de două mii de ani numai eşecuri!
Doina e debranşată, copilul moare.
Cubanezul poponar care lucrează şi trăieşte în atelierul de cauciucuri mizer al lui Bebe e bătut la sînge.
Futu-i maica mă-si! Pizda mă-si, şefu!
Bebe se teme de prezervative, Vali rămîne, din pricina debranşării Doinei, cu o teribilă obsesie a prizelor. Simte şi numeşte o teribilă lehamite. Acceaşi pe care o împărtăşeşte şi Bebe, beţiv, confuz, povestind despre reîncarnări şi clara lumină originară.
Doina nu ştie ce să facă, cum să dreagă, în aşa fel încât cei doi să fie împreună. Speranţa unui trup în care să se reîncarneze. Bebe şi Vali se iubesc, pînă la urmă, chinuit, în maşină. Vali simte că va rămîne însărcinată, la capătul tunelului aşteaptă, probabil, clara lumină originară.
Nu am spus aproape nimic despre arta cinematografică a lui Daneliuc, despre performanţele actorilor etc. Însemnările mele de vizionare s-au axat mai degrabă pe latura narativă şi ideatică. Incomoditatea este starea naturală a lui Daneliuc. Acum aproape 25 de ani, cînd a ieşit pentru cîteva zile Glissando pe piaţă, trecînd pe Magheru cu Domnul Mihai Şora am auzit glasuri – fără îndoială “montate” – la coada de bilete: Daneliuc ăsta nu e român! Da, domle, nici măcar român nu e, cum îşi permite? Aici e buba, Daneliuc nu e numai român, dar şi un specialist în românitate. Asta îi incomodează pe populişti, pe cei cu respectul mereu sculat pentru idei primite şi patriotism de operetă. Nu prea mulţi conaţionali vor să se recunoască în oglinda pe care regizorul nostru scriitor le-o pune în faţă. Din punctul acesta de vedere, însă, Mircea Daneliuc se află într-o companie extrem de selectă (pe care o merită, de altfel, întru totul). Ingmar Bergman s-a autoexilat în Germania după Persona: conaţionalii nu voiau să se recunoască în personajele lui. Cacoyannis a primit ameninţări cu moartea şi cinematografele unde se juca Zorba Grecul au fost boicotate în patrie. Daneliuc e sistematic minimalizat şi ca regizor (unde, chipurile, ar fi prea narativ) şi ca prozator (aţi ghicit: e prea filmic!). Dar, hai să punem degetul pe rană şi pumnul pe I. Lui Daneliuc îi pasă cînd altora li se rupe! Ştim cu toţii că opusul dragostei nu e ura, ci indiferenţa. Sper ca lui Daneliuc să nu-i treacă niciodată acest rîsu-plînsu, această dragoste-ură românească.
Avem şi aşa prea mulţi indiferenţi!
