|
| Eseuri |
UN UNIVERS ASTROCENTRIC - CăLIN-ANDREI MIHăILESCU
You’ll take me for a ride, I feel, and this is how I think you will
Mare bairam de cumpărături la mall
Acum, că ai terminat de făcut cumpărăturile iar căruciorul e plin până la refuz, iată că ţi-a venit rândul să te aşezi şi tu la coadă, alături de ceilalţi clienţi mulţumiţi. Împingi căruciorul şi-ţi faci loc prin culoarul îngust ce duce la cassă. Privind pieziş pe traseul reprezentat de această arcadă falsă, o să observi chipurile prin care lumea tabloidelor te scanează cu atenţie şi-o să înceapă, parcă, să te mănânce degetele: a cumpăra sau a nu cumpăra? O întrebare simplă, destinată simplelor perversiuni. O, tu, consumator, potenţial cumpărător a cărui artă se eliberează exact din acest potenţial: acestea sunt chipurile aureolate de glorie în America de Nord; acestea sunt vedetele care-ţi însoţesc înaintarea înceată prin noul tunel al tuturor vânturilor şi al schimburilor comerciale. Înainte ca banii şi mărfurile să treacă dintr-o mână în alta, atenţia îţi este distrasă de chipurile pe care
le-ai văzut de mult prea multe ori. Primeşti parcă veşti dintr-o altă lume – lumea faimei. Iată-i pe reprezentanţii ei: Britney Spears e o vedetă, Michael Jordan a fost o vedetă, aşa cum au fost şi vajnicii membri ai trupei Rolling Stones; Bill Gates e o vedetă, la fel e Brad Pitt, la fel şi Angelina Jolie... Din punctul de vedere al vânzătorilor de carte de consum din zilele noastre, Paolo Coelho e o vedetă, la fel ca J.K.Rowling şi Dan Brown. Pentru pasionaţii de sport, Ronaldinho e un star veritabil, Michael Schumacher e şi el un star, Venus şi Serena Williams sunt starurile-surori, Rafael Nadal şi Roger Federer sunt un soi de co-staruri, iar Tiger Woods, o, da, el e, într-adevăr, marea vedetă, starul incontestabil.
Cerurile noii culturi pop sunt pline de stele şi de staruri – nu exhaustive, ci de-a dreptul obositoare, iar inerţia simplei enumerări nu mai lasă loc defel pentru golul copernican. Toate acele stele strălucesc privindu-ne de sus în ritmul clipurilor publicitare care întrerup spaţiile calme şi infinite ale lui Pascal. Şi vin neîncetat spre noi de dincolo de ecranul televizorului sau al computerului: oricine poate frunzări paginile revistelor cu vedete sau al celor de scandal cu un simplu clic; iar ele, imaginile fundamentale ale acestei noi culturi, cultura pop, sunt pretutindeni. Nu-ţi dau pace deloc şi te tot înghiontesc prin tunelul conceptual al schimburilor comerciale pe care îl traversezi acum. Starurile vin – de sus, ca orice stele, nu-i aşa? – ca să-ţi ofere o imagine a ordinii extatice a banilor. Şi vin mereu, nu se mai opresc; şi cad parcă asupra ta cu acea fervoare a repetiţiei care e însăşi sursa acestei noi culturi.
Sub asediul acestor stele agresive a căror ţintă suntem chiar noi, se produc rapid şi efectele: spiritul tău deschide sticla; vezi deodată bulele heideggeriene de 7Up mergând mereu în sus, ieşind parcă dintr-un izvor prea profund pentru a-l putea sonda. Cultura exclusivistă a bulelor pare a străluci asemenea unei repetiţii exasperante a culturii de masă reprezentate de staruri; originile lui Heidegger – reversul, rezistenţa faţă de şi esenţa insignifiantă a produsului de consum numit Britney Spears. Cu fiecare nouă apariţie şi prin prezenţa starului, cultura pop îşi reafirmă dispreţul pentru unicitate, pentru acea esenţă străveche şi originară a cărei distanţă a fost numită, de Benjamin, „aură”. Vacile sacre ale culturii adevărate reprezentate de opera de artă (ridicaţi-vă şi aliniaţi-vă aici, Leonardo, Virgiliu & Comp!) sunt alese pentru a se potrivi cu forma unică ce le generează pe toate. Şi totuşi, un locuitor dezinhibat al zonei culturii pop şi nu numai – Gilles Deleuze – ne spune că Unicul, cel dintâi de felul acesta, nu-i nimic mai mult decât o simplă unitate extrasă dintr-o multiplicitate. Arta pretenţioasă – şi sistemele ei de susţinere cum ar fi teoria critică, literatura comparată şi estetica filosofică – vor fi privite drept suspendarea benevolă a multiplicităţii din care acel Unic de seamă, o dată extras, îşi şterge urmele pentru a putea lua lumea în stăpânire. La rândul său, noua cultură pop ştie – cu sprâncenele parcă încruntate, dar nu şi cu ochii plecaţi – că acel Unic nu-i suficient: Unul e deprimant. Einmal ist dismal. Steaua străluceşte – un intermitent şi orbitor spectacol în care joacă unul, mai mulţi şi Unicul. Acel unu care poate deveni mai mulţi este starul. Îi ademeneşte pe numeroşi consumatori în capcană, adică în fericita identificare care le oferă o identitate parţial ludică: a fi la fel cu el prin nenumăratele căi ale unei noi vieţi lipsite de vlagă. Steaua poate repara aure: reprezintă tot atâtea forme posibile ale tale câte pot exista, îţi descoperă dorinţele ascunse ca o multiplicitate redusă la forma sa unică – tu – însuţi.
Cum, n-ai de gând să-i asculţi chemarea? Celine Dion nu te face să te simţi mic şi insignifiant? Nu poţi suporta imaginea atât de bine vândută a lui Tom Cruise? Nu-ţi vine s-o cumperi cu totul pe Britney Spears măcar pentru o clipă? Crezi că ea sublimează suburbia aşa cum ar trebui s-o facă un Dasein de plastic? Că e doar un produs al directorilor executivi ai corporaţiei Sony Music? Eşti gata să afirmi că astfel de staruri poartă cu ele semnul golit de orice sens esenţial al faimei? Şi de ce nu? Trăim într-o ţară liberă, la urma urmei şi, luând în considerare toate acestea, e dreptul fiecăruia să nu guste astfel de concursuri gen Big Brother şi să respingă acest tip de familie extinsă din paradis şi până în infern care i se oferă din punct de vedere cultural. Le goűt oblige – gustul e pentru cei puternici, pentru cei slabi şi pentru cei atipici – dar încă mai trebuie să traversezi tunelul ce duce la casă, să plăteşti şi să te porţi conform tuturor normelor comune în vreme ce încerci să te desprinzi dintre umbrele strălucitoare ale acestei noi porţi de fildeş a tabloidelor. Banii şi mărfurile trec dintr-o mână în alta în punctul culminant al schimbului comercial, acel moment parcă scos din timp când mâinile devin gheare prinse în extazul legii gravitaţiei. Iar după ce acest mititel chatharsis a reuşit să te scuture de fulgii de lumină pe care starurile i-au aruncat asupra ta, ieşi de la mall, în cele din urmă, liber ca pasărea cerului. Acum eşti în parcare.
Dând o raită cu maşina
Conducând tot înainte pe strada desfătării şi a descurajării, priveşti în oglinda retrovizoare. Poate că e timpul să te întrebi: „Ce contează?”... „Ce cumpăr, de fapt?” Iar apoi, conceptual şi mândru: „Oare cum poate cineva să cumpere tot balastul acestei culturi pop?”1 Şi mai apoi, cu o strategică încruntare a sprâncenelor: „Dar neintrând în acest sistem stelar, oare nu suntem păcăliţi şi conduşi într-o altă economie?” O adiere de paranoia conspirativă te poate cuprinde ca o boare pe acest drum fenomenologic: „şi dacă respingerea aceasta a mea a sistemului de staruri a fost calculată în avans de Bătrânii şi Înţelepţii Mall-ului?” Şi dacă, dispreţuind chipul cu acele buze rujate din belşug ale Angelinei Jolie, posibilitatea ca eu să cumpăr o carte de Alice Munro e deja calculată pentru a creşte de zece ori, iar achiziţionarea unui film de Bergman pe DVD să cunoască o creştere uriaşă, de 450%? „Dacă cumva valoarea de schimb a unui star oarecare e măsurată tocmai în acest mod pervers?” Şi dacă, atunci când cumpăr lucruri legate de cultură, subiectul meu estetic şi rafinat cumpără cumva împotriva Angelinei? (Bine, asta nu-i întru totul adevărat; de fapt, cumpăr împotriva lui Brad Pitt.) Şi cât de departe poate merge această estetică a consumului ce opune rezistenţă şi e îndreptată împotriva cantităţii tot mai mari de conformism şi care ajunge până în străfundurile inconştientului? Până unde aş putea, oare, să-mi împing speculaţiile paranoice? Ar trebui să presupun că a cumpăra împotriva lui Matt Demon dă o posibilitate de 50% să iau două pachete de gumă şi un tub de pastă de dinţi Colgate, dar nicidecum fasole la conservă sau granule de tămâie? Trebuie să presupun că există nişte raze subliminale ce-mi ies în cale, desigur, trimise de stele, pentru a-mi spune ce să fac, în conformitate cu o serie de scenarii secrete şi gata făcute, valabile chiar şi în universurile paralele ale cumpărăturilor, aşa cum e al meu (dar care nu sunt şi alternative, asta cu atât mai puţin)? Ar trebui să renunţ, să mă las prins în convingerea că există o aură neagră aruncată de stele, pe care Bătrânii şi Învăţaţii Mall-ului o calculează ca pe o nişă de magazin? Adorno nu a fost primul care a sugerat că, pentru a vedea o stea, nu trebuie să te uiţi direct la ea, ci uşor pieziş. O simplă privire grăbită e modul cel mai adecvat de a te uita la o stea. A o privi direct înseamnă a o pierde, iar astfel a te prăbuşi în propria privire fascinată, lipsită de acea licărire în stare să dezvaluie marele vasilisc de deasupra ta. Oricine îşi poate da seama: puterea de vânzare a stelelor de toate felurile e direcţionată aproape clandestin către lumile înalte şi exclusiviste care resping simpla privire. Arta populară limitează câmpul vizual şi nu le dă dreptul exclusiviştilor să-i lase ochii să se deschidă cu adevărat. Necunoscute mai sunt şi căile capitalului!
Dar în orice fel ar fi înţelese, stelele sunt articulate într-un sistem nesfârşit şi fără vreo limită: acolo nu există discriminări – fiecare îşi poate cumpăra imaginea preferată. Starurile oferă acel punct de conexiune dintre capital şi democraţie în acelaşi fel în care Moş Crăciun face legătura dintre capital şi ritual (iar Satan, la depărtare de numai o metateză, se ascunde în detalii, detaliile ce definesc starurile, cele la care privesc devotaţii în vreme ce contemplă, aşa-şi imaginează, însuşi starul: buzele Angelinei, haina lui Britney, mişcarea lui Tiger...) Făcând să apară această imagine dintr-o simplă privire, starurile articulează dubla organizare a fetişului. Nebunia de a vedea se întinde până la antipozii barocului, imagine creată de o simplă privire. Ce bine se potriveşte toată povestea asta pentru blocajul din trafic în care ai ajuns!
Moş Crăciun nu-i chiar real; şi nici starurile nu sunt. Ambele imagini aparţin unui regn daimonic sau angelic ce mediază între mersul de fiecare zi la cumpărături şi dorinţele utopice. Medierea universală despre care vorbea Hegel ar pune la păstrare starurile culturii pop ca pe nişte veritabili idoli antropomorfi, dar acestea sunt elemente evidente de coerenţă din cadrul culturii pop contemporane, în vreme ce e supusă focului încrucişat al criticii. Pentru a le înţelege, criticul ar trebui să stăpânească o serie de instrumente de bază (distanţa critică, focalizarea fenomenologică pe obiectul interpretării, interpretarea ca atare) şi să se alăture masei. Vreau să spun masei necritice necesară pentru ca sistemul stelar să se poată pune în mişcare şi să dureze. Dacă criticul ar fi tentat să încerce o vastă reconsiderare a universului culturii (pop), mai degrabă decât să opună de la bun început o rezistenţă specifică şi îndârjită vicleniei ploii de stele, ar fi mai bine să se alăture definitiv masei necritice. Mişcarea aceasta poate implica o promisiune diferită pentru direcţia ulterioară a criticii, inclusiv a celei a lui Adorno şi a industriei culturii al cărei vestitor a fost acesta.
Universul astrocentric e fabricat fără să fie nevoie de vreun recurs la critică. Asta înseamnă a afirma cu voce tare că astrocentrismul este în mod necesar necritic. Stelele se nasc în prăpastia deschisă între opera de artă şi conceptul de operă de artă: în termeni kantieni, ele apar în clipa sublimă ce face imaginaţia incapabilă de a mai conecta opera de artă cu conceptul corespunzător. Din punct de vedere geopolitic, starurile sunt sublime, atât matematic, cât şi dinamic. Ele întrerup judecata şi o împiedică de a reveni la pendulul ei ce se mişcă perpetuu între opera de artă şi concept. Prin neîncetatul lor flux de stălucire, stelele întruchipează eşecul conceptului kantian de Einbildungskraft2, din care se hrănesc cu o poftă pe cât de feroce, pe cât e şi recurentă. Deoarece evaluarea unui star nu poate fi întru totul efectivă la nivel critic, starul trebuie să aparţină tărâmurilor paradisiace ale scenariilor industriei culturii, acolo unde i se şi plătesc sume fabuloase pentru a rămâne. În acele ceruri înstelate ce amintesc de pânzele lui Van Gogh, pura reprezentare înghite orice altă urmă a prezenţei.
Starurile sunt făcute ca să absoarbă o multitudine de priviri de natură a le mări strălucirea. Cu siguranţă, e nevoie de ceva muncă pentru a evidenţia şi a observa mişcarea şi evoluţia fiecărei stele. The Dixie Chicks nu vor cânta şi nu vor zbura pe mătura fermecată a lui Harry Potter – o astfel de ciocnire stelară ar implica riscul, pericolul ca vânzările să scadă la zero. În principiu, universul astrocentric e multi-centrat, permite erori categoriale şi evită critica cu un zâmbet divin sau cu furie nestăpânită.
Şi atunci, cum să nu-ţi pui melancolica întrebare: „Cum de pot păli şi cum se pot stinge stelele într-un univers astrocentric?” Sportive şi sportivi celebri se retrag pentru a fi imortalizaţi pe numeroase bulevarde faimoase, în nenumărate „hall of fame” sau în alte mausolee moderne. La urma urmei, starurile din domeniul sportului sunt cele mai reale dintre toate: comerţul acestor luptători ai zilelor noastre este validat în mod empiric de competiţia cea mai valabilă în faţa oricărei încercări de manipulare. Praful lor stelar si cosmic lasă urme care nu mai arată, însă, şi drumul de întoarcere (vechiul sistem de orientare pentru întoarcere al lui Hänsel şi Gretel va fi constituit fie din elemente de kitsch, fie din fragmente nostalgice de tabără). Dar pierderea starurilor are o raţiune, iar în această privinţă, praful cosmic e persistent. Poţi găsi urme din el chiar pe oglinda retrovizoare a maşinii şi, în timp ce conduci privind atent în ea, încerci, de fapt, să-i arunci, acestei stele, măcar o privire, oricât de grăbită ar fi ea.
Tocmai atunci se întâmplă ca o vacă să apară parcă de nicăieri în mijlocul şoselei. Virezi brusc, îi eviţi mugetul, nivelul de adrenalină creşte (dar destul de târziu, ca de obicei), şi atunci ai ceea ce alcoolicii numesc „o clipă de luciditate extremă”: înţelegi deodată că privirea aruncată stelei nu e doar indirectă, ci şi dublă. Ea acoperă spectrul (1) al distanţei fixe dintre subiectul aflat în faţa ochilor tăi şi un obiect persistent şi stabil şi (2) distanţa variabilă ce se măreşte sau se micşorează, asemenea unui acord între cel ce priveşte ca un veritabil voyeur şi obiectul dorinţei sale. Distanţa fixă e adnotată drept diferenţa ontologică dintre cel atins de celebritate şi restul privitorilor – iar aici distanţa epistemologică dintre subiect şi obiect e transformată într-una ontologică, ce nu poate fi absorbită şi percepută de sistemul gândirii. Dacă punem altfel problema, pentru că şi aşa vă place să va mutaţi, uneori, mobila din apartament, existenţa unui star îi copleşeşte înţelegerea. Nici un subiect al modernităţii nu va fi mai mult decât unul lipit de steaua sa proprie, asta doar dacă nu cumva este vorba despre subiectul transcendental al lui Kant contemplând o stea monadică care, ca să spunem adevărul până la capăt, ar fi un caz de episte-înşelătorie în cheia culturii de masă. Lumina enigmatică a Creaţiei şi lumina orbitoare a soarelui sunt acum puse în umbră de covoarele roşii pe care păşesc noile stele. Pe care, de altfel, le putem vedea oricând.
Şi privirea acelui veritabil voyeur? În cazul acela, starul este un fetiş, la fel şi împrejurimile unde se află şi unde nu poate fi găsit. În mod (ob)scenic, în universul astrocentric, noua stea se evidenţiază foarte clar, dar apare şi în fundal în oglinda sau scena pe care o priviţi. Retrăgându-se, steaua ia parte la o serie de mişcări mitologice obscure, iar afirmându-se ca figură de prim plan, ea imită acel ego narcisist al oricărui sistem filosofic din lume, în sensul de reprezentare. Obscenitatea stelei rezidă în aceea că poziţia ei oscilantă – de prim plan sau de fundal – de pe scenă este la fel de perversă ca şi imanenţa forţată impusă lumii întregi de tehnologie: steaua reprezintă mitul, ego-ul şi limita. Apare pe scenă, deci dubla privire o găseşte întotdeauna înapoia eului său reprezentat. Această dublă privire, aprinzând şi potolind dorinţa, poate fi numită şi dublă determinare a oricărei evaluări.
Şi-atunci dai din cap: ajunge cu atâta zgomot despre această neclaritate atât de clară! Vă amintiţi de episodul cu vaca, şi iată că intervine altul, ca şi cum un soi de inedită madeleine Proust v-ar oferi puţin şerbet de mango într-un plic gol. Iată unde încercaţi să ridicaţi scutul aflat mereu la îndemână al autoapărării. Iată-le şi pe ele, superstiţiile binare: nu se poate face vreo comparaţie între Dante şi Dan Brown; Rafael e un gigant pe ai cărui umeri figuranţii zilei nu fac decât să-şi instaleze micile lor realizări; cum ai putea pune alături trupa „The Red Hot Chili Peppers” cu Mozart? Întoarcerea periodică a gustului estetic demodat (care a fost întotdeauna explicată gnostic ca ieşind pentru a rezista în faţa fratelui adevărat şi rău – prostul gust) va alege, poate, să adere la acelaşi model lacrimogen caracteristic pentru kitschul nostalgic şi fascismul stabil. Aceasta ar fi o axiologie născută oarbă – o teorie a valorilor estetice mereu în mişcare. Fiind oarbă, trebuie să rămână superstiţioasă, deoarece această axiologie mereu în mişcare e predeterminată pentru a nu-şi înţelege în mod necesar propriile determinări. Nu fiţi prea aspri cu noua cultură pop sau cu amuleta magică a vechii culturi exclusiviste îndreptată ţintă împotriva ei! Orbirea în faţa propriilor predeterminări este datul oricărei axiologii. Poate că vreţi să abordaţi chestiunea din punct de vedere dialectic. Poate că vă vine să spuneţi că acea dublă privire este atât expresia, cât şi efectul orbirii în ceea ce priveşte determinările axiologice. Aşa să fie! Şi ce dacă? Aşa să fie! Şi tot nu ştiţi în ce să credeţi. Priviţi din nou în oglinda retrovizoare, dar acum oglinda însăşi s-a cam întunecat. Poate că ar fi mai bine să credeţi că într-adevăr lucrurile văzute în oglindă sunt mai limpezi decât pot să pară. De exemplu, stelele – poate că ale lui Dante – însă nu acelea ale izbăvirii.
Scurtă pauză de împrospătare
Un pic zguduit de toate astea, aveţi nevoie de o altă recuzită. Vă opriţi la standul de cărţi, comandaţi un espresso, mai cumpăraţi un exemplar din Dorinţa de putere a lui Nietzsche şi primiţi noi şi noi asigurări din partea omului cu mustaţă care putea să stea pe vârful unui ac împreună cu alţi zece asemenea lui (dar cine mai e ca el?) Bună alegere! Cine altcineva ar putea spune „Relatez istoria următoarelor două secole: ascensiunea nihilismului, care şîn conformitate cu evanghelia saţ, a devenit necesar... Nihilismul reprezintă cele mai înalte valori care se degradează pe ele însele. Scopul lipseşte; la întrebarea «de ce?» nu se mai poate găsi vreun răspuns... Nihilismul văzut ca putere mereu crescândă a spiritului: nihilismul activ şesteţ forţa motrice a distrugerii”?3
Cât despre motivele pentru care nu se poate răspunde la întrebarea „de ce”, Nietzsche afirmă că găseşti doar ceva mai mult decât prefăcătorie atunci când priveşti într-o oglindă: „Nu mai există acţiuni morale: acestea sunt complet imaginare... există doar intenţii şi acţiuni imorale.” (786) ... „Religia, morala şi filosofia noastră, toate acestea sunt forme decăzute ale umanităţii. Mişcarea contrară: arta.” (796) ... şi apoi „lumea şvăzutăţ ca operă de artă... îşi dă naştere sieşi.” Şi frumuseţea, acea frumuseţe care nu mai poate avea deloc grijă de ea însăşi, căci acum are în grijă întreaga lume, şi acest lucru îl pune ea în poala artistului: „Frumuseţea, pentru artist, e ceva ce depăşeşte toate nivelurile de organizare, căci în frumuseţe opoziţiile de orice fel sunt îmblânzite. ... şaceastă forţă a artistului esteţ cea mai înaltă formă de putere, adică puterea asupra oricăror opoziţii.” (803)
Ceea ce este neartistic şi, deci, slab, trebuie să fie puterea lacomă a ego-ului: căci lucrurile individuale, ideea de proprietate însăşi, toate sunt un soi de continuare determinată de dorinţa rapace a eului, acum pe cale de a dobândi cetăţenie la nivel domestic. Ceea ce posedă cineva reprezintă dovada, confirmarea deplină şi apărarea existenţei eului. Este interfaţa dintre eu şi lume, ambele fiind mai mult sau mai puţin compromise şi deteriorate. Iar lipsurile sunt şi ele acolo – contrapondere obiectivă – pentru ca toţi să poată vedea fără a da atenţie chipului falsificat al eului.
Ceea ce este artistic nu e o adunare sintetică sau lacomă a întregii morale şi aşa mai departe, valori care au fost subevaluate în genealogia atotcuprinzătoare numită die Umwertung aller Werte, ci mai degrabă ar trebui să reprezinte cel de pe urmă resort al raţiunii. „Doar în termeni estetici lumea va putea fi justificată întotdeauna”, repetă Nietzsche în Naşterea tragediei. După şaisprezece ani, în 1888, unicitatea artei va ajunge să denumească mişcarea opusă acelor sedimente ale judecăţii raţionale numite valori ersatz, ca un soi de telos de natură a scurta drumul. Judecăţile non-estetice nu vor mai putea da nici o justificare lumii. Potenţialitatea Judecăţii de Apoi din tradiţia creştină este, astfel, anulată, la fel cum se întâmplă şi în orice formă de închidere ce duce de la dimensiunea umană a curţilor şi, implicit, a oricărei instanţe de evaluare, la auto-legitimarea transcendentală. Afirmaţia conform căreia lumea poate fi justificată doar în termeni estetici pare a însemna că singura judecată justificativă care mai există rămâne aceea a kantianului Urteilskraft, care merge precis şi universal între opera de artă şi conceptul ei. Elementele particulare în căutare neliniştită a generalului lor, precum şi elementele de generalitate ce supraveghează trupele lipsite acum de valorile particulare sunt cele două tuneluri ale judecăţii, menite a nu se întâlni niciodată. Această afirmaţie este la fel de deschisă în ceea ce priveşte semnificaţia finalului, cum este şi venirea unui Mesia al evreilor şi, în acest fel, incapabilă – pentru cei ce nu doresc – să falsifice fundamentul ei în calitate de sediment al valorilor. Cele două secole de nihilism despre care vorbea Nietzsche sunt estetice în acest sens restrâns: pentru el, taxonomiile estetice sunt instanţe ale taxidermiei: naturi moarte împăiate.
Ceea ce rămâne în lumea acesta lipsită de valori sunt o serie de forţe şi cantităţi, dar nu şi acele interpretări numite fapte. Faptele şi valorile sunt falsificate în mod egal, forme ale non-existenţei aduse la viaţă de contradicţia lor reciprocă. Aveţi încredere în Nietzsche. Aveţi încredere în Nietzsche atunci când spune că lumea de forţe şi cantităţi (acea lume pe care o numiţi lume de quanta) lasă foarte puţin loc pentru discursul calităţilor acestora, sau pentru o lume de qualia, dacă vreţi. De ce să nu sorbim puţin din aşa ceva?
Quanta şi qualia: orice gândire cu privire la valoare se risipeşte într-o apreciere calitativă şi în scuza sa cantitativă. Cea din urmă tolerează uneori descrierea, adesea vrea s-o obţină, iar alteori chiar o imploră. A descrie şi a explica sunt activităţi ce nu se întretaie în lumea dominată de qualia. Trebuie să se strecoare cumva ilegal între graniţele acesteia şi să se prezinte acolo într-un mod atât de stupid, asemenea unui imigrant ajuns de curând într-o altă ţară, un imigrant mereu zâmbitor. Pentru interpretare, quanta şi qualia sunt universuri paralele, ale căror puncte de intersectare aparţin elementului de science-fiction (asta ar fi, probabil, definiţia cea mai potrivită a S.F.-ului, îmbogăţit, desigur, cu câteva reclame futuriste). În vreme ce alte dublete (sau „cuplete”, cum ar fi trup şi suflet, sau suflet şi spirit) au fost amestecate din punct de vedere istoric în organimismul ultimelor veacuri, quanta şi qualia au rămas separate. Ele reprezintă însuşi tărâmul indeciziei. Un sonet perfect din punct de vedere tehnic poate fi la fel de lipsit de valoare ca şi un colaj făcut la întâmplare. Valoarea tehnicii nu poate depăşi niciodată domeniul strict al tehnicii. Totuşi, formele tehno-compozite, cum ar fi capacitatea de atragere a privitorului pe tărâmul cinematografiei şi aducerea sa la acest nivel de valoare, cel puţin pentru câteva clipe, există. Sub impulsul cathartic al momentului respectiv, masa necritică îşi dezlănţuie temerile, iar în clipa următoare şi le exprimă.
înşelătoria tehnologică numită funcţionalism, cea care proiectează o descriere, o explicaţie a formei asupra lumii valorilor nu e nimic mai mult – dar nici mai puţin – decât extinderea analogică a Tehnicii către domenii pe care ea însăşi le-a făcut imposibile.4 Valoarea rămâne legată de un domeniu al lui „trans”: cum ambele se opun faţă de quanta într-un soi de dublu Weltanschauung şi tind să ajungă pe un teritoriu mereu dincolo de sine, în căutarea înfrigurată a (numelui) propriului Stăpân: qualia. Descrierea unei valori inerente domeniului acelor lucruri „ce se pot descrie” exprimă o expunere definită faţă de încrederea în tehnologie. Încrederea într-o proiecţie funcţională a ceea ce poate fi descris – quanta – răsfrântă asupra lui qualia e la fel de amuzantă ca şi filosofia naturală de după Socrate: naivitate aplicată, nu mult diferită de „ideile primite de-a gata” ale lui Flaubert. Valoarea, spune Nietzsche, este credinţa, şi îl credem. Aşa încât, dacă valoarea este autosuficientă, ea este şi mereu justificată în şi de către ea însăşi. Tablele de valori maschează bulele de sânge şi de cerneală ale anxietăţii care le-a făcut posibile.
Merită să aruncăm o privire şi la încercarea cuantificatorilor de a trata „excepţionalul” (acela care se înscrie în stratosfera lui qualia). O astfel de încercare de explicare provine din reformularea cazului lui Karl Popper de inducţie radicală, sau de la „teoria lebedei negre”. „Spre deosebire de momentele incertitudinii tradiţionale, lebedele negre sunt extrem de rare, apariţii neaşteptate ce au un mare impact.”5 Asemănător, succesul unei cărţi sau al alteia este determinat de – din cauza lipsei unei lumi mai bune – noroc şi doar un foarte mic segment dintr-o populaţie imensă de cărţi va ajunge în atenţia reală a publicului, în vreme ce marea majoritate vor muri de şi în perfect anonimat. Vedeţi aria problemelor ce se includ aici, de la cultivarea imaginii unui autor până la masa de intermediari ce fac legătura între general şi particular şi între anonim şi faimos. Totuşi, dacă trecem cu vederea cât de corect este acest proces de selecţie (iar dacă cineva ar vrea să organizeze alegeri pentru aşa ceva, acestea n-ar putea fi niciodată cu adevărat corecte), această explicaţie face ca ceea ce este excepţional din punct de vedere estetic să fie excepţional şi din punct de vedere statistic. N-am greşi prea mult dacă am afirma că, după cum toate textele literare se nasc egale şi deschise oricărei abordări ideologice, birocratice sau de marketing, aspectele aflate sub lupa statisticii sunt menite a rămâne lipsite de miză. Această valorizare sentimentală a unităţii de măsură însăşi, bazată pe ignorarea valorii interne a obiectelor selectate, face inutilă critica literară, la fel şi istoria sau teoria. Acesta nu e deloc un caz înâmplător, veţi spune. Chiar şi atacuri mai puţin naive la adresa instituţiilor literare consacrate se izbesc de aporia evaluării: acele qualia sunt orbirea sau ignorarea lui quanta, iar de aici rezultă o orbire constitutivă a judecăţilor de valoare. În acest sens, valoare înseamnă extazul – şi formele sale moderne – ce deschide calea regală a lui quanta.
Acum aţi început să vă plictisiţi. Valorile voastre artistice scapă de orice responsabilitate: locul lor de joacă, neîncorsetat de legi morale, respinge încorsetarea discursurilor moral-obositoare. Iar asta, prietene – pot să-ţi spun acum, că tot iei ultima înghiţitură din espresso şi eşti gata să ieşi din librărie – asta e ceva plăcut, deşi plin de slăbiciune. După dorinţa lui Faust de a-şi frige creierii şi de a-şi vinde sufletul pentru totala cunoaştere, după aporiile lui Pascal despre credinţă şi raţiune, după ce Dostoievski a avut curajul de a trece peste prăpastia dintre credinţă şi lipsa de credinţă, dacă mai există vreun înţeles al tragediei deschis cunoaşterii, acesta trebuie să se afle tocmai în ruptura dintre quanta şi qualia. Însăşi noţiunea de valoare întruchipează această tragedie. Valoarea nu e introspectivă. Dacă nu e altceva, atunci este un dezastru prospectiv.
În calitate de dezastru amânat, valoarea se rupe deodată de îndrumarea deficientă a starurilor: le evită tocmai ca să i se ofere ei însăşi, să le lase se orienteze singure şi numai pe ele însele şi să-şi rezolve astfel munca infernală. Afirmarea caracterului imploziv al valorilor coincide cu afirmarea universului astrocentric. În vreme ce masa lipsită de spirit critic ocupa centrul scenei în procesul de destrămare a legăturilor de comunitate şi a simţului sacru al oamenilor, valorile îşi pierdeau şi ele contraponderea fundamentală: lucrurile consacrate ale Lumii Vechi erau zguduite de Marele Război, banii erau separaţi definitiv de vechea lor acoperire în aur, bâiguielile şi bâlbâielile de tot felul iar apoi muţenia au intervenit pentru a despărţi experienţa de vechea sa abilitate. Această epocă, profetizată de Nietzsche şi descrisă apoi de Benjamin şi Adorno, a durat deja aproape un veac.
În vreme ce ieşiţi din această librărie poate că visând să reuşiţi să împingeţi epoca acestui univers astrocentric în vreo prăpastie, ajungeţi din nou în parcare. Ce mai rămâne de făcut? Conduceţi înainte, mereu înainte! Niciodată nu vă veţi mai întoarce acasă; cumpărătorii se vor lăsa jefuiţi în continuare, dar nu voi, şi nici eu. Noi o să ne pierdem pentru totdeauna, asemenea unor mistici ai autostrăzilor.
(Text apărut iniţial în revista Neohelicon, XXXIV, June 2007, 1.69-77)
CăLIN-ANDREI MIHăILESCU
În româneşte de Rodica Grigore
|
|
|
|
|
|
|
