|
| Eseuri |
UN TEATRU PERSONAL - GEORGE BANU
Marionete mă înconjoară acasă, aranjate în jurul meu, fără a fi câtuşi de puţin adunate în numele unei dorinţe de colecţie, ci doar ca rezultat al unei progresii neprevăzute nici prealabil decise. Totul a început printr-un cadou de nuntă adevărat punct de plecare, ca şi cum prietenul care ne-a oferit prima marionetă, diagnostica o dorinţă ascunsă, deschizând astfel o perspectivă nebănuită. Cum s-ar interpreta astfel faptul că ansamblul acestor marionete este constituit, aproape în întregime, din cadouri? Prietenii au avut, fără îndoială, intuiţia unei atracţii pe care o neglijasem. Marionetele mă leagă deci de prieteni, de o dimineaţă lugubră convertită în opusul ei mulţumită unui paznic care mi-a adus din partea unui coleg italian, mai întâi pe Pantalone, iar mai apoi un Brighella posomorât. Marionetele îmi duc aminte de asemenea de prietenul care îşi desface geamantanul cu cadouri thailandeze şi mă invită să aleg. Privirea şi apoi mâinile se îndreptară către mica prinţesă care, şi acum încă, mă primeşte în fiecare dimineaţă cu faţa ei bucălată şi cu energia ei contagioasă. Şi cum să uit de prietenul sosit direct de la Hanoi, după 12 ore de zbor, cu o marionetă vietnameză în braţele sale? Sau capetele de marionete chinezeşti găsite, de o colegă, devenită după aceea prietenă, într-un talcioc normand? Mai sunt şi altele cumpărate împreună cu soţia mea, la Praga, Padova, Amsterdam. Şi astfel, sub semnul dragostei sau al amiciţiei, acest teatru a luat fiinţă. Acum are 33 de ani.
Marionetele aranjate pe un fotoliu sau pe o canapea, agăţate pe colţul unei biblioteci sau de mânerul ferestrei, nu constituie un întreg, dar ele sunt plasate în spaţiul meu intim şi le regăsesc în jurul meu. Adesea, mai ales dimineaţa devreme, la ora când lumina este nesigură, le trec în revistă şi ele fascinează prin tot ceea ce conţin ca rezervă de aşteptare. Aşteptarea unui teatru care să se nască, a unui spectacol visat, a unei manipulări pentru a le mişca. Marionete care nu au decepţionat niciodată pentru că nu au avut niciodată posibilitatea de a împlini acest vis. El rămâne pentru totdeauna suspendat şi, în zori, după o noapte petrecută la teatru, ceea ce mă încântă la ele, este tocmai perspectiva unui teatru virtual, neîmplinit, dar fără încetare posibil. Brook, o dată, prezentând o statuetă mexicană, pornind de la golul săpat în interiorul ei, formulase modelul său de actor, actor care prezerva vidul, care nu umple scena de gesturi şi cuvinte. Marionetele, fiind mute, în teatrul meu personal, oferă aceeaşi satisfacţie: prin ceea ce îi lipseşte, el eliberează şi îmi permite să proiectez un alt teatru decât cel al cărui martor sunt, într-un mod regulat, seară de seară.
Reprezentarea omului mă fascinează şi, alături de marionete, am reunit şi câteva sculpturi. Ele oferă celălalt versant, cel al gestului definitiv, al posturii imobile, a secundei suspendate. Marionetele rămân străine acestei imobilizări a corpului căci, lăsate pe jos sau agăţate, ele întreţin sentimentul de imprevizibil, făcând posibilă o transformare şi o ipotetică trecere la act. Salvarea aşteptării este o salvare a teatrului. Teatru nevăzut, dar aşteptat.
Câţi dintre scriitorii cultivaţi, Musset în primul rând, n-au apărat „teatrul de fotoliu”? Teatru imaginar care, pornind de la texte, se deschide ca o floare de lotus doar la lectură. O piesă, un fotoliu – iată începuturile unei reprezentaţii care nu decepţionează niciodată, mărturisesc toţi acei sceptici ai scenei. Pe când la mine nu cărţile sunt cele care deşteaptă dorinţa teatrului, ci marioneta. Ea se încarcă de aceste puteri imaginare care permit o izolare temporară în care eu exist adesea, de a se proiecta într-un spectacol neaşteptat, spectacol viitor, spectacol a cărui sursă primară ea este. Marioneta este opusul „madlenei” proustiene, ea nu trimite la un trecut, ci la un viitor. Viitor incert, dar un viitor posibil.
Paul Klee a creat marionete. Marionete ciudate şi violente, marionete ce aveau un destinatar, fiul său, Felix. Acest teatru personal care se compune în jurul meu de 33 de ani este uimitor prin absenţa copilului…, la mine acasă nu sunt copii. Dar marionetele care, cu certitudine, nu sunt destinate doar copiilor, nu sunt ele o manieră identică de conservare a copilului din adultul care sunt? „Când încetăm să mai fim copii încetăm să mai creăm”, spunea Brâncuşi. Eu nu sunt creator, nu sunt decât spectator, dar îndrăznesc să sper că, pentru a utiliza un vocabular muzical, în mod minor sunt câtuşi de puţin creator. Fără această doză de copilărie pe care marionetele, într-un mod fizic, mă ajută să nu o pierd, aş înceta, probabil, de a mai fi.
Când îmi plimb privirea asupra acestui teatru eteroclit care se desfăşoară sub ochii mei, spun: „iată spectacolul lumii”. El se află sub ochii mei, teatru care reuneşte continentele, teatru unde un rege sicilian se culcă alături de o prinţesă japoneză, teatru unde o paiaţă se învecinează cu un personaj grotesc dintr-o stradă pragheză, teatru unde sacrul şi rudimentarul coexistă fără deosebire de ţară şi cultură. Îmi pare atunci că noaptea s-a încheiat şi ziua se înalţă ca expresie a unei unităţi, fără îndoială disparată, dar totuşi o unitate. Unitate, o secundă realizată, mulţumită acestor obiecte în aşteptare de reprezentaţie.
Marionetele nu sunt inerte, ele joacă în teatrul meu. Nu în urma unei manipulări pricepute, a intervenţiei unui păpuşar deprins, ci într-un mod simplu, printr-o deplasare facilă în timpul unei reuniuni în familie sau a unei vizite prelungite a unor invitaţi. Pantalone devine atunci mult mai sobru şi prinţesa chineză sofisticat melancolică. Statuile sunt pentru totdeauna imobile, marionetele dispun de aceste resurse interne, de aceste aptitudini de a se mişca, care le sunt proprii şi care le permit să fie obiecte de artă, păstrând în întregime acel „efemer” care e propriu teatrului… Efemerul vieţii şi al scenei. Dar, raportat la actori, ele trimit întrutotul la artă, arta sculptorilor care se afirmă prin precizia cu care cioplesc lemnul şi care le creează corpul mobil. Îmi plac marionetele pentru că ele se situează exact în vadul dintre artă şi viaţă.
Marionetele fac posibil fragmentul. Fragment care ne invită să ne imaginăm întregul pornind de la ceea ce a subzistat. Un cap singur este semnul unei amputări, dovadă a restului persistent, dar în acelaşi timp evocă integralitatea dispărută a corpului. Aceasta, totuşi, nu generează emoţia proprie rănilor pe care le suscită statuile sparte, fracturate, ci un regret. Regret al incompletitudinii care, pornind de la acest fragment, limitează imaginarul privitorului şi afectează spectacolul marionetei în plenitudinea sa scenică. Ea este invalidă şi o iubim tocmai pentru slăbiciunea ei.
Când merg la operă, nu atât în calitate de specialist, ci ca simplu spectator, ceea ce mă fascinează adesea este descoperirea unui teatru al excesului „un teatru mai mult decât teatru” (deseori aceasta este şi un motiv suficient pentru a detesta opera!) Atunci când văd un spectacol tradiţional de marionete, ceea ce captivează este, din contră, aptitudinea lor de a aduce jocul la esenţial, a-l reduce la extrem, a practica, cum se spune, un „teatru al puţinului” contrar celuilalt, liric, „teatru al excesului”. Între cele două extreme, se află „teatrul” obişnuit care ţine şi de unul ca şi de altul. Nu încetez de a mă lăsa pradă sfâşierii pe care o produce această triadă care permite alternarea plăcerilor şi furnizează argumente pentru a continua să sper. După Parsifal, epuizat, la întoarcerea acasă, am pus mintal în scenă un spectacol lionez de paiaţe şi, altă dată, pentru a mă consola de a fi abandonat un spectacol pe care nu-l voi mai vedea niciodată, m-am refugiat într-o virtuală reprezentare cambodgiană. Plăcerea unei substituiri la o oră, sau, de câteva ori, fuga la spectacolele pe care doresc încă o dată să nu le ratez, încăpăţânat împotriva unei rezistente oboseli pasagere. Astfel rămân într-un teatru, dar un teatru personal.
O ultimă observaţie. Am acasă o marionetă, mai mult un obiect, care vine dintr-un spectacol al lui Anatolii Vassiliev. O dată am avut intenţia chiar de a o arunca, fiind prea inertă, anonimă, aproape moartă. Nu am făcut-o…,
şi-acum înţeleg de unde-mi vine antipatia. Ea este explicită, evocă un destin modern plasat sub semnul lui Malevici, pictorul care, distrus de comunism, nu mai picta la sfârşitul vieţii decât corpuri cu feţe albe, indistincte, neutre. Reprezentare a absenţei şi a depersonalizării. Marioneta lui Vassiliev retrimite la acestă absenţă: ea nu proiectează un teatru, ea anunţă o dispariţie. Ceea ce o salvează este faptul că e umplută cu boabe de orez şi se goleşte de fiecare dată când o ating. Asta o face umană. Şi, poate, teatrală.
Atunci când, epuizat de teatrul contemporan, mă repliez acasă, nu pentru a uita, ci, mai degrabă, pentru a intra în altul, personal şi niciodată decepţionant, teatrul de marionete care nu va avea niciodată loc, dar deschide un orizont înspre care pornesc la ceasurile mohorâte ale oboselii de spectator ce continui să fiu. Pentru a visa un alt teatru, diferit de acela din toate serile, marionetele îmi sunt întotdeauna necesare.
GEORGE BANU
În româneşte de MIRCEA CÎRSTEA
|
|
|
|
|
|
|
