In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Viaţa literaturii
CUM STĂM LA ANUL 2008? 5 NOTE „BILANŢIERE” - ION BOGDAN LEFTER Efervescenţă editorială versus producţie literară „subţire”
Se vede cu ochiul liber: cam de un deceniu, un deceniu şi jumătate încoace, după micul boom postcomunist, cînd s-au publicat valuri-valuri cărţile blocate pînă în 1989 de cenzură, cele „de sertar” sau „din exil”, producţia literară românească a devenit mai degrabă „subţire”. E adevărat, apar multe titluri, însă, de-a lungul fiecărui an editorial, de remarcat se remarcă doar cîteva zeci, iar în bilanţuri revin doar cîte un volum-două-trei de versuri, şi mai puţine de proză, tot atîtea de critică şi eseistică.
Situaţie – vasăzică – ambivalentă. Pe de o parte, ai zice că traversăm o perioadă bună, cu o piaţă editorială efervescentă, cu cărţi mult mai elegante decît pînă nu demult şi mai bine promovate, măcar cele lansate de marile case. Totul pe fundalul traducerilor rulate frenetic pe rafturile librăriilor noastre. Însă, pe de altă parte, tipologia formulelor, reţetelor, speciilor şi subspeciilor slab reprezentate sau complet absente din producţia literară autohtonă e foarte „bogată”. Sînt şi cărţi mai puţin ştiute, mai rar comentate, peisajul e oricum divers, dar pe ansamblu impresia de sărăcie persistă.
Vorbesc meru despre literatura „de elită”, cea care dictează cotele de prestigiu în lumea culturală „înaltă” (cît de „înaltă”?!; e altă discuţie...). Dincolo de ea, în zona aşa-numită „de consum”, e şi mai jale: producţie autohtonă nesemnificativă, aproape de zero.
Cum am ajuns aici?
Aş indica două motive care decurg din profilul profesional al scriitorilor români de azi.
Mai întîi, autorii lansaţi înainte de 1989, mai juni ori mai vîrstnici: după 1990, mulţi dintre ei au redus motoarele, fie pentru că s-au apucat de altceva, în speţă de jurnalism, eseism pe teme morale şi politice, dacă nu direct de ocupaţiuni mai lucrative, fie pentru că au intrat, ca scriitori,
într-o „criză a libertăţii de exprimare”. Învăţaţi să compună în condiţii de dictatură, dificile, periculoase, dar tocmai de aceea stimulative, căci produceau o stare de tensiune şi măreau miza literaturii, a culturii în genere, ca rezistenţă sau opoziţie la sistem, poeţii, prozatorii, artiştii noştri s-au trezit rătăciţi brusc în democraţie ca-ntr-un vast teritoriu al tuturor posibilităţilor. Puţini s-au adaptat şi s-au dovedit capabili să-şi continue operele, să caute soluţii noi, să-şi regîndească rolul în „lumea nouă” (cum a numit – americăneşte şi ironic – un prozator România postcomunistă).
Apoi, autorii ultimelor serii, lansaţi de un deceniu, un deceniu şi jumătate încoace: în majoritatea cazurilor, ei au propus formule mai degrabă limitate, de suprafaţă restrînsă. Tematic, ei au optat predilect pentru zonele „provocatoare”, presupus subversive, instituind – de fapt – un soi de „conformism al nonconformismului”. Stilistic, predomină retoricile „crude” şi aşa-zis „minimaliste” (termen folosit anapoda la noi), de fapt simpliste, adeseori de-a dreptul neglijente. În prea multe cazuri noua poezie şi noua proză par improvizate, precare tehnic, indicînd deficienţe de „meşteşug” (cum se zicea altădată...), chiar dacă uneori compensate de talent. Ceea ce ne aduce la situaţia din învăţămîntul filologic postcomunist, unde se formează cei mai mulţi dintre aspiranţii la gloria literară: din ce în ce mai puţin atractiv şi cu un nivel mediu în scădere, analizabil în termeni socio-psihologici, în contextul evoluţiilor perioadei.
Violenţe ingenui
Despre ce „cruzimi” retorice e vorba – se ştie: argouri fără perdea, sexualisme dezagreabile, mizerabilisme varii. Atari violenţe stilistice s-au îndesit în literatura română de la finele anilor 1990 încoace, mai întîi în poezie, apoi în proză, în dramaturgie, în scenaristica de film; ba chiar şi în critică uneori, sub forma recenzisticii presupus „dezinhibate”, care înlocuieşte limbajul specializat cu un soi de „miştocărie” despre scriitori şi cărţi (cînd nu e vorba de-a dreptul de lipsa de cuviinţă).
Nimic nou, în fond: sînt relansate astfel limbaje şi reţete ale avangardei istorice sau ale altor nonconformisme mai vechi ori mai recente.
Dincolo de psihologia vîrstelor, care explică opţiunile stilistice ca reflexe ale juvenilităţii, se pot identifica mai multe cauze ale acestor evoluţii – ori mai degrabă involuţii. E vizibilă – bunăoară – tendinţa mai generală de „tabloidizare” a tuturor discursurilor publice, nu numai a mass-mediei, drept care, în speranţa că vor deveni mai atractivi, că se vor vinde mai bine, junii poeţi sau prozatori coboară ştacheta şi mizează pe stridenţă. Tirajele modeste nu-i confirmă.
Alt motiv de impetuozitate, mai trist, e inocenţa culturală: nu sînt rare textele care poartă simptomele unei instrucţii intelectuale sumare şi lacunare, vinovate şi de precaritatea scriiturii, şi de ridicolul cu care autorii redescoperă Americi de mult aşezate pe hărţile istoriei literaturii, imaginîndu-şi că sînt mari inovatori dacă folosesc – de pildă – registrele deja explorate ale lexicului licenţios.
Ce-i drept, mai de curînd au început să se vadă şi reacţii critice: tot mai mulţi comentatori iau distanţă şi-şi transferă aprecierile pozitive asupra autorilor de poezie sau proză mai puţin agresivi, atrăgînd atenţia asupra faptului că „hard line-erii” nu sînt chiar atît de omniprezenţi. Cu alte cuvinte, literatura noastră recentă ar fi mizerabilistă, sexualizantă ş.a.m.d. doar pe ici, pe colo, şi anume nu prin părţile esenţiale…
Noi „valuri” tinere
Sînt astăzi active la noi cel puţin trei „valuri” de tineri scriitori care au publicat cărţi după 1990 (nemaisocotindu-i pe autorii mai „copţi” care nu reuşiseră să debuteze în volum înainte de căderea regimului comunist şi au avut de recuperat, „sincronizîndu-se” astfel cu colegii lor din seriile mai june).
Ar fi – mai întîi – „valul” reprezentat de poeţii Andrei Bodiu, Marius Oprea şi Simona Popescu („braşovenii”), Ioan Es. Pop, Ionel Ciupureanu, Ruxandra Cesereanu, Ovidiu Nimigean, Horia Gârbea şi alţii, de prozatorii Ion Manolescu, Ara Şeptilici, Cătălin Ţârlea, Petre Barbu, Dan Lungu, Filip Florian, Florina Ilis, Gabriel Marineasa şi alţii, de criticii şi eseiştii Ion Buzera, Codrin Liviu Cuţitaru, Gabriela Gavril, Sanda Cordoş, Ioana Bot, Corin Braga, Corina Ciocârlie, Caius Dobrescu, Gabriel Coşoveanu, Mircea A. Diaconu, Ovidiu Morar şi destui alţii. „Alocările” pe genuri nu sînt exclusive, nu puţini autori manifestîndu-se plural. Majoritatea au avut timp să confirme, după debut urmînd nu doar a doua, ci şi a treia, a patra sau a nu ştiu cîta carte. Unii dintre ei, lansaţi ca poeţi sau prozatori, s-au manifestat şi în celelalte genuri. Debutanţii întîrziaţi ai plutonului – dar cu cărţi care n-au trecut neobservate – au fost în ultimii ani Filip Florian, Ara Şeptilici (romane) sau Cosana Nicolaie (teorie literară, studii culturale). Un abandon temporar: cel al timişoreanului Gabriel Marineasa, cu o primă carte în 1993, apoi excesiv de discret. Aş remarca – de asemenea – productivitatea majorităţii criticilor şi eseiştilor, stimulată şi de obligaţiile instituţionale (academice, adică: trebuie să ai cărţi ca să poţi urca treptele profesoratului universitar).
Urmează „valul” ilustrat de poeţii Ioana Nicolaie, Sorin Gherguţ, Svetlana Cârstean, Victor Nichifor, Ana Maria Sandu (debut în poezie, apoi un roman), Cătălin Lazurca (şi poezie, şi proză, mai nou sub pseudonimul Kata), Mihai Goţiu, Costantin Acosmei, Dan Bogdan Hanu, Robert Şerban, Dan Mircea Cipariu, Dumitru Crudu, Mihai Vakulovski, Iulian Băicuş (debut ca poet, apoi cărţi de critică), Ştefan Baştovoi (şi proză), Marius Ianuş, Mihai Ignat, Doina Ioanid, Marin Mălaicu-Hondrari, Mihai Vieru et caetera, apoi regretatul Sorin Stoica, Cecilia Ştefănescu, Răzvan Rădulescu, T.O. Bobe, Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici, Radu Pavel Gheo, Daniela Raţiu, Simona Constantinovici (şi cu volume de cercetare literară), Dan Perşa, Cezar Paul-Bădescu, Alexandru Vakulovski, Adrian Buz, prozatori, şi criticii/eseiştii Laura Pavel, Călin Teutişan, Mihaela Ursa, Ioana Cistelecan, Horea Poenar, Victor Cubleşan, Paul Cernat, Angelo Mitchievici (cu începuturi în proză), Iulian Ciocan (recent şi un roman), Alexandru Matei (cu începuturi în poezie), Vasile Spiridon etc. Debuturi cam mult amînate au fost ale lui Cernat sau Mitchievici, iar Svetlana Cârstean sau Victor Cubleşan încă
n-au semnat cărţi proprii. Majoritatea – însă – au confirmat deja cu a doua sau şi a treia carte.
Din cel mai recent „nou val” s-au remarcat mai ales poeţii şi criticii. Primii, între care Elena Vlădăreanu, Ruxandra Novac, Domnica Drumea, Răzvan Ţupa, Claudiu Komartin, Dan Sociu, Dan Coman, Ştefan Manasia, Cosmin Perţa, Tudor Creţu etc., se caută încă, fie că sînt la prima carte (eventual… deja reeditată!) sau la a doua, dacă n-au fost cumva şi mai grăbiţi. Prozatorii tineri care au publicat cărţi în ultimii ani sînt doar promisiuni, deocamdată mai mult „nonconformişti” decît substanţiali. O remarc pe Ioana Bradea, autoarea unui roman mai atent construit, dar a doua carte o va confirma sau nu. De asemenea, pe Vasile Ernu, Ştefania Mihalache, Adriana Bărbat sau Andrei Mocuţa. Alte nume: Cosmin Manolache, Călin Torsan, Dagoş Bucurenci, Ionuţ Chiva ş.a.m.d. Criticii, între care Emilia David-Drogoreanu, Dan Gulea, C. Rogozanu, Luminiţa Marcu (ultimii doi – şi cu exerciţii în proză), Ştefan Firică, Marius Chivu, Andrei Terian, Oana Pughineanu, Adrian Tudurachi, Alex Cistelecan, Alex Goldiş, Andrei Simuţ, Bogdan Creţu, Cătălin Sturza, Dragoş Varga, Radu Vancu (şi poet), Xenia Karo (cu începuturi poetice), Luminiţa Corneanu, Doris Mironescu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Mihai Iovănel, Alina Hordilă, Tiberiu Stamate, Cosmin Ciotloş etc., au nevoie de mai mult timp pentru a-şi construi viziuni personale asupra literaturii şi scriituri individualizate. Unii au publicat şi volume, alţii s-au făcut cunoscuţi prin recenzistica din reviste. A doua carte a Emiliei David-Drogoreanu a apărut în italiană, în Peninsulă, unde s-a stabilit şi face o carieră universitară. De la comentariul literar s-au orientat spre cel teatral Mihaela Michailov şi Iulia Popovici, încă fără opuri în care să-şi fi adunat studiile sau cronicile. Prima dintre ele publică mai nou şi dramaturgie – dar nu mai intru în domeniu, unde sînt şi alte noutăţi mai mult ori mai puţin recente. Am remarcat şi eseurile despre muzică, dans, cultură urbană semnate în presă de Eva Pervolovici (după volume adolescentine de proză), Adriana Gheorghe, Gruia Dragomir şi Ana Chiriţoiu, Robert Bălan, Veronica Niculescu (de asemenea, şi prozatoare), Bogdan Iancu (şi poet), Cristi Neagoe ş.a. Se pot oricînd adăuga nume tinere şi foarte active în alte cîmpuri artistice profesionalizate: teatru, film, arte vizuale.
Privind peisajul în ansamblu, aş spune că s-au lansat în ultimii ani mulţi tineri scriitori talentaţi, unii deja confirmaţi. Nu s-au înregistrat noutăţi importante de structură a limbajelor literare şi sînt cam rare cărţile de mare valoare, dincolo de cele doar „promiţătoare”…
Bilanţul unei colecţii
E limpede, incontestabil: prin cele cîteva zeci de titluri publicate de-a lungul a circa patru ani, începînd din primăvara lui 2004, Colecţia „Ego. Proză” a Poliromului a contribuit inteligent şi activ la dinamica prozei româneşti tinere a perioadei.
Ca proiect editorial, a intrat pe „culoarul” literaturii noi, frecventat pînă atunci de un singur competitor de anvergură, Paralela 45, acompaniat de Dacia, Vinea şi de alte case cu impact mai redus pe piaţă. Fără a da atenţie şi poeziei, dramaturgiei, criticii, Poliromul a ales proza şi a organizat o campanie cu promovare de-a dreptul spectaculoasă. Concepţia proiectului a fost – deci – un prim şi mare merit al editurii.
După lansare, s-a creat o veritabilă emulaţie printre aspiranţii la gloria prozastică, visători la vizibilitatea noii colecţii. Autorii selectaţi şi publicaţi au devenit mici vedete, au dat interviuri, au intrat în „clasamente”. Criticii momentului s-au mobilizat şi au recenzat cel puţin o parte a cărţilor în cauză. Efervescenţa creată astfel în mediul nostru literar e al doilea merit în contul Poliromului.
La care se cuvin adăugate cîteva observaţii. De pildă, că au fost şi unele ezitări redacţionale: în colecţie a apărut la început, în tandem cu debutantul Cezar Paul-Bădescu, o autoare reputată, Mariana Codruţ, apoi a fost anunţat Daniel Vighi, „transferat” la timp în seria „consacraţilor”, „Fiction Ltd.”, unde ar fi fost şi locul altor prozatori cunoscuţi, precum Tudor Călin Zarojanu sau Dumitru Ungureanu, intraţi totuşi la „Ego proză”. Tot aici au intrat cîţiva debutanţi nu tocmai tineri.
Dincolo de atari mici abateri de la programul colecţiei, mai neplăcută e constatarea că bilanţul efectiv, în cărţi bune, nu e încă pe măsura proiectului şi a promovării. Titlurile cele mai valoroase au fost confirmări, nu descoperiri, debutanţii neridicîndu-se la nivelul autorilor publicaţi în colecţie după ce fuseseră deja lansaţi de alte edituri: Sorin Stoica şi Cecilia Ştefănescu apăruseră la Paralela 45, T.O. Bobe la Univers, Răzvan Rădulescu la Cartea Românească, Cătălin Lazurca la Marineasa şi Hartmann; iar Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici şi Radu Pavel Gheo mai fuseseră publicaţi anterior chiar de Polirom.
Însă asta nu se poate reproşa editurii, care n-are cum să „inventeze” mai mulţi scriitori valoroşi decît există! Excelenţa proiectului rămîne, iar bilanţul noii proze româneşti a perioadei se poate – fireşte – ameliora.
Traducţiile care nu fac o literatură…
Se publică traduceri din belşug în zilele noastre: autori vechi şi noi, mari şi mici, de toate soiurile, de toate calibrele.
Pe de o parte, par să revină clasicii, de care e nevoie întotdeauna pentru cultura generală – de unde reluarea versiunilor româneşti apărute în deceniile 7-8-9 ale secolului trecut. A fost perioada de glorie „neo-modernă” a traducerilor literare la noi, în ciuda fundalului comunist al epocii. În proletcultism avusesem parte doar de marii clasici ruşi, restul fiind literatură de propagandă „internaţionalistă”, iar mai devreme, de la paşoptism şi pînă la cel de-al doilea război mondial, „traducţiile” s-au acumulat mai degrabă din entuziasm decît în urma unor proiecte sistematice, profesioniste.
Pe de altă parte, e limpede în ultimii cîţiva ani tendinţa mai generală de mutare a accentului de la autorii cu prestigiu consolidat către succesele cele mai recente din lumea largă. Polirom, Humanitas, Editura Trei, Curtea Veche, Paralela 45, Nemira şi poate şi alţi cîţiva competitori participă la o cursă crîncenă de achiziţionare a copyright-urilor. Drept pentru care rafturile librăriilor noastre şi mai ales tarabele (precizare cu tîlcul ei!) au ajuns să fie inundate de obişnuita subproducţie literară internaţională: romane „de consum” de mîna a doua, a treia, a paişpea, transpuse în româneşte la repezeală, cu erori care sar în ochi, de la calcuri cu sonorităţi nefireşti la nonsensuri nonşalante.
Din păcate, fenomenul se întinde şi către unele cărţi valoroase, traduse de mîntuială, inclusiv la casele mari. E o mai veche boală a „tranziţiei” postcomuniste. „Tranziţia” s-a cam încheiat, boala… persistă!
