In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Ancheta VR
ERA SĂ-L PIERD PE DUMNEZEU, DAR DUMNEZEU N-A VRUT SĂ MĂ PIARDĂ PE MINE - GÁAL ARON M-am născut într-o familie religioasă, o familie cu adevărat mare, având rădăcini istorice, de diverse confesiuni. Astfel, un unchi a fost inginer evreu, altul preot reformat. O mătuşă era de confesiune evanghelică, alta romano-catolică. Bunica mea după tată a fost greco-catolică, bunicul a fost catolic. Pentru noi era un lucru firesc faptul că unele rudenii din numeroasa noastră familie proveneau din străinătate, venind din Elveţia de sud, din Croaţia, din Bavaria, o ramură a ajuns în Ungaria tocmai din Rusia. Dar între strămoşii mei au fost şi cavaleri normanzi şi bretoni. Aş putea spune că întreaga mea familie a fost creştină, din cele mai vechi timpuri. Până şi unchiul evreu s-a botezat, deşi când am fost copil mic mi-a arătat sinagoga.
Cea care m-a învăţat să spun prima rugăciune a fost mama. Şi acum, la vârsta pe care o am, stau lângă marginea patului, îmi împreunez mâinile ca în copilărie şi spun: „Tatăl nostru care eşti în ceruri…”.
Străbunica mamei a fost romano-catolică şi în fiecare an mergea în pelerinaj la Padova, în oraşul Sfântului Anton. În anul când s-a născut mama, a adus de la Padova o iconiţă de argint cu copilul Isus şi Sfântul Anton şi o carte de rugăciuni cu coperta lucrată în fildeş. Când mi-am renovat casa de vacanţă (un mic castel), pe care mi-am redobândit-o după căderea comunismului, cartea de rugăciuni şi câteva alte mărunţişuri le-au furat muncitorii. Interesant e că iconiţa mi-au lăsat-o şi se află şi acum în biblioteca mea.
Cu bunica dinspre tată mergeam întotdeauna la slujbă, duminicile şi de sărbători. Mergeam, însă, şi la biserica romano-catolică şi la cea cea greco-catolică, la cea reformată, dar şi la cea evanghelică. Când eram mic, trebuia să merg vara, în toate duminicile, la o mulţime de slujbe religioase. Uneori, mă ascundeam în dulap să scap. Dar bunica mă căuta până mă găsea şi apoi mă ducea la biserică. Până la urmă, am mers numai duminica, la o singură slujbă. Un clopotar bătrân m-a luat lângă el şi m-a învăţat să trag clopotele. Pe atunci, Dumnezeu era pentru mine o evidenţă şi aşa a rămas până azi.
Când m-am cuminecat prima dată, la şase ani, am învăţat mai înainte din Biblie ( ştiam deja să citesc şi să scriu de pe la cinci ani). Desigur, nu am înţeles atunci multe lucruri. Abia mai târziu, după ce am citit filosofia clasică, pe greci şi romani, după Kant şi Heiddeger, am redescoperit şi Biblia. După ce i-am citit pe Hegel şi pe Marx, pe Schopenhauer, Nietzsche şi existenţialiştii, dar şi pe Darwin.
Când eram tânăr, am vrut să-l pierd pe Dumnezeu, de câteva ori, dar Dumnezeu n-a vrut să mă piardă pe mine.
Îngerul meu păzitor a salvat-o pe mama de la înec
De multe ori în viaţă m-am întâlnit cu sfinţenia.
Tatăl meu a studiat la Facultatea de Medicină. Dar pentru că a luptat împotriva trupelor sovietice din Budapesta, ca voluntar, după război, a fost dat afară din Universitate. (Tata s-a gândit că-şi apără ţara, credinţa şi familia – pe mama, sora mea, mătuşa mea – împotriva ideologiei marxist-bolşevice şi a soldaţilor sovietici care vânau femeile prin capitală). A fost împuşcat mortal, dar a supravieţuit. Iar mai târziu, în anii 1953-1955, a supravieţuit şi în închisoarea AVH ( Securitatea maghiară), de pe strada Andrassy, nr. 60.
În perioada când lucra ca măsurător de terenuri agrare, după Revoluţia maghiară din 1956, şi umbla prin diferite ţinuturi din ţară, am rămas cu mama acasă. Într-o zi, când el era plecat la lucru, m-am jucat cu mama de-a vânătoarea în Africa, mama era tigrul, iar eu vânătorul. N-am ştiut că în acea zonă erau mlaştini şi că mai mulţi oameni s-au înecat pe acolo. Jucându-ne, mama a intrat într-o mlaştină şi a început să se scufunde încet. Şi cu cât striga mai tare, se scufunda mai adânc. După mai mult timp, când ne-au auzit muncitorii, era deja scufundată până la piept. Eram şi eu scufundat până la brâu în mlaştină, dar n-am strigat. Mie nu mi-a fost deloc frică, dimpotrivă, râdeam în hohote, pentru că la vârsta de cinci ani pe care o aveam, săraca mama care se scufunda mi se părea comică. Îmi înţeleg şi azi hohotele de râs de atunci: învăţasem că îngerul meu păzitor e în fiecare clipă lângă mine şi m-am gândit că îngerul din cer mă va ajuta nu numai pe mine, ci şi pe mama mea. Nu ştiu, poate că şi acum îngerul păzitor este în preajma mea.
Eu cred în Dumnezeu şi cred în cuvinte
Poate că Darwin a fost un minunat pionier, iar Marx un bun filosof, ca şi Nietzsche, când a spus că Tatăl din Cer a murit. Buni scriitori au fost şi existenţialiştii, Sartre, de exemplu. Şi toţi erau fără Dumnezeu, dar cu mare influenţă asupra scrisului meu. Aveam un prieten preot, care mi-a spus odată: „Dragul meu Aron, Tatăl nostru din Cer nu ne-a predestinat să fim escroci”. Am scris fără frică despre o epocă urâtă, în multe poeme, în proza şi eseurile mele. Mă gândeam că atât prietenilor mei, cât şi cititorilor mei nu trebuie să le „cadă scheletul din dulap”. Eu cred în Dumnezeu şi cred în cuvinte. Cred cu adevărat în cuvinte, cred puternic în cuvinte. Multora le-a fost frică ieri, cu adevărat, de cuvinte şi multora le e frică şi azi, cu adevărat. Nu scriu nimic altceva decât cuvinte. Shakespeare a spus în Hamlet: „cuvinte, cuvinte, cuvinte”. Iar eu scriu cuvinte, cuvinte, cuvinte. Pentru viitorul copiilor noştri în Europa şi pentru toată lumea. Şi îngerul meu din Cer stă înapoia mea şi-l văd câteodată în oglindă dând din cap, când în poemele mele îl muşc în cuvinte pe Tatăl, că e deja bătrân, că e deja orb, că a aţipit tocmai când e un continuu scandal pe etajul numit Univers.
Iată un simbol pentru secolul XXI, când s-au amestecat deja toate lucrurile. Creatorul Universului e jos, la parter, iar familia lui, fiul Adam şi fiica Eva, discută sus la etaj despre El: există sau nu există? Iar acolo „sus” sunt cuvinte. Când am început să învăţ limba română, primele cuvinte au fost „sus, jos, la stânga, la dreapta” etc. Iar atunci am auzit că din cuvântul „sus” a ieşit alt cuvânt: „Isus”. Şi mi s-a părut că s-a întâmplat ceva important în viaţa mea, când limba s-a întâlnit cu Cerul. Am simţit că am primit multe, prea multe de la Cel pe care îl credeam obosit, slab, un creator fără putere. Dar eu cine sunt? Un alt creator? Nu! Sunt numai un datornic.
Lucrez într-o „casă de corecţie” – ca în epoca lui Dickens – cu numele LITERATURA. Sau numai litera- tura-tura.
„Hei, Creator al Universului unde eşti?”
Nietzsche a spus că Tatăl din Cer a murit. Iar omul stă cu adevărat pe locul Creatorului Universului. A creat o lume nouă. A făcut sateliţii, calculatorul, a făcut maşini care lucrează în locul omului. Homo Sapiens a urcat sus pe Lună, în costumul lui de scafandru ceresc şi caută ceva. Jos, pe Pământ, stă în faţa calculatorului şi caută ceva. L-am visat pe Adam fără Eva şi am visat-o pe Eva fără Adam şi amândoi căutau pe cineva. Eva îl căuta pe Adam şi Adam o căuta pe Eva. Şi amândoi căutau pe cineva. Iar acel ceva nu-i nicăieri şi acel cineva nu-i nicăieri. Homo Ludens, Homo Aesteticus, Homo Faber, Homo Sexualfenomenalis ( -trans, - hetero), Homo Politicus stau fiecare în lumină împreună cu cineva, dar întotdeauna rămân singuri, pentru că sunt fără Dumnezeu.
Iar eu am strigat după Dumnezeu: „Hei, Creator al Universului, unde eşti?”. „Hai, Tată din Cer, te rog arată-te de unde eşti!”
Un posibil răspuns ar fi literatura. O căutare continuă. Un mare strigăt după Dumnezeu. Literatura frumoasă este preţuită, dar este preţuită doar în această lume şi numai aici, pe Pământ. Nu ştim încă dacă în altă lume, pe altă planetă, există literatură sau nu. Dar Dumnezeu există în tot Universul, şi în lumea noastră şi în alte lumi.
Biblia are în fiecare timp alte şi alte înţelesuri, mereu actuale pentru mine. Când eram copil, în epoca Războiului Rece, şi am auzit din presă că e posibil un atac atomic, am citit Apocalipsa lui Ioan. Mai târziu, când am fost îndrăgostit, am citit frumoasa carte a lui Solomon despre iubire. Când a fost sfârşitul regimului Kádar, în Ungaria, s-au amestecat toate lucrurile. Şi eu şi prietenii mei am aşteptat altceva. Am recitit Cartea lui Iona, epopeile lui Homer, Mahabharata, Tao, Lao Tze. Ce frumoase şi interesante sunt aceste cărţi, cu multă înţelepciune în ele, cu mult adevăr, dar nu au pentru fiecare timp istoric actualitatea pe care o are Biblia pentru mine. Mă gândesc că pentru un taoist din China, Tao rămâne mereu actual. Un ateu nu îşi va căuta actualitatea în Tao, în Cărţile lui Mozes, în Coran, în Tao sau Sutra.
Am citit Manifestul Partidului Comunist, am citit şi Lenin, puţin actuale în economia globală de azi, când Adam e singur şi Eva e singură, iar amândoi sunt cifre într-o ecuaţie cu multe necunoscute. Dar Biblia are aceeaşi actualitate pentru mine şi azi. Iată ce am scris într-un poem al meu mai vechi: „Dacă nu este nimic ce să mă salveze, au rămas doar cuvintele”.
Aceste cuvinte sunt şi acum actuale.
