In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
ALTE POEME DIN NORDUL LUI GEORGE VULTURESCU - EMANUELA ILIE Pentru cine i-a frunzărit măcar unul dintre volumele de după Nord şi dincolo de nord-2001 (al şaptelea în ordine strict cronologică, dar primul într-o altă ordine cu mult mai semnificativă, cea simbolică), este indubitabil faptul că George Vulturescu este autorul, în poezia actuală, al unei mitologii deja recognoscibile: cea a Nordului. Simboluri ale ţinutului transfigurat într-un lirism tensionat, de o vitalitate întunecată absolut uluitoare, sînt anunţate încă din Poemele din Ev-Mediul odăii (1991), dar se concentrează la maximum în Monograme pe pietrele Nordului (2005): grota, firida şi peştera, nămolul şi mlaştina, întunericul şi noaptea. Cronotopul vulturescian aglomerează ori îşi revendică astfel de realităţi spaţiale şi temporale deopotrivă umplute cu pietre, însemnate cu hieroglife pe care le poate citi doar Iniţiatul poet (eventual şi ceilalţi poeţi adevăraţi, fraţii nordici întru spirit, alcătuind “rasa poeţilor fulgerului”). Peisajul nordic tipic este locuit de ipostazele proprii ale alterităţii interioare, virtuali Oameni pe mal avînd o pregnantă conştiinţă a situării “la frontiera poesis”. Între ele, eroii similimitologici (Ion, Ioan, Ioachim, Achim, Varlaam, Grigore), al căror divan concentrează drama ontologicului marcat de imposibilitatea accesului la Logos, sau orbul Row, vizionar în-semnat la rîndu-i cu un “Ochi mort” şi virtual martor al iniţierii în absolut, al trecerii dincolo (“îl am pe Row
de-a dreapta mea, orbul,/ cum am mai zis, cînd urc pe munte” – Altare abandonate). În fine, Eremiţii din Gheara literei (1995), acelaşi gen de vizionari orbi -însoţiţi, la dreapta şi la stînga, de tîrfe- evocatori inspiraţi ai unui timp fericit, vajnici trăitori în “plinul” paharelor, căci doar în acest plin se reflectă cu adevărat propriul chip, deci se relevă profunzimea lăuntrică, “grota din care continuăm / să ieşim. Iar şi iar” (subl. aut.), într-un impuls împărţit în permanenţă între catabazic şi anabazic, tentaţii complementare prin care se poate stăpîni lumea.
Acestor prezenţe stranii, oraculare, situate constant la limita universurilor (frontiera Nordului conotînd din această perspectivă diferenţa, capacitatea selecţiei şi citirii corecte a simbolurilor mitologice ori sacre, deci a hierofaniilor ilizibile celorlalţi) li se asocia, încă de la începutul scrisului vulturescian, un motiv predilect, devenit ulterior metafora-simbol dominantă în imaginarul vulturescian: cuţitul-cuvînt. Asocierea nu este deloc întîmplătoare: dintre simbolurile Nordului amintite mai sus, unele sunt, cum ne demonstrează Gaston Bachelard în Pămîntul şi reveriile voinţei, “materii ale moliciunii” ce se cer şi trebuie modelate, altele “materii dure”, determinînd în fiinţa ce le visează “o anatomie a instanţelor multiple ale voinţei de putere”. Mai ales materiile dure trezesc în individ ceea ce criticul psihanalist numeşte “imaginile trezirii”, ale acţiunii posibile doar graţie uneltelor cu caracter agresiv. Astfel de acţiuni-şoc sunt puse, la George Vulturescu, pe seama cuvintelor-cuţite, simboluri ale principiului activ modificînd materia pasivă. Atît cuţitul, cît şi cuvîntul simbolizează, în fond, la poetul sătmărean manifestarea inteligenţei active, volitive, în act şi în limbaj. Cuţitul desemnează forţa cu care se ia în stăpînire universul (inclusiv poetic), iar cuvîntul cea prin care ea se rosteşte, se face cunoscută – deci re-naşte – celorlalţi. Avem de-a face, aşadar, cu două principii vitale, a căror forţă nu este doar intuită, ci chiar inteligent strunită de cel ce va ajunge un autentic caligraf “pe pietrele nordului”. Dar numai după o etapă preliminară, cea a scrisului agonic (deloc întîmplător, titlul unei antologii de versuri a lui Vulturescu), în care viziunea cea mai sumbră este a cuvintelor dezorganizate, apărînd în clarobscurul textual sub forma obsesivă a haitelor de jivine flămînde, care ascultă de singur instinctul de a ucide. Aproape toate textele selectate în acest prim volum antologic nu formează altceva decît o veritabilă odisee (nocturnă şi desigur, nordică!) a cuvintelor vagaboande, instinctual agresive, dezlănţuite în patima cărnii total eliberate: cuvintele formează “o liotă de puştoaice/ vipii” ce se adulmecă între ele “ca jivinele –cuvinte/ masculi, cuvinte-femele – năpustindu-se cu trupuri fierbinţi pînă topesc tot versul, toată/ noaptea şi nu se mai văd” (Ziduri paralele), niciodată singure –“cîini jigăriţi, costelivi”, întotdeauna şi obligatoriu unite, căci “poemul e forţa: e haita/ care sare şi sfîşie beregata nopţii-/ hrana noastră pentru viscerele spaimei/ de mîine” (Veneţii suspendate).
Tentativa de disciplinare, de ordonare şi îmblînzire a cuvintelor pare însă mult timp inutilă; odiseea cuvintelor este o lungă mărturisire a unei duble agonii – a cuvîntătorului care nu reuşeşte să le exorcizeze, să le îmblînzească ori să le armonizeze cu lumea, şi a cuvintelor care ajung să îşi mărturisească în gesturi ale umilinţei neputinţa de a găsi un sens al luptei barbare, ucigaşe pe care o duc după emanciparea de poet, după ruptura de foaia albă: “Uneori noaptea/ îmi surprind paginile cărţii albe: cuvintele au ieşit, s-au strecurat/ afară ca jivinele din văgăuni// eu stau inert în odaie// spre dimineaţă se-ntorc: blînde/ ca mieii. Au trupul murdar, însîngerat.” (Noaptea în care n-am fost versul XVII din Gheara literei). Emanaţie, deci dublu al creatorului, ele îşi trăiesc, ca şi acesta, chiar în momentul maximei autonomii, suferinţa de a nu putea cuprinde Totul, de a nu reitera actul existenţei totale a lumii prin întruparea posibilă doar prin rostirea cuvîntului dintîi, consubstanţial lui Dumnezeu, prin care Acesta a întemeiat şi a dat sens lumii – sunt arhicunoscute versetele din Evanghelia lui Ioan referitoare la fiinţarea în lume şi prin lume a Logosului fondator (“La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul…. Şi Cuvîntul S-a făcut trup şi S-a sălăşuit între noi…”). Asprul împlînzitor al haitelor de cuvinte este dublat, am senzaţia, în permanenţă de misticul ce trăieşte cu toată fiinţa miracolul credinţei în acel sens unificator al suferinţei de text –ce prelungeşte, în carnea poemului-rană, scrijelit de cuţit (ori de Gheara literei…), suferinţa de lumea aproape putridă. Un sens al agoniei necesare, al naşterii în durere (într-un text din Stîncile nupţiale apare ideea naşterii lupului-poem, într-o altă Hiperboree postmodernă) se clarifică din obstinata repetare a ambivalenţei simbolurilor centrale: la fel cum cuţitul se împlîntă, dar, paradoxal, nu ucide, ci dă naştere, prin suferinţă, şi cuvîntul (verbul purtător al germenului creaţiei) fecundează, la rîndu-i, lumile ce se cer străfulgerate de lumina, de sensul cel mai profund al fiinţei care se raportează la alteritate mai ales prin logos. Care nu este altceva decît o manifestare, individuală, specifică, tot sensibilă, a Logosului: a Verbului lui Dumnezeu care, ne-o confirmă Jakob Boehme, înseamnă “mişcare sau viaţă a divinităţii şi toate limbile, forţele, culorile şi virtuţile sălăşluiesc în Verb sau în cuvînt” (Mysterium Magnum).
Tentat în permanenţă de spiritul pur, de cuvîntul-cuţit (sau cuţitul-cuvînt?), poetul se risipeşte şi se adună în scînteierile acestuia, în şişul ce dă un relief necunoscut, aspru, vital lumii văzute de “ochiul orb”, ochiul vizionar şi scrîşnit, pe hîrtia albă ce nu mai inspiră decît o teroare a posesiunii pînă la exprimare. Pînă la capăt, în poezia lui George Vulturescu se pledează pentru regăsirea şi instaurarea autenticului nord scriptural, spaţiu al complementarităţii dintîi, arenă ambiguă de luptă a angelicului şi diabolicului, locuit de o rasă a iniţiaţilor, “sacerdoţi ai focului”. Nordul cuvintelor traduce, aşadar, procesul simbolic de asceză intelectivă; retras într-o zonă accesibilă doar “maimarilor minţii”, vizionarilor orbi, poetul tînjeşte, în fond, la a guverna lumea cuvintelor, prin tăişul pur, de cristal al Spiritului. Finalul unei miniantologii trilingve apărute la începutul lui 2007 (Linie pură – cuţitul. Pure line – the knife. Ligne pure – le couteau) relua un text fundamental al poetului, tocmai pentru a indica această unitate a întregii sale opere: “Minunat este cuţitul?/ mă răstesc încă la vocile moşilor mei întunecaţi/ stinse sub lovituri de cuţit/ prin întunecatele sihle ale Nordului/ urlînd ca jivinele printre jivine// “Dar am strălucit în lovitură, îmi spun./ În nord fulgerul e vedere de Dumnezeu/ şi cuţitul e vedere de celălalt.” (subl. aut.).
Parcă nicăieri acest spaţiu al tensiunilor extreme, de coloratură neoexpresionistă, nu este mai bine focalizat (în egală măsură de actantul-vizionar ce îl parcurge, torturat de angoase insolvabile, şi de cititorul-martor empatetic al Golgotei sale) ca în ultimul volum al lui George Vulturescu, Alte poeme din nord (Brumar, 2008). Acesta se deschide cu o îndrăzneaţă aventură ascensională a aceluiaşi “lup care merge în faţa celorlalţi lupi”, trimiţîndu-şi înainte emisarul, sumbrul “înger din bolgiile creierului/ meu în bolgiile Miezului de zi”, ce pare a mărturisi aceeaşi forţă şi capacitate voliţională a locuitorului nordic. Încă din textul cu rol de uvertură a cărţii, Numai piatra stă să aştepte fulgerul, transpare faptul că poetul nu şi-a schimbat nici obiceiurile, nici tonalitatea cu care le dă glas (fără a da, totuşi, impresia de repetare mecanică a unei scheme deja epuizate – calitate a poeţilor autentici): şi aici se identifică, total, cu propriul act scriptural, identificare ce-i permite situarea pe o poziţie privilegiată în cetate. Altfel spus, graţie conştientizării valenţelor latente ale limbajului – ca în volume mai vechi, unul mundifer – pe care mizează, ca de obicei, fără greş, el poate lua în posesie însuşi universul, văzut aici ca un univers al reflectărilor, al oglinzilor sparte.
Toate noile poeme nordice sînt, la fel ca acest prim episod iniţiatic, poveşti ale ascensiunii semeţe spre ţinutul (fireşte, nordic) al purificării. Notabilă este, însă, la poetul sătmărean, mai ales substituirea umilinţei novicelui ce-şi măsoară tendinţele ascendente cu cele descendente, în drumul trudnic către o virtuală mandala, cu o extraordinară conştiinţă a propriei forţe, a propriei singularităţi, pe care şi-o declamă încă de la început: “şi ce dracului îmi rămîne de făcut, sus/ pe munte, decît să privesc norii, îmbibaţi de culoarea luturilor/ decît să-ţi hrăneşti puterea din insolenţa altei puteri?”.
Poemul tipic vulturescian ce narează această aventură, pe jumătate ontologică, pe jumătate poetică, poartă însă urmele unei suferinţe atipice, dar nu mai puţin profunde: “poemul e un cuib/ unde trupul meu cu amintiri şi cu febre/ e un ou cald de care se apropie copita// Cu mîl mi-e umplută gura./ Cu malul scrîşnetelor, rugăciunilor./ O bulboană mi-e gura prin care/ îmi curge mîlul creierului pînă rămîne/ o albie goală/ pe fundul ei ochii ca nişte peşti scoşi/ din apă se îneacă privindu-Te” etc. O substanţializează, în fond, toate textele din carte, file rupte dintr-o amară odisee înspre ultima piatră nordică, cea revelatorie, sumbră, pecetluind călătorului, în finalul unui urcuş al agoniei, adevărul ultim al ineficienţei, al îndolierii – o limită teribilă este cea exprimată într-o strofă din Fulgerul e mai singur decît fiarele: “Rămîne să justific fulgerele: ele nu închid/ prăpastia dintre om şi zeu, ci instaurează doliul/ dintre ei”. Însoţit de figura paternă, poetul narează, la finele acestui text emblematic, Marea Înfăţişare în faţa unei pietre care joacă rolul întunecatului judecător ce-i revelează propria apropiere de moarte şi mai ales inutilitatea alterităţilor scripturale: “– N-ai mai trecut de mult, mi-a zis/ piatra de pe Dealul Tihăriei. Te-am văzut/ copil rîzînd lîngă ghemul ariciului,/ te-am văzut tînăr rostogolind fetele-n/ iarbă. Acum ai părul alb. La ce îţi/ foloseşte să apari cu mai multe înfăţişări?// Cum să-i descriu spaima, puroiul,/ zvîcnetul din ţesuturile cărnii? Cum să-i/ spun că ea e egală mereu cu sine,/ că febra mea e memoria şi tendoanele ei/ sunt mai tari decît piatra?”. Căci piatra reprezintă, şi în accepţia lui George Vulturescu, depozitarul ideal, conservînd amintirea unui illo tempore, al actului brutal, animalic, dar care dă viaţă (“Lîngă pietre ochiul meu devine/ străvechi// Amintirea acelei pietre din Nord/ cu urmă incizată/ ca un sex violat/ care nu va mai naşte”, ne asigură el în Pietrele lupilor). Autosuficientă, potenţial perfectă, deci apărînd ca un nou increat, piatra este situată de altfel, într-o posibilă taxonomie lirică, pe treapta imediat inferioară celei divine: “Aceasta e gloria cea mare a / unui vers:/ să-l citeşti pietrelor – / deasupra lor nu mai e decît/ limbajul lui Dumnezeu” – Gloria versurilor.
Lupta cea mai dură pe care o substanţializează textul este tot cea cu literele ce îşi încearcă, din nou inutil, emanciparea de sub tutela poetică (“literele fug precum potîrnichile, ţîşnesc de/ sub piatra creierului cînd calcă moartea pe ea,/ precum ies şobolanii anunţînd ciuma”), uneori “trecînd unele în altele precum animalele/ prin sihle la lumina fulgerelor”. Scrisul însuşi se transformă, îşi schimbă consistenţa şi natura, fiind asociat materiei inferioare, semiputride: într-o sumbră Noapte cu măr, poetul îşi detaliază, fără o inutilă anestezie, carnea murdară a interiorităţii, decojind-o ca pe un măr putred, pentru a da vederii ultime imaginea unui strat inferior, în care se întrepătrund perfect literele, secreţiile fizice şi psihice, într-o dezgustătoare mîzgă existenţială: “De mult ştiu: şi ce e în afara creierului,/ răcoarea de pe frunte cînd scriu, secreţia literelor,/ e tot o melasă, un terci. Aş putea ghiftui cu ele/ porcii tatălui meu. Şi ei deja tăiaţi în/ abator şi cu sîngele scurs pe jgheaburi şi/ canale spre rîul Someş, horcăind de uleiuri.”
Obişnuiţii “amanţi ai alterităţii” lui George Vulturescu – smintitul orb Row, vizionarul moş Achim sau albul mort Ioan – cu care poetul participă la ceremonialuri bizare, în care consună drama individuală şi cea general umană, sordidul şi mirabilul, tragicul şi grotescul, îi împărtăşesc, întotdeauna cu ton oracular, viziunea unei ere întoarse asupra propriei scenografii macabre, în care unic regizor, actor şi spectator e litera neagră, “ochean care-i apropie pe cei/ morţi de cei vii”. Într-un astfel de spectacol apocaliptic, mai ameninţat decît toţi ceilalţi e Poetul, singurul care “aşteaptă fulgerele/ pe Pietrele Nordului”, poate pentru a se împărtăşi cu O pîine săracă pentru privirea de pe umăr a zeului.
Tensiune permanentă a scriiturii, vocaţie şi in-vocaţie a alterităţii prin Spiritul pur, Nordul cuvintelor a rămas, ca întotdeauna, întunecata Castalie a lui George Vulturescu.
EMANUELA ILIE
