In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
TRIUMFUL BUCURIEI - GRAţIELA BENGA Când ziarele şi programele de ştiri ale televiziunilor se opresc periodic asupra faptelor – deloc onorabile – ale conaţionalilor noştri plecaţi în Italia, nu e de mirare că ne simţim ameninţaţi de pustiul pe care îl atrage oboseala iluziei. Sau epuizarea deziluziilor. Ceea ce rămâne este o mască stranie, compusă din dezinteres. Italia lui Dante sau a Renaşterii, rafinamentul imprevizibil al Peninsulei nu (mai) există pentru mulţi dintre noi. Există, în schimb, o ţară europeană nu prea îndepărtată, care se poate asocia, într-un fel sau altul, cu El Dorado. Însă visul italian e cel mai adesea năuc, o aventură mai mult sau mai puţin ţinută în frâu şi complet lipsită de coerenţă.
Coerenţa se leagă de sens iar acesta din urmă nu trebuie căutat în eficacitatea mercantilă care îl copleşeşte pe cel plecat din partea estică a continetului. Sensul e altul. Urmele lui se pot afla într-o încăpere prăfuită sau în bucuria care însoţeşte o întâlnire – alta decât intersectarea întâmplătoare a privirilor. Pe aceste coordonate ideatice se construieşte cartea lui Adrian Popescu, Academia de pe Gianicolo (Cartea Românească, 2008). În răspăr cu tendinţele vremii, Adrian Popescu descoperă o altă Italie. Un spaţiu al coagulărilor, al fericitelor întâlniri. Dacă versurile sale din anii ’70 ai secolului trecut decriptau o încântătoare poetică a inocenţei, paginile din Academia de pe Gianicolo absorb un anume tip de metafizică a bucuriei. Totul poate ascunde un prilej de neasemuită mulţumire: plimbarea pe colina Gianicolo, descoperirea unor scrisori uitate sau lectura unei cărţi, evocarea unor personalităţi culturale sau rememorarea figurii paterne. Marea întâlnire se produce oriunde, pe coridoarele Colegiului Pio Romeno ori în cotloanele memoriei. Iar dincolo de stratul banal se iveşte, pentru cine ştie să îl vadă, miracolul.
Segmentele cărţii lui Adrian Popescu, Teme romane şi Memoria fericită, reconstituie în doi timpi raportul dintre cotidian şi miracol. Dintre preocupări minore şi şansa unor noi întemeieri. Dar călătoria în Italia şi explorarea memoriei sunt doar episoade ale bucuriei de a trăi miracolul. Adunate în Academia de pe Gianicolo, ele decupează o frântură din existenţa unui spirit aflat sub semnul căutărilor senine. O irepresibilă vocaţie a căutării, care deschide tainiţele lumii printr-un proces de subtilă interiorizare, se decelează în paginile lui Adrian Popescu. Spirit aflat pe orbita armoniei infinite, autorul desfide dezordinea obişnuită a lumii. Îi reordonează şi redimensionează fragmentele, descoperindu-le rostul şi coerenţa.
În Italia, drumul urmat de Adrian Popescu se intersectează cu Academia di Romania şi Colegiul Pontifical Pio Romeno, instituţii în care observă (surprinzător?) solidaritatea oamenilor din generaţii diferite, dornici să pună în valoare tabloul unei Românii spiritual-culturale. Locurile mustesc de energii latente, textura lor stratificată îmbie la salturi în timp iar detaliul, oricât de aglomerat, generează o liniştitoare odihnă vizuală : „Dacă de la Rampa di Sangallo, care duce spre înălţimea de pe Gianicolo, o iei în dreapta urcuşului, paralel, deci cu Passeggiata del Gianicolo, dar mai spre vest, dai de lunga Via delle Fornaci. Aşa, ajungi să admiri Colegiul Pio Romeno, sediul Societăţii Academice Române, de odinioară, dinspre latura sa cea mai vestică. Ai tot la dreapta, peste grădini, la stazione San Pietro, gara pentru localităţile mai apropiate, şi biserica rusească, aflată în construcţie. E o altă deschidere de peisaj, în partea opusă faţă de centrul Urbei, spre grădinile extrateritoriale Statului Vatican, dar aflate, cred, în aria sa de administrare... De aici, suind pe Via delle Fornaci, ieşi, destul de departe, dincolo de statuia lui Garibaldi, de aleile cu busturile garibaldinilor (garibaldinii luptau cu trupele franceze, pro-papale în vara lui 1848, ziceam), de «casina», casa refăcută a lui Michelangelo, la San Pancrazio. De aici la «Il Vascello», sediul statului major al Generalului. Cealaltă extremitate a străzii Via della Fornaci ajunge dincolo de Piaţa Sant’ Uffizio. Adică de Palatul spre care Benedict al XVI-lea, înainte de a fi fost ales Papă, se grăbea, spre biblioteca sa, dimineaţa, venind dinspre Porta Santa Marta” ... (pp.19-20)
La Colegiul Pio Romeno, care găzduia în trecut Societatea Academică Română, Adrian Popescu studiază documente ale exilului românesc. Înfiinţată în 1957 de un grup de intelectuali din exil, Societatea Academică era gândită ca o alternativă liberă a vieţii cultural-ştiinţifice româneşti. Preşedintele ei era Monseniorul Octavian Bârlea iar secretar, italienistul Mircea Popescu – figură marcantă a exilului românesc. Societatea Academică Română s-a îngrijit de câteva publicaţii care grupau cercetările din diferite domenii (Acta Filologica, Acta Historica, Acta Filosofia et Teologica etc.), dar şi de „Revista Scriitorilor Români”, printre ai cărei responsabili îi găsim pe Virgil Ierunca şi Vintilă Horia. Academia de pe Gianicolo creionează o bună parte a activităţii Societăţii Academice, marcând şi împrejurările dificile ale anului 1960, care au culminat cu retragerea lui Octavian Bârlea. Acesta a revenit ca preşedinte abia în 1972, după ce, cu trei ani înainte, Mircea Popescu şi Dumitru Cristian Amzăr încercaseră să provoace schimbarea unei decizii nefavorabile Societăţii, prin adresarea unei scrisori prefectului Congregaţiei Bisericilor Orientale.
Dar poate cele mai interesante pagini ale Temelor romane sunt cele în care Adrian Popescu recuperează o serie de scrisori aflate în arhiva de la Pio Romeno. Semnate de Octavian Bârlea, Mircea Eliade, Vintilă Horia, George Ciorănescu, Virgil Ierunca, Eugen Lozovan şi Enzo Bonfante, epistolele surprind atmosfera unui timp care necesita o nouă etică a supravieţuirii. Pentru intelectualii din exil, etica supravieţuirii era indisociabil legată de fixarea într-un Centru spiritual, căci rezistenţa prin cultură va trasa axa fundamentală ce păstrează viu un spirit al locului. Bunăoară, Mircea Eliade era convins că numai continuitatea creaţiei culturale româneşti este în măsură să se opună, pe termen lung, încercărilor de măsluire a istoriei şi a identităţii româneşti, pe care o încercau „progresiştii” moscoviţi. Apărarea culturii şi a spiritualităţii a devenit o prioritate, atunci când dictatura se înscăuna, nonşalantă, sub forma materialismului dialectic. A da un răspuns, şi încă a-l da repede – era reperul obsedant al multor intelectuali din exil. Iar răspunsul lor nu putea decât să îmbrace forma particularizată a creaţiei. În acest mod va replica, din Italia, şi „exilatul din Via Chiabrera”, Mircea Popescu, eseist şi traducător a cărui operă ar merita mai multă atenţie. Portretul lui Mircea Popescu nu este singurul la care se opreşte autorul Academiei.... Elegante şi încetinite la timp, evocările lui Marian Papahagi şi ale Rosei del Conte întregesc un tablou italian care compensează, cu asupra de măsură, imaginea Peninsului de pe prima pagină a ziarelor de astăzi.
O discuţie serioasă, aşa cum este şi aceea despre ego-proză sau despre minimalismul poeziei tinerilor recurge tot la arsenalul specificului italian. Nu lipsit de graţie, Adrian Popescu balansează între contemplare gastronomică şi diagnoză culturală : „Mă conving pe zi ce trece tot mai mult că mare parte din literatura actuală, de la noi sau de la Paris (Michel Houellebecq) se face după principiul democraţiei şi tot mai iubitei mâncări de origine napoletană. Adică a pizzei, care are miezul egal cu coaja, exteriorul multicolor cu profunzimea sau cu lipsa de profunzime oricum, totul la vedere. / Modestă la început, un fel unic dar relativ săţios, pizza e semnul vremii noastre culturale, sigla lipsei de secrete sau a puţinătăţii miezului ascuns, a indiferenţei faţă de tradiţionalele structuri ierarhizate simbolic.” (p.102) Trecută prin vămile cunoaşterii, privirea autorului găseşte tot mai mult în jur o lume (literară) autonivelantă şi solidificată, din care însă ştie să extragă, uimitor, pârghiile verticalizării.
Cea de-a doua secţiune a cărţii lui Adrian Popescu, mai eterogenă, dă impresia că se află la răspântia dintre conjunctură şi cultură: segmentele ei reunesc o parte din scrisorile primite de autor de la profesorul Nicola Di Girolamo, reflecţii la apariţia unor cărţi (Istoria literaturii române contemporane a lui Alex Ştefănescu şi Metamorfoze ale Barocului transilvan, de Nicolae Sabău), rememorări ale părinţilor ş.a. Un manuscris al Ilenei Bratu, Ŕ la recherche du bonheur, îi prilejuieşte lui Adrian Popescu nu numai câteva consideraţii după lectură, ci şi o meditaţie pătrunzătoare asupra eşecului unui destin artistic care „face pasul tragic, de la jubilaţie şi nostalgie la autosuprimare.” (p.191) Într-un text scris după moartea lui Octavian Paler, vibraţiile melancolice se desprind uşor de contextul cultural şi însufleţesc o istorie personală ale cărei secvenţe, departe de a fi epuizate, stimulează fertile mutaţii cognitive. În măsura în care protejează şi actualizează întâlniri fericite, cartea lui Adrian Popescu se doveşte a fi şi produsul privilegiat al decantării unor istorii nefericite. Îmblânzite, aduse în stare de vapori şi condensate mai apoi într-o nouă formă, acestea din urmă se supun cadrelor instituite de o memorie împăcată. Prin dezlegări şi legări succesive, timpul surprins în Academia de pe Gianicolo curge într-un alt câmp de vizibilitate, mai coagulat, mai proaspăt, mai adecvat registrului miraculos al umanului.
Se ridică întrebarea dacă, în plină epocă a polemicilor virulente şi a dezvăluirilor vitriolante, o astfel de carte nu pare anacronică. Înclin să cred că nu, atâta vreme cât simplitatea cu care o memorie împăcată scoate la iveală echilibrul poate produce modificări mentale până şi în cei mai bezmetici prădători. Adrian Popescu îşi simte ideile, nu le supune prelucrării. Respiră cultură, nu o admiră. Iar bucuria întâlnirilor lui – cu Italia, cu un om, o umbră, o istorie sau o carte – reprezintă nu numai un fenomen, ci şi un mesaj discret, legat de felul în care ne oglindim în ochii celuilalt. Graţiela Benga
