Viaţa românească - lunar de cultură şi artă
Prima pagină Articole Redacţia Istoric Arhivă Contact
Sumar
Editorial
 
Interviu
 
Proză
 
Ancheta VR
 
Memorii. Amintiri
 
Atelier
 
Cronica literară
 
Meridian
 
Miscellanea

Varianta PDF

Anunt important!

Viața românească apare lunar.

Abonamentele se pot face prin Poșta Română sau direct la Uniunea Scriitorilor din România.
 


Cronica literară
UN ALBUM DESPRE CULE - MIHAI SORIN RăDULESCU
Poate arhitectura să intereseze doar pe practicienii acestei profesii? Poate o carte despre cule să se potrivească cu ideea de cronică de carte istoriografică la Viaţa Românească, revistă prin excelenţă dedicată literelor? Sunt întrebări retorice, la care răspunsul pare aşadar inclus în interogaţie. Deschiderea orizonturilor spre alte manifestări ale spiritului nu poate să fie însă decât benefică, mai ales atunci când este în discuţie – fără ca aceasta să fie neapărat o obsesie! – identitatea românească, contribuţia originală pe care românii au adus-o în diferite domenii. Şi aici, din nou un pericol pândeşte: nu cumva persistă riscul de a cădea în protocronism, în nostalgii faţă de simptome propagandistice ale “epocii de aur”? Şi câte şi mai câte alte interpretări posibile...
Poate că tocmai astăzi, când Bucureştiul – ca şi întreaga ţară – se află sub pericolul a numeroase demolări, al unor distrugeri irecuperabile, legitimate prin atotputernica ideologie a “economiei de piaţă”, în faţa căreia alte considerente par să nu mai existe, merită să ne reîntoarcem la ceea ce face pur şi simplu frumuseţea şi unicitatea acestor locuri. Ameţiţi de postmodernism şi de tot soiul de alte noutăţi la modă, propagate prin diferite canale şi de către diferite autorităţi construite cu acest scop, există pericolul din ce în ce mai pronunţat ca ceea ce constituie tocmai farmecul şi interesul cultural al României să fie măcinat şi să dispară. Şi ne vom trezi, cu salarii mari şi cu maşini moderne, schimbate din ce în ce mai des, într-o ţară a cărei memorie culturală a fost eradicată, de această dată nu prin mijloace dictatoriale, ci prin coerciţia banului, perversă şi înşelătoare.
De aceea, publicarea albumului despre cule, scos de redacţia revistei de arhitectură şi cultură vizuală “Igloo”, trebuie receptată cu mult interes şi cu satisfacţie. Dincolo de numele hazliu, revista mi se pare a fi o publicaţie foarte serioasă ce poate vorbi unui public larg, mult dincolo de hotarele breslei arhitecţilor. De decenii nu s-a mai publicat o carte despre cule, de la cea a lui Radu Creţeanu şi a Sarmizei Creţeanu (1969), precum şi de la cea a arhitectului Iancu Atanasescu şi a lui Valeriu Grama (1974). Chiar dacă se înrudesc cu clădiri de la sud de Dunăre, culele reprezintă – dacă mai este nevoie a fi repetat acest fapt – o sinteză arhitectonică specific românească, îmbinând elemente ale arhitecturii populare autohtone cu altele venite din Balcani. Nu întâmplător ele au inspirat întregul stil neoromânesc de la sfârşitul secolului XIX şi de la începutul celui următor, cu numeroase prelungiri până la cel de-al doilea război mondial. Culele sunt aşadar în mare măsură la originea unui stil naţional în arhitectura românească. Studiul lor nu este, după cum s-ar putea crede în grabă, o manifestare de erudiţie sau, mai rău, de snobism, ci o direcţie majoră ce priveşte nu numai istoria arhitecturii rezidenţiale boiereşti, ci însăşi civilizaţia românească în ansamblul ei.
çn explicarea provenienţei culelor s-au confruntat două teorii: potrivit uneia dintre ele, originea turcească a numelui trimitea şi la o aceeaşi obârşie a acestui fenomen arhitectural; potrivit alteia, era vorba de construcţii cu rădăcini profund autohtone. Conace şi case mari întărite există atât în întreaga Peninsulă Balcanică, din Bulgaria şi până în Maina Peloponezului cât şi în Anatolia, dar tipul culei româneşti nu se întâlneşte în această atât de vastă arie aparţinând fostului Imperiu Otoman. Potrivit unei alte teorii, susţinute încă în anul 1907, de către istoricul de artă ieşean Teohari Antonescu, “cula este un produs naţional specific românesc, iar originile ei se pierd în negura timpurilor”2. Arhitectul Iancu Atanasescu susţinea că în arhitectura lor civilă fortificată, turcii au avut ca model turnurile romane de pază care existau în ţinuturile cucerite3. Erau oare şi culele româneşti inspirate la origine din aceeaşi tradiţie romană faţă de care exista chiar o moştenire de civilizaţie directă, după cum o dovedesc lexicul fundamental şi structura gramaticală a limbii române ?
çn Prefaţa cărţii, d-l Bruno Andreşoiu aşternea o frază inspirată: “… este cu adevărat ceva în aceste case fortificate, în aceste mai mult decât turnuri de apărare, ceva misterios şi ciudat, care fascinează şi atrage deopotrivă” (p.8). Atmosfera culelor este foarte bine surprinsă de excelentele fotografii ale lui Şerban Bonciocat ce ilustrează cartea. Ele evocă totodată starea de degradare în care se află majoritatea, lăsate literalmente să cadă, cu câteva – foarte puţine – excepţii, dar şi atmosfera de linişte şi de împăcare cu sine pe care le sugerează. Cartea de faţă pare a fi tocmai un fel de mărturie de dinaintea căderii lor iremediabile.
A releva meritul iniţiativei publicării acestei cărţi nu presupune însă a trece sub tăcere anumite remarci critice. çn textul alcătuit de Luiza Zamora, fostă studentă a mea la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, se resimte poate nevoia unui aparat critic, chiar dacă nu este vorba de o lucrare de erudiţie. Apartenenţa unora dintre monumentele prezentate la noţiunea de “culă” este discutabilă: Zătreni, Glogova, Budeasa, Tigveni şi Şuici pot fi ele considerate drept cule veritabile ? Dacă nu, merită atunci să ne întrebăm pur şi simplu: care este definiţia unei cule? Aceasta se caracterizează mai ales prin ziduri fortificate, o anumită dispunere a încăperilor şi dezvoltarea mai ales pe verticală, deşi unele cule remarcabile precum cea care a aparţinut lui I.G.Duca de la Măldăreşti (jud.Vâlcea) sau cula Cuţui de la Broşteni (jud. Mehedinţi) sunt clădite mai ales pe plan orizontal. De asemenea, ce ar fi o culă tradiţională fără pridvorul ei atât de tipic? çn definirea acestei construcţii intră poate şi situarea faţă de cadrul natural, raporturile armonioase care se stabilesc între silueta ei şi peisajul colinar înconjurător. Foarte rare sunt culele de la câmpie şi cartea de faţă aminteşte câteva (Dobroteasa, jud.Olt; Frăsinet, jud.Teleorman), fără a le epuiza.
De ce oare se găsesc bani pentru atâtea alte scopuri, iar pentru a restaura aceste splendide mărturii de viaţă românească, nu ? Câte semnale de alarmă trebuie trase pentru a se întreprinde ceva ? çntrebările sunt cu certitudine retorice, iar pericolul rezidă în faptul ca această nedumerire să nu se cronicizeze, aceasta ţinând eventual locul iniţiativelor ca atare. Apariţia albumului atrage atenţia asupra chestiunii şi şi în aceasta constă meritul său. Ce-i de făcut cu culele noastre ? Răspunsul nu este prea uşor de dat, pentru că aceste clădiri venerabile sunt în majoritatea lor destul de improprii pentru a fi locuite de către potenţialii sau realii proprietari care le-ar putea obţine sau le-au obţinut deja prin restituire sau cumpărare. Spre deosebire de conace şi castele, mai mult sau mai puţin confortabile, culele constituie o formă de locuire arhaică, boierească, foarte neobişnuită pentru contemporani, deşi nu este lipsit de sens să ne amintim că multe dintre ele au fost locuite până la instaurarea regimului totalitar: de pildă în cula de la Măldăreşti a locuit familia Greceanu, în cea de la Cernăteşti (jud.Dolj) – urmaşii Cernăteştilor, în cea de la Curtişoara, de lângă Târgu Jiu, devenită mai târziu nucleul unui frumos muzeu de arhitectură populară – familia Neamţu, din Craiova, care a cumpărat-o de la fostul proprietar, profesorul Cornoiu, iar cea de la Groşerea (jud.Mehedinţi) a aparţinut familiei Crăsnaru. Şi exemplele pot fireşte continua.
Pentru monumente istorice şi de arhitectură de o asemenea însemnătate ar trebui găsită o soluţie de muzeificare, în sensul pozitiv al acestui termen, altfel expus uşor conotaţiilor ironice. Culele au fost cu adevărat transformate în muzeu în unele cazuri, dar având în vedere faptul că nu se află în circuite turistice, cum este de pildă cazul culei de la Cernăteşti, exponatele, de obicei de artă populară, se acoperă literalmente cu un foarte gros strat de praf. Totuşi numărul culelor nu este atât de mare încât dacă ar exista voinţă de a face ceva, ele să nu poată fi conservate. Aceasta în condiţiile în care în întreaga ţară există o activitate de construcţie uimitoare, se construiesc căsoaie aproape în fiecare localitate. Unde sunt arhitecţii noştri iubitori ai monumentelor istorice ?
Plimbări repetate prin Oltenia m-au dus pe urmele acestor vestigii vitregite. Am constatat cu tristeţe starea deplorabilă în care se află cula de la Şiiacu (jud.Mehedinţi), trecută prin moştenire la mai mulţi proprietari, cea de la Brabova, fostă a familiei Geblescu, precum şi foarte multe alte urme ale trecutului medieval şi modern lăsate de izbelişte. Albumul editat de revista “Igloo” vine într-o asemenea atmosferă de neputinţă şi totodată de nostalgie. E bine însă că se poate aşeza în bibliotecă într-o companie reprezentativă, alături de cartea despre conace a regretatei Corina Nicolescu şi, mai recent, de cele ale tânărului Narcis Dorin Ion, un alt absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii bucureştene. Despre cule nu mai apăruse de mult o carte şi încă cu asemenea ilustraţii, vitale pentru cunoaşterea subiectului! Poate că ar fi trebuit mai multă mediatizare pentru o asemenea apariţie editorială izbutită.

MIHAI SORIN RĂDULESCU



Prima pagină Articole Redacţie Istoric Arhivă Contact
Copyright © Uniunea Scriitorilor din Romania 2008-2013. Toate drepturile rezervate. Design si Programare: Datagram