In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
NU ESTE BINE SĂ FIE OMUL SINGUR PE PĂMÂNT - PAUL ARETZU Cununia sau Taina Nunţii este, într-un fel, un al doilea Botez, prin care se pune temeiul unei noi zidiri, înălţată, prin împărtăşirea Harului, la starea de dinainte de cădere, folosind ca model chipul Nunţii tainice a lui Hristos cu Biserica. Fiind întemeietoare şi făcându-se sub semn euharistic, se consideră, ca toate împărtăşirile, o re-naştere întru Domnul. Ea restaurează dialogul primei perechi cu Părintele Creator. Nu altfel poate fi socotită fecioria monahală, consacrată prin rânduiala şi slujba marelui şi îngerescului chip.
Textele sacre, cele liturgice, scrierile părinţilor sau ale teologilor vorbesc despre această taină al cărei miez este iubirea. Părintele John Meyendorff este unul dintre cei mai importanţi teologi ortodocşi din secolul al XX-lea. S-a născut în 1926, la Neuilly-sur-Seine, dintr-o familie de emigranţi baltici. Şi-a făcut studiile la celebrul Institut Saint-Serge, din Paris, unde a şi predat până în 1959 când a plecat în Statele Unite, la Seminarul Teologic Ortodox Sf. Vladimir, din New York, al cărui decan a fost, urmându-le reputaţilor George Florovsky şi Alexander Schmemann, din 1984 până în 1992, anul morţii sale. Se numără printre primii exegeţi ai doctrinei palamitice, îngrijindu-se chiar cu editarea operei călugărului athonit. S-a ocupat de istoria teologiei, cu precădere de cea a Bisericii bizantine căreia i-a dedicat câteva sinteze de referinţă: Hristos în gândirea creştină ortodoxă (1969), Sfânta Treime în teologia palamită (1977), Biserica Ortodoxă ieri şi azi (1981), Teologia Bizantină (1989).
Studiul teologic Căsătoria: perspectiva ortodoxă (Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2007, traducere Cesar Loghin), redactat în 1975, înscrie acest moment important din viaţa omului în canonul ortodoxiei, marcându-i însemnătatea sacră, de taină împlinită în Biserică. Acest fapt este cu atât mai binevenit cu cât, în lumea de azi, nunta a devenit o formalitate predominant laică, uneori eludată, redusă îndeobşte la conotaţii ceremoniale, sexuale ori mondene: „Însăşi noţiunea de căsătorie ca taină presupune faptul că omul nu este doar o fiinţă cu funcţii fiziologice, psihologice şi sociale, ci că este un cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu; adică, întreaga sa viaţă – şi îndeosebi momentele decisive – implică valori veşnice şi pe Dumnezeu Însuşi.” (p. 8). De aceea, susţine autorul, taina căsătoriei nu poate fi înţeleasă decât în cadrul Dumnezeieştii Liturghii Euharistice.
În istoria biblică, în iudaismul vetero-testamentar, scopul căsătoriei îl constituia în primul rând procreaţia, binecuvântarea lui Dumnezeu manifestându-se prin mulţimea urmaşilor: „voi înmulţi foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării” (Facerea, 22,17). Sterilitatea era considerată o pedeapsă, resimţită ca o neîmplinire. Neexistând o reprezentare a supravieţuirii spirituale după moarte, recompensa divină consta în asigurarea unei progenituri numeroase. De aceea, pentru perpetuarea triburilor, familiilor, era văzută ca normală poligamia, şi chiar concubinajul. Exista chiar o lege, a leviratului, care stabilea obligaţia de a se asigura urmaşi unui frate mort, prin luarea în căsătorie a văduvei acestuia. Justificările religioase erau dublate, evident, de cele juridico-economice, legate de moştenire.
Noul Testament schimbă în întregime acest obicei: moştenirea nu se mai exercită pe pământ, ci în transcendent, conform judecăţilor particulare. Având prototipul paradiziac, Iisus defineşte căsătoria ca o unire veşnică, monogamică, neadmiţând divorţul (cu o excepţie pe care o menţionează Evanghelistul Matei, adulterul). Aceste condiţii impun o viaţă virtuoasă, o folosire cuviincioasă a darului libertăţii, dar mai ales respingerea ispitirilor şi păcatelor. Deşi Apostolul Pavel consideră celibatul ca ideal de trăire evlavioasă, recomandă ca model al căsătoriei unirea dintre Hristos şi Biserică (în Epistola către Efeseni). Celor rămaşi văduvi le cere abstinenţă dar, dacă nu se pot abţine, „mai bine este să se căsătorească decât să ardă” (I Corinteni 7,9).
Deşi Biserica are principiile ei sacre, venite de la Dumnezeu, ea a încercat întotdeauna să evite dezacordurile cu ordinea civilă. Conform dreptului roman, căsătoriei îi era suficient liberul consimţământ al părţilor care se finaliza printr-un contract înregistrat într-o instituţie a statului. Ca şi în dreptul mozaic, se admitea anularea acordului prin divorţ. Cu toate că teologia căsătoriei era definită conform textelor sfinte, Biserica primară a folosit o strategie formulată de chiar Domnul Iisus, „Daţi dar Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu, cele ce sunt ale lui Dumnezeu”(Matei 22,21). Ea nu a schimbat nici o iotă însă din doctrina Botezului şi a Sfintei Euharistii, în care se regăsea şi taina căsătoriei. Faţă de utilitarismul iudaic sau de legalismul roman, reflectate în căsătorie, creştinismul dă acesteia perspective spirituale, raportând-o la realitatea Împărăţiei. Creştinul nu este situat în afara lumii, obsedat de abstracţii şi idealităţi, ci are un puternic simţ al comunităţii şi al altruismului, bazându-se pe iubire, dar, faţă de oameni de alte credinţe, este conştient că este făcut după chipul lui Dumnezeu, că tinde şi spre asemănare. Relaţia personală pe care o are cu Dumnezeu, prin taine, prin rugăciune, prin Sfânta Liturghie Euharistică, îi dă posibilitatea răscumpărării şi înomenirii/îndumnezeirii: „Iar Hristos, fiind Dumnezeu Adevărat, manifestă de asemenea şi umanitatea adevărată, nu în ciuda dumnezeirii Sale, ci tocmai pentru că El este Dumnezeu Adevărat: în El noi vedem dumnezeirea ca adevărată normă a umanităţii.” (p. 20). Prin împărtăşire, credinciosul este insuflat, căpătând vocaţie creatoare, slujitoare şi iubitoare. Fiind cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu, soţul şi soţia devin o singură fiinţă, un singur trup purtător de har. Când Iisus Hristos Însuşi este numit Mire, nunta nu poate fi decât unică. Taina cununiei constă tocmai în conlucrarea cu Dumnezeu. Faţă de altele, căsătoria creştină are dimensiune duhovnicească, spirituală, schimbă oamenii, le îmbogăţeşte umanitatea.
Ca pneumatofori şi hristofori, prin cununie, adică prin în-cununare, mirii încep o nouă viaţă, după modelul euharistic. În Ioan, 2,1-11, la nunta din Cana, prin transformarea de către Iisus a apei în vin se prefigurează cele două taine care mântuiesc şi restaurează, Botezul şi Euharistia. John Meyendorff aduce numeroase referinţe biblice şi patristice, legate de aspectul euharistic al nunţii, constând în împărtăşirea mirilor cu taina ecleziastică. Euharistia însăşi este un ospăţ de nuntă, prin care Mirele cel dumnezeiesc se uneşte cu Biserica. De aceea, din punct de vedere sacramental, nu poate exista decât o singură căsătorie. Aceasta este eternă, nu dispare/nu se anulează prin moarte, pentru că nu priveşte numai trupul, ci, mai ales, sufletul.
În Biserica primară, chiar până în secolul al nouălea, cununia bisericească era inclusă în Liturghie şi se desăvârşea prin împărtăşanie. După secolul al zecelea, cununia religioasă, devenită obligatorie (şi pentru sclavi), se desfăşoară ca slujbă separată de Liturghie, pentru că nu toţi cei căsătoriţi erau vrednici de sfânta împărtăşanie, unii având altă credinţă sau nefiind la prima căsătorie. În rânduiala logodnei, s-a păstrat formal, în locul împărtăşaniei, primirea de către miri a paharului cu vin binecuvântat, aşa cum se face cu anafura sfinţită la sfârşitul Liturghiei.
Slujba sacramentală a nunţii cuprinde două momente, logodna şi cununia. Prima preia într-o formă duhovnicească vechiul contract marital civil şi constă în făgăduinţele pe care şi le fac mirii, în ectenia mare sau cererile adresate lui Dumnezeu, în rugăciune şi în schimbarea inelelor. Schimbul inelelor implică o simbolică înaltă, fiind mărturia credincioşiei lui Dumnezeu pentru poporul Său, însemn al puterii, pecete a celor aleşi, semn de recunoaştere, dar de iertare şi mântuire: ceea ce Dumnezeu leagă nu mai poate desface nimeni.
Urmează a doua parte, celebrarea încununării. Mirii sunt conduşi sub policandrul cel mare, fiind întâmpinaţi de cântarea Psalmului 127: „contractul marital încheiat prin slujba logodnei va fi acum preschimbat într-o legătură veşnică: iubirea omenească va dobândi o dimensiune cu totul nouă, prin aceea că este identificată cu iubirea lui Hristos pentru Biserica Sa.” (p. 40). Sunt parcurse cinci momente ritualice: rugăciunile, punerea cununilor, citirile din Scriptură, rugăciunea Tatăl nostru şi gustarea vinului din paharul de obşte, iar la sfârşit, procesiunea circulară sau dansul lui Isaia. În ceea ce priveşte genealogiile care apar în Evanghelii, John Meyendorff susţine că, în planul dumnezeiesc, istoria omenirii a condus spre venirea lui Hristos, în încercarea de readucere a omului la Dumnezeu. Căsătoria însăşi conţine acest sens, Dumnezeu făcându-se om pentru a participa la Nunta cu Biserica Sa, eclesia, ceea ce înseamnă adunarea lucrătoare a creştinilor. Logodna castă dintre blândul Iosif şi Sfânta Fecioară Maria Născătoare de Dumnezeu, prefigurează nunta spirituală a Domnului, care este una de împărtăşire. De aceea, în rugăciunea de încununare a mirilor, sunt evocate cupluri biblice, Avraam şi Sara, Isaac şi Rebeca, Iacov şi Rahela, Iosif şi Asineta, Zaharia şi Elisaveta, Ioachim şi Ana. Sunt pomenite, de asemenea, numele celor ocrotiţi de Domnul, precum şi ale unor sfinţi creştini.
Un moment semnificativ îl reprezintă simbolismul cununilor de căsătorie, reprezentând, după modelul Regelui Mesianic, triumful vieţii asupra morţii. La fel, martirii sau mărturisitorii, insuflaţi de Duh, îşi primesc cununa vieţii veşnice, semn al intrării în Împărăţie. La cununie se citesc două pericope nou-testamentare, din Epistola Apostolului către Efeseni (5, 20-33) şi din Ioan (2, 1-12), cuprinzând nunta din Cana Galileei. Paharul cel de obşte din care mirii gustă dovedeşte că slujba căsătoriei este concepută ca o Liturghie Euharistică. Procesiunea circulară în jurul analogului, reluând-o pe cea a schimbării inelelor, consfinţeşte, prin dans liturgic (ca al lui David), caracterul sacru, etern al nunţii. Preotul cere Domnului, pentru tineri, „neîntinaţi, fără prihană şi neasupriţi păzindu-i în vecii vecilor”. Cununile lor, mărturisitoare, spirituale, vor fi păstrate în Împărăţia cerurilor, urmând ca noii căsătoriţi să fie vrednici de ele şi în viaţa veacului ce va să fie. În vremea veche, cununile erau purtate timp de opt zile.
După ce face teologia euharistică a nunţii John Meyendorff se ocupă de clarificarea situaţiilor speciale, cum ar fi căsătoriile succesive, condiţiile necesare înfăptuirii căsătoriei, căsătoriile mixte din punct de vedere religios, divorţul, planificarea familială, avortul, căsătoria clericilor, relaţia dintre căsătorie, celibat şi viaţa monahală.
Deşi canonul bisericesc nu acceptă a doua căsătorie, se arată toleranţă faţă de cazuri deosebite, avându-se înţelegere duhovnicească şi faţă de slăbiciunile omeneşti. Sfântul Vasile cel Mare rânduieşte pentru divorţaţi sau pentru văduvi recăsătoriţi canon de penitenţă, prin excluderea de la împărtăşire, timp de mai mulţi ani. După secolul al zecelea, restricţiile se mai îmblânzesc. În vremea de azi, după ce s-a acceptat a doua căsătorie, s-a îngăduit şi a treia, dar s-a interzis a patra.
Căsătoria are loc între oameni obişnuiţi, cu slăbiciuni, iar regulile bisericeşti sunt, de fapt, un îndrumar menit să protejeze faţă de consecinţele căderii. Libera decizie, având la bază sentimentele de iubire, este prima condiţie a căsătoriei creştine. Este însă interzisă căsătoria între rudele de sânge şi între cuscri. Ilustrul teolog conchide însă: „Pentru a realiza o căsătorie cu adevărat creştină nu este suficientă împlinirea unor norme legale şi canonice. Căsătoria creştină este mai ales o angajare pozitivă a cuplului, nu numai unul faţă de celălalt, ci, în primul rând, faţă de Hristos, o angajare realizată în şi prin Euharistie. Dacă această angajare nu are loc, îndeplinirea tuturor prevederilor legale privind căsătoria creştină nu vor avea nici un sens.” (p. 59).
Canoanele vechi interzic căsătoriile dintre un ortodox şi un neortodox, fiindcă nu pot participa împreună la taina euharistică. Azi, când căsătoria şi-a pierdut în mare măsură semnificaţiile sacre, confesiunea sau religia contează din ce în ce mai puţin. Au loc numeroase căsătorii mixte şi ele sunt acceptate tacit şi de Biserică.
Noul Testament şi literatura patrologică nu acceptă divorţul şi nici recăsătorirea, echivalând-o adulterului, dar Biserica nu a putut sancţiona legislaţia laică, mai permisivă în privinţa relaţiilor de familie. Pe de altă parte, şi Biserica a acordat întotdeauna şanse celor încercaţi sau căzuţi, decât să fie lăsaţi să ardă.
În privinţa folosirii mijloacelor contraceptive, Biserica Ortodoxă consideră că „naşterea de prunci este un element firesc, sfânt şi necesar pentru căsniciile creştine” şi că „a da viaţă este pentru om un privilegiu prin care se aseamănă lui Dumnezeu” (p. 74). Părintele Meyendorff îşi dovedeşte delicateţea sufletească şi înţelegerea duhovnicească, socotind că, în privinţa mijloacelor contraceptive, al controlului sarcinii, hotărârile trebuie să fie particulare. Deşi Domnul Hristos spune „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine” (Matei 19,14). În schimb, orice formă de avort este identificată cu uciderea, cei implicaţi suportând excomunicarea (excluderea de la împărtăşire) şi fiind supuşi penitenţelor. Luând ca referinţă Buna Vestire, Biserica socoteşte că viaţa începe în momentul concepţiei.
Clericii, după modelul legăturii dintre Hristos şi Biserică, au obligaţia unei căsătorii unice. Cei care nu se căsătoreau înainte de hirotonie, nu o mai puteau face după aceea. Episcopii erau aleşi dintre cei necăsătoriţi. Avându-se în vedere condiţia maturizării, până în Evul Mediu nu se făceau hirotonii sub 30 de ani. Celibatul nu este dezaprobat de Biserică. Ba, chiar, ascetismul vieţii monahale este mai apropiat de rigorile sfinţeniei, de intrarea în Împărăţie.
Concluzia autorului scoate în evidenţă sinergia care trebuie să funcţioneze între harul lui Dumnezeu şi voinţa de mântuire a omului: „Căsătoria este o taină pentru că în ea şi prin ea Împărăţia lui Dumnezeu devine o experienţă trăită” (p. 90). Cartea conţine în addenda texte scripturistice probatoare, pasaje semnificative extrase din Sfinţii Părinţi, din Dreptul Canonic şi, mai ales, atât de gingaşa Slujbă a Nunţii.
Printr-un discurs de mare fineţe teologală, printr-o construcţie şi riguroasă şi flexibilă, atent documentată, cartea părintelui John Meyendorff, făcând exegeza unei teme atât de importante, în diversele ei aspecte, istoric, social, teologic, duhovnicesc, canonic, redă căsătoriei funcţia ei esenţială, de profunzime, sacralitatea, reintegrând-o universului liturgic – euharistic şi eshatologic –, adică revelând-o ca Taină ortodoxă, uman-dumnezeiască.
