In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Editorial
VARA VRAJBEI LOR - NICOLAE PRELIPCEANU Aproape toată vara, partea (mai) culturală a presei a mestecat povestea expoziţiei de street art de la Institutul Cultural Român de la New York, un bun prilej pentru doritori de a mai ataca o dată ICR-ul condus de Horia-Roman Patapievici şi, de fapt, pe eseistul care s-a făcut vinovat cândva de mari îndoieli asupra celulei poporului român. E drept, a existat şi o uvertură, destul de neconvenabilă pentru ICR, aceea a Academiei de vară de la Berlin. Aici, la ICR Berlin, fuseseră convocaţi ca vedete ale Academiei de vară doi profesori români cu biografiile pătate. Dl. Andrei Corbea-Hoişie fusese deconspirat de către CNSAS ca fiind şi autor al unui angajament de informator al securităţii, celălalt, dl. Sorin Antohi, de asemenea, descoperit ca fost informator al Securităţii şi, în plus, aflat ani de-a rândul în impostură la o universitate de la Budapesta, unde trecea drept prof. dr., deşi nu-şi susţinuse lucrarea de doctorat. Protestele unor scriitori germani plecaţi din România, Herta Müller şi Richard Wagner, au fost preluate de presa românească şi de personalităţi culturale şi non-culturale. Răspunsul dlui H.-R. Patapievici că ICR nu face poliţie morală nu a fost satisfăcător, replicile depăşind adesea cazul şi intrând în mai vechi recriminări şi ranchiune. Pe acest fond bogat în materie chiar pentru persoane chiar mai pătate decât cei doi universitari ieşeni, a căror competenţă este de altfel recunoscută, a apărut cazul ICRNY. Aici, un mic grup de tineri artişti din cea mai nouă direcţie, aceea a street-art-ului, a expus lucrări care au scandalizat pe scandalizaţii din naştere sau doar din emigrare din colonia română de la New York. Pe crupa unui căluţ de jucărie, toată lumea i-a spus greşit poney, dar nu era decât o machetă de cal, din plastic probabil, trona ironic o zvastică. Prilej pentru o publicaţie românească din New York de a se inflama de reluarea simbolurilor naziste şi antisemite, ca propagandă, acolo unde nici vorbă nu era de aşa ceva, ci dimpotrivă. E drept, i-au mai scandalizat pe scandalizaţii de profesie şi desenele explicit sexuale, aşa cum astăzi apar pretutindeni, prezente în expoziţie. Câtă vreme discuţia s-a plasat în sfera lui cine este reprezentativ şi cine nu pentru cultura română, aşadar cine are voie să ne reprezinte, vorba ceea, peste hotare, lucrurile ar fi fost, mă rog, pe un făgaş, să zicem, normal. Dar ele au deraiat repede, existând o întreagă categorie de frustraţi mai mult sau mai puţin culturali, cărora activitatea ICR-ului condus de H.-R. Patapievici le stă ca un bob de sare în ochi. În horă s-au prins şi câteva televiziuni, cea mai tare fiind, se pare, Antena 3, unde s-a pus la cale un întreg proces, cu laptop şi omul cu acest instrument etc. etc. Ba, aici au şi fost judecaţi directoarea ICRNY, Corina Şuteu, care a mişcat această instituţie din sfera strictă a diasporei româneşti, în aceea a „băştinaşilor”, interesând adevăratul public-ţintă al unor asemenea institute, şi anume, în cazul nostru, pe americani, şi un referent, scriitor tânăr, acesta pentru ceea ce scrie şi publică (sic). Toată vara am avut, în ziare, reviste, pe la televiziuni, ştiri despre poneiul cu zvastică de la New York şi despre „anti-românul” Patapievici. S-au inflamat şi senatorii, prin Adrian Păunescu şi Nicolae Văcăroiu, iar acesta din urmă a determinat o întoarcere a gărzii financiare la ICR, după ce aceasta abia plecase cu coada între picioare. E limpede, nu e singurul exemplu, că dacă încerci să faci ceva în România, şi în cea de azi din păcate, se găseşte enorm de multă energie pentru a te face să renunţi sau, măcar, a încerca să te facă să renunţi. E o continuare a caprei vecinului.
N-am făcut eu nimic, de ce să-l las pe el să facă şi să mă dea de gol că aş fi putut, măcar încerca, şi eu. Sigur, unii nu au fost puşi în situaţia de a face, dar sunt solidari cu cei dinainte. Mai există apoi o largă categorie de frustraţi, de rataţi, care abia aşteaptă să-l tăvălească în noroiul aşa zisei lor gândiri pe unul dintre aceia care a reuşit şi are chiar obiceiul să reuşească în întreprinderile sale.
Dacă facem bilanţul acestor dezbateri, căci a existat şi aşa ceva, reiese totuşi o anume solidaritate în jurul valorii şi a dreptului la exprimare, care s-a conturat pe parcursul atacurilor, să o spunem, nedrepte, împotriva activităţii, de altfel cu totul meritorii, a ICR. Vocile isterice au fost acoperite, finalmente, de acelea echilibrate, care au separat albul de negru, evitând cenuşiul pentru care militează scandalagiii de profesie. Cum argumentul nu mai e la ordinea zilei într-o anume parte, cam securistică, a presei scrise şi electronice, am găsit asocieri paradoxale între persoane care trec, de pildă, drept disidenţi şi persoane care au muncit din greu, înainte de 1989, la compromiterea valorilor autentice, în spiritul Securităţii şi al PCR. De câte ori trebuie atacaţi Liiceanu, Pleşu, Patapievici, Manolescu, aceştia sar şi-şi iau instrumentele, mult mai conştiincioşi decât ceilalţi, aşa cum săreau, un timp, şi alegătorii dlui Iliescu, atunci când trâmbiţa suna. Cei orbiţi doar de ură viscerală împotriva succesului altora ar trebui să fie atenţi să nu se trezească în barca pe care pretind că o detestă.
