In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Interviu
FIRUL IERBII - NICOLAE PRELIPCEANU, MIHAI ŞORA Mihai Şora în dialog cu Nicolae Prelipceanu
Domnule Şora, aţi fost primul dintre românii iluştri ai generaţiei dumneavoastre care a debutat la Gallimard: Du dialogue intérieur a apărut în 1947, Techniques de Yoga, a lui Eliade, în 1948, iar Précis de décomposition, a lui Cioran, în 1949; dar şi singurul care a avut ideea, năstruşnică, să recunoaştem, de a se întoarce în ţară, „pentru o scurtă vizită“, în 1948. „Scurtă vizită“ care s-a transformat într-o viaţă, căci aţi fost sechestrat aici de autorităţile comuniste. Cum aşa?
Domnule, uite, exact aşa a fost. Cu un an înainte, fusese în ţară soţia mea. Nu singură, chiar cu fiica mea, cu Sanda, primul copil. Era născut şi cel de-al doilea, Andrei, dar el rămăsese cu mine, în Franţa. Mariana a venit, şi-a văzut cunoscuţii, părinţii, iar apoi s-a întors liniştită în Franţa.
Nu v-aţi gândit că, între timp, căzuse monarhia şi deci se lăsase cortina de fier?
Uite, nu m-am gândit, pentru că, având în vedere opţiunea mea politică de atunci, care era una de stânga, aşadar, prin definiţie, mai degrabă republicană decât monarhistă, deşi ştiam, nu-i aşa?, din istorie, care fusese rolul decisiv al acestei monarhii în modernizarea României, n-aş spune că m-a afectat în asemenea măsură încât să-mi pună o problemă. În momentul acela, în ’47..., da, nu mă gândeam la cortina de fier.
Mi se pare oarecum exemplar pentru felul în care circula informaţia între Est şi Vest, faptul că, poate, la Paris, nu se ştia încă ce efecte avea instaurarea unui guvern comunist.
Nu mi-am dat seama, deşi – sau poate tocmai pentru că – atunci nu eram un om de pe margine. În ’47, eram membru al Partidului Comunist Francez, preşedintele Frontului Naţional Român, care aduna toate organizaţiile româneşti din Europa Occidentală. Pentru mine, totul este cât se poate de limpede acum: probabil că rămâneam un om de stânga, dacă aş fi trăit în Franţa, şi este posibil ca, multă vreme, să fi rămas chiar comunist, nu?
Deci v-au făcut bine, într-un fel, că v-au deschis ochii, dar, pe de altă parte...
Sigur, adică aş fi rămas probabil exact aşa cum au rămas francezii, care umblă cu mănuşi când vorbesc de Rusia, iar, când amintesc de Putin, nu vor să simtă în el vechiul agent KGB şi comunistul ireductibil care cred că trebuie să fi rămas. Poate că şi eu aş fi păstrat toate iluziile acelea stângiste ale Franţei.
Şi, până la urmă, e mai bine cu iluzii sau fără iluzii?
Nu ştiu dacă este mai bine, dar acum, la capăt de viaţă, uitându-mă în trecut, n-am deloc impresia că mi-aş fi ratat viaţa; iar acest lucru pentru că m-am reprofilat imediat, adică n-am rămas doar cu regretul după ce lăsasem neterminat acolo, după lucrul pe care aş fi putut să-l duc la capăt; într-adevăr, nu apucasem să-mi susţin doctoratul, teza mea era tocmai la profesor pentru o primă lectură, trebuia să mi-o dea înapoi cu observaţiile lui, într-un an de zile probabil că puneam toate lucrurile la punct; aşa, am rămas cu doctoratul nesusţinut şi doar cu această primă carte apărută la Gallimard, – deşi în pregătire mai erau şi altele.
La ce profesor aveaţi doctoratul?
Îl aveam la profesorul Jean Laporte, care scrisese un op considerabil despre Port Royal şi, cum teza mea luase în obiectiv tocmai noţiunea de har la Pascal, el era un om din zonă.
Să fie, oare, asemănarea de destin – desigur, la dumneavoastră, totuşi, mai norocos, în cadrul nenorocirii, pe el l-au ucis naziştii, dumneavoastră v-au ucis un destin comuniştii – aceea care v-a adus în ultimii ani la opera franceză a lui Fondane? Pentru că multă lume se întreabă „de unde până unde Mihai Şora şi Benjamin Fondane?“
De unde şi până unde? Domnule, exact din 1946, când tocmai apăruse la Gallimard un volum intitulat L’Existence, în care figura la loc de cinste Le lundi existentiel et le Dimanche de l’histoire a lui Fondane. Atunci am făcut o panoramă a cărţilor de filozofie apărute de-a lungul anului precedent, un articol destul de mare, de vreo 40 de pagini. Şi am trecut în revistă şi acest volum despre existenţă pe care îl scosese Jean Grenier, volum planificat mai dinainte, dar care nu putuse să apară decât în decembrie 1945 – cu participarea, din păcate postumă, a lui Fondane. Grenier scrie, de altfel, un şapou la textul lui Fondane, în care aminteşte că textul îi fusese încredinţat în februarie ’44, cu doar câteva zile înainte de arestarea şi deportarea la Drancy; mai scrie şi că Fondane nu a apucat să vadă şpalturile, că familia lui nu are nici o veste de la el. Pentru mine, acest text şi contextul publicării în volumul de la Gallimard a avut efectul unui şoc, m-a tulburat foarte mult.
A fost prima carte a lui Fondane cu care aţi venit în contact?
Nu. Cunoşteam şi alte cărţi şi, de altfel, plecasem cu o lectură, încă de când eram elev la Timişoara, a cărţilor lui româneşti, şi, evident, a poeziei.
Dar eu mă refeream la contactul cu opera lui franceză.
Contactul cu opera lui franceză s-a făcut pe măsură ce îi apăreau cărţile la Denoël. Ştiam că Fundoianu, pe care îl citisem în ţară, îşi luase numele de Benjamin Fondane. Eram însă foarte absorbit de cunoaşterea Parisului, şi este ceea ce am făcut noi, soţia mea şi cu mine, în primele luni: am hoinărit prin Paris. Îmi aduc chiar aminte că noi ne-am dus în Franţa, proaspăt căsătoriţi, la începutul lui ianuarie 1939, iar, în vacanţa de Paşti, plin de remuşcări că nu începusem încă să mă ocup serios de lucrul pentru care fusesem trimis acolo, i-am scris profesorului Dupront, directorul Institutului Francez din Bucureşti: „Uite, am fost furat de Paris, m-am plimbat, promit că de acum înainte mă ţin de treabă, stau cu burta pe carte“, şi aşa mai departe. Şi, cu o promptitudine la care nu mă aşteptam, mi-a răspuns imediat: „V-am trimis acolo nu pentru un an, ci pentru mai mulţi, plimbaţi-vă anul acesta, aveţi timp să vă ocupaţi de treburile serioase începând cu anul viitor.“
Treburile serioase fiind doctoratul?
Ei da, am început doctoratul, dar pe urmă a venit un lucru de care nu înţeleg de ce nu a avut parte şi Fondane: am plecat înainte de sosirea nemţilor, care erau la 80 de km de Paris, şi am ajuns cu tot calabalâcul în sudul Franţei, pe malul stâng al Loarei. El a rămas la Paris, în gura leului, şi a trăit tragedia pe care o ştim.
În sud, unde v-aţi stabilit, la Grenoble? Acolo aţi continuat studiul pentru doctorat?
Da, la Grenoble. Bineînţeles că am continuat; de altfel, era acolo un pascalizant consacrat, Jacques Chevalier, cel care a îngrijit prima ediţie din Pléďade a scrierilor lui Pascal, un pascalizant distins (Fondane chiar a scris o recenzie la ediţia lui Chevalier, în Cahiers du Sud). Eram, aşadar, în relaţii foarte bune cu Chevalier. Cred că avea ceva înclinaţii naţionaliste, de vreme ce a fost ministrul culturii sub Pétain; ştiu că, în 1945, mi-a cerut mărturie despre atitudinea lui din perioada când eram la Grenoble. I se intentase un proces ca fost demnitar pétainist, imediat după eliberare. Au fost crunţi francezii. De pildă, să vă povestesc o întâmplare la care am fost martor ocular. Era în ziua intrării trupelor franceze în Grenoble – armata lui Leclerc. Nemţii se retrăgeau. Modul lor de a concepe războiul era, pentru mine, ceva nemaipomenit...
Cum asta?
La marginea de sud a oraşului se afla deci armata lui Leclerc, dar planul era să se intre în oraş cu rezistenţa interioară, cu FFI. Stă, aşadar, armata lui Leclerc la periferie, iar nemţii, care fugiseră din Grenoble, află că armata nu a intrat încă în Grenoble, încât se întorc din drum, îi mai execută pe câţiva dintre cei care ridicaseră drapelele franceze, şi apoi pleacă din nou... Ce fel de fanatism politic, ce mentalitate, habar nu am ce putea să fie aici... ca şi de partea cealaltă: în timp ce aşteptam (veniseră, între timp, francezii), eram în toiul bucuriei şi, la un moment dat, cineva a spus: „c’est lui le traître“, sau ceva de acest gen, şi a început o cursă, omul acela a fugit, a intrat într-o casă, a urcat repede, a ieşit pe acoperiş, au ieşit unu, doi, trei, patru, cinci inşi după el, au alergat, şi până la urmă l-au prins, l-au adus jos şi l-au ucis.
Da, temperament.
Nu atât temperament, cât temperament politic. Politic. Adică o inflamare iraţională.
Dar asta e politică sau pur şi simplu fanatism?
Nu ştiu. Habar nu am ce înseamnă fanatismul străzii, dar eu am văzut cu ochii mei această execuţie.
Aţi fost studentul lui Nae Ionescu. Ceilalţi discipoli proeminenţi ai săi au fost fascinaţi de el. La dumneavoastră, nu găsesc fascinaţia asta nicăieri.
Oh, ba da, am fost şi eu fascinat.
De profesor. Dar ei au urmat şi calea politică. Dumneavoastră v-aţi ferit de această cale sau chiar aţi simpatizat cu ea?
Calea politică a lui Nae? Nae a fost destul de versatil, din punctul acesta de vedere şi, dacă el rămânea în camarilă, nu s-ar fi apropiat atât de mult de legionari. Nu tendinţe obscure îl mânau de la spate; era un calcul lucid, era un om cu ochii deschişi în politică şi cunoştea toate dedesubturile politicii. În ce ne priveşte pe noi, eram nişte premianţi, acolo, care ne adunasem; eu fusesem premiantul liceului de băieţi din Timişoara; viitoarea mea soţie – premianta liceului de fete, Eugen Schileru fusese premiantul liceului de la Brăila, fratele lui Sebastian, Beno Hechter, de asemenea; constituiam, aşadar, într-un fel oarecare, un grup. Mai era cu noi şi Miron Constantinescu (sau, cum se numea el atunci, George Constantinescu Miron), care fusese premiantul liceului de la Arad. El era comunist încă din liceu. Nu ştiu care au fost împrejurările care au dus la această opţiune politică a lui, atât de prematură să zicem, dar fapt este că atunci era comunist. Aveam şi doi prieteni care erau legionari, Ionescu Moşu, un băiat absolut remarcabil, şi un altul, care a fost şi în Germania, şi în puşcărie, Bucur Stănescu. Apetitul meu politic nu era prea mare, însă am fost curios şi eu să văd ce se întâmplă; cu prietenii mei, cu Schileru, cu Beno, am fost la căminul Schuller, al studenţilor evrei, unde era Ilie Konstantinovski, un comunist foarte înflăcărat...
Nu cumva a ajuns în URSS, unde l-au întâlnit unele delegaţii de scriitori din România?
Este posibil. Dar i-am pierdut urma, aşa încât nu vă pot răspunde la întrebare.
Dar nu era numerus clausus? Aţi fost student între anii 1934 şi 1938, nu?
Niciodată n-a fost, la universitate, numerus clausus; a existat doar militantism pentru numerus clausus. Regimul legal, universitar, era un regim democrat. Marile lupte nu se dădeau la Litere şi la Filosofie, ele se dădeau la Medicină şi la Drept. Numerus clausus reprezenta revendicarea unor studenţi de origine rurală pentru o proporţie care să le garanteze accesul la studiile superioare. De ce? Pentru că era foarte greu pentru rurali să facă faţă concurenţei urbanilor şi, în mod special, acestor urbani prin excelenţă care erau tinerii evrei şi care mergeau spre două cariere: medic, avocat. Acestea erau carierele râvnite, aici se dădea lupta extraordinară; nu la Filologie, la Filosofie sau la limbi străine. Studiile „umaniste“ reprezentau o zonă mult mai liniştită a Universităţii decât Facultăţile de Drept şi de Medicină. Acolo era o bătaie pentru locul în viaţă; avea, adică, o motivaţie de alt tip decât motivaţia civică.
Revenind: în perioada studenţiei aţi fost în expectativă politică?
Da, am vrut să-i cunosc şi pe legionari, să mă dumiresc şi în privinţa lor. O dată, am fost la un marş...
...legionar...
Da, da, tot cu prietenii mei, m-am dus să văd ce este: cum au ieşit din Bucureşti, au ţinut-o cântând cântecele lor, în pas milităresc, era curată instrucţie militară.
Nu v-a fascinat instrucţia militară, ca pe Cioran în Germania?
Nu. Dimpotrivă: tocmai acest lucru m-a oripilat. Din punctul acesta de vedere, era mult mai bine dincolo; aceia, cel puţin, nu erau deloc milităroşi; erau oratori, ca să spunem aşa. Legionarii nu erau oratori, erau mărşăluitori; o zonă care pe mine nu mă interesa, nu mă atrăgea câtuşi de puţin. Aşa încât, am plecat din România fără vreo opţiune politică. Aceasta avea să se precizeze acolo, în Franţa, şi anume ca o virare spre stânga, pentru că extrema dreaptă nazistă, de care avusesem cu toţii parte, fusese de tip criminal.
La Paris aţi avut relaţii apropiate cu marii exilaţi, Cioran, Eliade?
Am făcut parte din aceeaşi grupă de bursieri români cu Eugen Ionescu, Noica şi Cioran. Făceam excursii împreună. Cioran nu participa la excursii. El a fost refractar la orice idee de grup, un neînregimentat, un singuratec. Foarte curios este următorul lucru: avea o deschidere şi o bunătate rar întâlnite. O mare delicateţe în relaţii. De unde atâta încrâncenare în scrisul lui? Mă gândesc la o carte care mie, personal, nu mi-a plăcut niciodată: Schimbarea la faţă a României. Toate celelalte cărţi ale sale nu aveau nimic de-a face cu politica. Toate, fără excepţie, erau de tip autoscopic.
Nu cumva Schimbarea la faţă e o carte în care nu se află adevăratul Cioran?
Poate că este acolo un Cioran care nu se decantase încă, adică una dintre feţele posibile ale lui Cioran, înainte de a se preciza, de a se limpezi şi de a opta pentru cealaltă. Pentru că ceea ce era frapant la Cioran era o bunătate funciară, un simţ al solidarităţii umane pe care nu l-am întâlnit la nimeni într-o asemenea măsură. Şi am să vă dau un exemplu de mare prietenie, de mare atenţie pentru binele celuilalt. Nu s-a întâmplat atunci, s-a întâmplat ulterior. Eram funcţionar la Ministerul învăţământului, sub Mircea Maliţa, şi primesc o bursă de la Gabriel Marcel (Gabriel Marcel fusese premiat cu o sumă considerabilă de către olandezi, iar acest premiu el îl transformase în burse anuale, dintre care, spre marea mea surprindere, una mi-a revenit mie).
Vă cunoştea dinainte, vă citise cartea apărută la Gallimard?
Nu ştiu cum m-a ales. Am primit, fără s-o cer, această bursă. Eu mă împrietenisem cu Maliţa (sau el se împrietenise cu mine); eram aşa, un fel de prieten de suflet al lui. Un om minunat, un om care a încercat să facă lucruri extraordinare, pentru care a trebuit să plătească (a trebuit să plece din ministerul acela din cauza reformelor pe care le imaginase şi pe care încerca să le aplice). Am primit, aşadar, bursa de la Gabriel Marcel, iar Mircea Maliţa mi-a inventat un fel de misiune în Franţa, ca să pot merge acolo, să-mi iau bursa şi să beneficiez de ea în răstimpul pentru care fusese prevăzută: mă delegase, anume, să inspectez catedrele de limba română de la universităţile franceze. Într-o zi, sunt invitat la masă la Gabriel Marcel. Ne cunoscusem înainte, pentru că îi făcusem deja o vizită la sosirea în Franţa, ca să-i mulţumesc pentru bursa acordată. Venind de la Gabriel Marcel (mergeam la el deseori, pentru că tocmai primise şpalturile unei cărţi, şi îl ajutam la corectură, aşa încât m-a invitat să trec într-o duminică să iau dejunul cu el), trec pe la Cioran, în drum spre casă, şi-i spun: uite, am fost invitat la Gabriel Marcel la masă, duminică, la ora 12. Am stat ce-am stat, vorbind de una, de alta, şi apoi ne-am despărţit. Ei bine, în acea duminică dimineaţa, primesc un telefon de la Cioran: „ştii că eşti invitat la masă la Gabriel Marcel?“, „da“, „la ce oră?“, „la 12“, „te rog eu foarte mult, foarte mult te rog, nu merge acolo la 12 fără două minute, dar nici la 12 şi două minute, fii, te rog, acolo la 12“. Ei bine, aşa ceva mi se pare uluitor, absolut uluitor: adică să-ţi aminteşti tu acest lucru (care, pentru oricine altcineva ar fi o bagatelă), şi să ţii, să ţii fără îndoială la Gabriel Marcel, dar, mai ales, să ţii la omul acela invitat, adică să ţii tu ca el să nu se facă de ruşine întârziind ori venind prea devreme, este ceea ce mi se pare absolut extraordinar.
Îmi aduc aminte cum era veştejit Cioran pentru că şi-ar fi hulit poporul. Or, el poate că ţinea tocmai la imaginea românului, ştiindu-l mai delăsător, şi încerca să-l trezească.
Realitatea este că Cioran este o figură cu foarte multe niveluri de existenţă, extrem de complexe, iar fiecare dintre actele lui – care, dacă sunt văzute separat şi nu sunt raportate la nucleul din care izvorăsc, fiind atât de contrastante, par a aparţine unor indivizi diferiţi – se leagă, totuşi, între ele, căci există un legato, fie şi paradoxal, nu doar în tot scrisul lui, ci şi în viaţa lui – şi este posibil chiar ca şi strigătul din Schimbarea la faţă a României să fi fost un fel de durere profundă a reprezentantului unui popor care nu reuşise să se afirme în istorie.
El să fi conceput un alt model pentru acest popor şi, comparându-le, să fi fost profund dezamăgit şi chiar indignat de ceea ce este...
Da, bine, „visez o Românie cu populaţia Chinei şi destinul Franţei“. Eu îmi aduc aminte, când eram copil, că populaţia Chinei era de 120 de milioane, iar a Indiei cam tot atât, şi acest lucru părea deja enorm. Acum, fiecare a ajuns la un miliard şi jumătate; în cât timp? – într-o viaţă de om!
Dar cu Eliade v-aţi întâlnit?
L-am întâlnit chiar foarte des, după încetarea misiunii lui la Lisabona, pentru că – proaspăt stabilit la Paris – el îşi scria atunci acel tratat de „fenomenologie a faptului religios“, care a şi apărut sub titlul de istorie (editorul nu acceptase titlul iniţial, care i se părea neatractiv, şi a impus un titlu fals, pe care Eliade l-a regretat toată viaţa), – iar eu am fost unul dintre traducătorii manuscrisului acestei cărţi; Eliade o scrisese în română, iar eu o traduceam – alături de alţii – în franceză.
Spuneaţi undeva, într-un interviu de acum câţiva ani, că Franţa v-a dăruit deschiderea. Ei bine, cum v-aţi putut păstra acest dar al deschiderii, pe care l-am găsit la dumneavoastră încă din acei ani ai regimului închis comunist?
Eram format. Eu am avut foarte mare noroc că, în acea perioadă în care eşti supus influenţelor, în perioada în care eşti încă maleabil, când ai disponibilităţi mai multe şi nu ţi s-au fixat parametrii, am intrat în acest climat de deschidere. Sigur, erau autori pe care îi cultivam foarte mult în vremea aceea: Péguy, un autor al deschiderii, prin excelenţă, care mie
mi-a mers la inimă şi pe care l-am citit cu o pasiune extraordinară, cu tot stilul său cam dezlânat, în care vezi cum se preling ideile..., pe care nu şi le formulează într-un mod cartezian, să spunem.
Era poet...
Da, era poet în toate lucrurile pe care le făcea, dar este o soliditate, o rectitudine, un caracter în tot ce a rămas de pe urma lui, ceva solid ca stejarul... Deci, în toată curgerea aceasta extraordinară, există un lucru care stă bine înfipt acolo, în sol. Este şi o ambivalenţă care te face să te simţi în acelaşi timp acasă şi – totodată – să rămâi cu uşile larg deschise. Acesta e un lucru care mi-a rămas de atunci. Cred că este un mare noroc, un foarte mare noroc al meu că primul vis, care fusese să merg la Heidegger, nu s-a împlinit. Nu ştiu, poate că şi acolo aş fi fost un tip reactiv, şi nu mi-aş fi pierdut plămada. Totuşi, cred că Franţa a contribuit extraordinar de mult la deschiderea mea.
Un prieten al meu de altădată, Radu Enescu, spunea că regăţenii ar trebui să studieze în Germania, să înveţe rigoarea, iar ardelenii, deci şi bănăţenii, cum sunteţi dumneavoastră, trebuie să studieze în Franţa, să se mai descuie. Ce-i drept, lui nu i-a fost dat, el era la tineretul liberal, iar bursa, totuşi pentru Anglia, care s-a dat când ar fi trebuit să o ia el, a fost luată de un tânăr comunist. Dumneavoastră aţi urmat, deci, destinul despre care vorbea Radu Enescu.
Da.
În 1990 v-aţi implicat, n-aş zice frenetic, pentru că nu e genul dumneavoastră, dar total în politică. Aţi fost şi ministrul învăţământului, după aceea aţi fost şi preşedintele, cel dintâi, al Alianţei Civice, sunteţi membru fondator al GDS, aţi fost în conducerea PAC. Ce v-a rămas din toate acestea, acum, după 18 ani?
Mi-a rămas următorul lucru, şi acesta este şi motivul pentru care am acceptat să fiu ministru: venise Pleşu la mine, cu această întrebare din partea consiliului FSN – dacă accept să fiu ministrul învăţământului.
I-am cerut un răgaz de 24 de ore. Apoi i-am răspuns da, pentru următorul motiv: cunoşteam reţeaua învăţământului, deoarece mai fusesem în Ministerul Învăţământului, eram pe atunci director al Direcţiei Bibliotecii Documentare şi, în calitatea aceasta, am bătut ţara în lung şi în lat, la inspecţii de biblioteci universitare, şi aşa mai departe. Aşadar, cunoşteam problemele din învăţământ, inclusiv din momentul în care se făcuse această croială elastică a catedrei, care putea fi ori de 18 ore, ori de 24 de ore pe săptămână, cu un supliment de salariu, – ceea ce permitea să faci din trei catedre mari patru mici, şi invers, când îţi venea la socoteală, ca să plasezi pe cineva, ori ca să păstrezi pentru mai târziu o catedră disponibilă, în aşteptarea unei ocazii. În schimbul unui contraserviciu, evident. Ştiam toate lucrurile acestea, ştiam cum funcţionează învăţământul şi am acceptat postul pentru că voiam să fac o ruptură totală cu trecutul – şi este şi singurul lucru pe care am izbutit să-l fac. Iată de ce, în ministeriatul meu – dacă aruncăm acum o privire asupra celor întâmplate atunci –, nu se pot vedea liniamentele unei concepţii de viitor a învăţământului, ci doar această voinţă de a rupe radical cu trecutul şi de a pregăti un teren zero, pe care să se poată construi mai departe. Dacă rămâneam în funcţie, dar nu s-a pus problema, pentru că nu eram de-al lor...
Aţi fi întreprins, probabil, o reformă radicală...
Eu am să vă spun un lucru..., şi nu pronunţ nici un nume. Am primit, la un moment dat, un telefon de la o „mărime“ care m-a întrebat: „Domnu’ Şora, nu aveţi nevoie de o casă?“ şi i-am răspuns, „Nu, domnule, am un apartament, sunt singur în el, mă simt foarte bine, nu, mersi“. „A, nu?, bun.“ Tipul fusese foarte prietenos cu mine până atunci, de atunci încolo – nu. N-am înţeles prea bine de ce. Iar acum stau şi mă gândesc: dacă răspundeam da, eram omul lui.
Şi, după aceea, Alianţa Civică, partidul Alianţei Civice...
Da, Partidul Alianţei Civice până când acesta a fost absorbit de Partidul Liberal. Şi am rămas chiar în Partidul Liberal, ba am fost şi în senatul Partidului Liberal (ca „rămăşiţă“ de Alianţă Civică), până când m-am plictisit de tot ce se întâmpla acolo. Dar, cum să spun, un partid trebuie să fie făcut de un om care are apetit politic, nu de un om universal, dornic şi să se ocupe de cultură, şi să meargă la teatru, şi să aibă o viaţă mondenă, şi să fie un cititor aprig etc. Un om politic autentic este prizonier al faptului politic propriu-zis.
Da, dar, totuşi, un partid nu e numai preşedintele lui. Nu cumva şi ceilalţi erau la fel, oameni politici part time?
Nu era un partid de oameni cu apetit politic. De altfel, nici ceilalţi nu aveau apetit politic, erau „doar“ oameni de bună-credinţă şi de bună-voinţă. Dar, ca să faci politică, acest lucru nu ajunge. Un om politic trebuie să aibă acest principiu: „felul meu de a mă realiza şi de a face ceea ce vreau eu să fac este să pun mâna pe putere“.
Nu cumva mulţi dintre intelectualii din PAC simţeau o strângere de inimă că părăsesc domeniul intelectual pentru cel politic?
De fapt nu-l părăseau pe acela, profesional vorbind; erau emiţători de păreri corecte.
Un partid de analişti?
Ah, unii dintre ei erau şi oameni politici în sensul propriu al cuvântului: Crin Antonescu, de pildă. El fusese pachist la origine.
Julien Benda afirmă răspicat că intelectualul, sau, mă rog, cărturarul, nu trebuie să se amestece în politică. Trebuie sau nu trebuie să se amestece intelectualul în politică, domnule Şora?
În politica activă, doar renunţând la calitatea lui (nu, desigur, la nivelul de înţelegere a faptului politic; în orice caz, însă, renunţând la cariera lui intelectuală). Pentru că politica este, ca orice meserie, una care te absoarbe fără rest. Trebuie să existe această luciditate: scopul politicii este împlinirea binelui public, dar este foarte limpede că aşa ceva nu poate fi obţinut decât prin acapararea puterii. Prin urmare, trebuie să fii foarte bine pregătit ca să pui mâna pe putere şi să ai această satisfacţie de a te împlini punând mâna pe putere pentru a face binele public pe care
ţi-l propuseseşi. Altfel, stai pe margine şi visezi la binele public.
Poate că intelectualii din PAC erau tot timpul cu mintea în două luntre...
Da, cu alte cuvinte: „mă sacrific, un an-doi, ca să scoatem ţara din marasm“. Or, un om politic nu „se sacrifică“ făcând politică, el se realizează făcând politică.
În cărţile dumneavoastră aveţi câteva personaje, un Tânăr Prieten, un Devotat Amic. Sunt persoane reale sau sunt întruchipări ale gândului dumneavoastră?
Nu, nu sunt persoane reale, sunt întruchipări ale gândului meu: ţin foarte mult să subliniez acest lucru, pentru că se face adesea un abuz de interpretare. Este adevărat că au iniţialele unor prieteni ai mei. Dar acele persoane reale nu au nimic de a face cu personajele din cărţile mele. A fost o întâmplare, am mai povestit-o eu undeva, şi poate c-o ştiţi. Când scriam Sarea pământului, era un moment de deschidere, în care scriitori erau lăsaţi să meargă în Occident. Printre cei care au plecat atunci în străinătate, în Franţa, se afla şi Andriţoiu, care era redactorul-şef al revistei Familia, de la Oradea. Andriţoiu îmi spune: „Dom’le, am fost la Paris, habar n-am avut că aţi scris acolo o carte, toată lumea mă întreba ce face Şora. Păi, dacă aţi scris o carte, îmi scrieţi pentru revistă“. „Da, bine“, am zis eu, şi am şi uitat... La un moment dat, primesc un telefon disperat de la el: „Dom’le, sunt în tipografie, am tipărit restul revistei, aştept paginile de la mijloc“. Zic: „Ai material în redacţie, bagă acolo ceva, şi-ţi trimit textul pentru data viitoare“. „Nu se poate, mă omori“, zice el, şi îmi dă un răgaz de trei zile. „Trebuie neapărat să-mi trimiţi ceva consistent, să umplu aceste două pagini“. Aşa au apărut primele două zile din Sarea pământului. Voiam să ajung la ceea ce mă preocupa pe mine: la ontologie, la probleme de fundament. Dar să atac prin lingvistică,
mi-am spus. Încep, aşa, o frază – hai să pun contra. Şi vin şi cu altă voce... Aşa apare dialogul. Când să dau iniţiale personajelor, cum ţineam foarte mult la Toma Pavel, am inventat personajul „Tânărul Prieten“. În cartea următoare, mi-am amintit şi de Dan Arsenie, şi a apărut Devotatul Amic. Deci acestea sunt cele două personaje. Unii cred că a fost un dialog real... Însă ele nu au nimic comun – dar absolut nimic – cu cei doi. De altfel, nu este deloc exclus să mai introduc şi alte personaje în textele următoare...
La proiectul Fondane sunteţi din nou cu un Tânăr Prieten, cu Luiza Palanciuc. În cazurile de până acum, tinerii prieteni v-au influenţat şi ei, sau i-aţi influenţat numai dumneavoastră?
Cu toate că nu pot să apreciez exact care a fost influenţa lor asupra mea, sunt absolut sigur că m-au influenţat şi ei. Dar nici unul dintre noi nu
ne-am schimbat fiinţial unul pe celălalt. Poate că ne-am făcut mai deschişi, mai atenţi la un alt punct de vedere decât cel în care fusese fiecare în parte instalat. Am avut întotdeauna această disponibilitate pentru discuţie, şi chiar pentru discuţia până în pânzele albe, inclusiv cu cei care nu îmi sunt prieteni. Adică sunt dispus să merg cu discuţia până la despărţirile minimale, ca să ajungem la un punct de vedere cât mai apropiat, ca să ne înţelegem, cumva, „pe dinăuntru“. Adevărul este unul, dar feţele şi reverberaţiile lui sunt multe, şi de aici îi vine şi frumuseţea.
În cazul proiectului Fondane, cum au coincis cele două proiecte, al Luizei Palanciuc, cu proiectul dumneavoastră, sau cum s-au întâlnit ele? Cum aţi ajuns la această „Restitutio Benjamin Fondane“?
Nu au fost două proiecte, ci unul singur: „Restitutio Benjamin Fondane“, într-o unitate de iniţiativă, de concepţie şi de acţiune. Pentru mine, încă din România, din anii ’30, cele două cărţi ale lui Fundoianu fuseseră importante, mă regăsisem în aerul lor de frondă, pentru că eram tânăr când le-am citit, elev de liceu, iar tot ce era frondă în Fundoianu mă atrăgea; mi-au plăcut poeziile din Privelişti, mult mai senine şi mai structurate decât proza aceea negaţionistă faţă de cultura română şi apologetă în raport cu cea franceză, cultura română fiind văzută numai ca subprodus al culturii franceze. Deci mi-a rămas de atunci bine întipărit în minte, ştiam că plecase în Franţa încă dinainte de a pleca eu însumi, şi că, acolo, numele lui e Fondane. N-am avut timp, în primul an, înainte de a ajunge în sudul Franţei, la Grenoble, să mă uit în jur şi să am şi alte proiecte decât acela al propriei mele lucrări şi al cunoaşterii Franţei. Dar sunt sigur că, dacă rămâneam la Paris, l-aş fi căutat; pe vremea aceea, încă nu mă împrietenisem nici cu Lupaşcu, cum s-a întâmplat după întoarcerea mea din sud (lui Lupaşcu îi plăcuse foarte mult Du dialogue..., am fost invitat la el acasă etc.).
Deci aţi legat un fir rupt cu zeci de ani înainte?
Un fir care nu s-a rupt, de fapt, niciodată. În momentul în care a apărut acel volum pe care îl îngrijise Jean Grenier la Gallimard, L’existence, cu mai multe contribuţii, între care şi aceasta, a lui Fondane, Le lundi existentiel et le Dimanche de l’histoire, am făcut, după cum aminteam, în două numere din Cahiers France-Roumanie, o trecere în revistă destul de amplă a producţiei filozofice din perioada aceea. Aşa încât, sunt cel mai bătrân dintre cei care au scris ceva despre Fondane – căci o făcusem încă din perioada 46-47. Dintre cei întâlniţi de mine la Peyresq, fondanienii care formează acum cercul restrâns al comentatorilor operei, cei mai mulţi nu se născuseră încă...
E un cerc, un fel de club?
Da, e un cerc care se întruneşte o dată pe an, la Peyresq, în Alpii francezi, la nord de Nisa, într-o regiune feerică, şi, timp de o săptămână, au loc acolo comunicări şi discuţii în legătură cu opera lui Fondane.
Pentru dumneavoastră, proiectul Fondane s-a transformat într-o aventură neplăcută.
S-a transformat într-o aventură neplăcută pentru că au intervenit...
Nu dinspre fondanieni vă vine neplăcerea?
Dinspre un „fondanian“ care s-a simţit lezat. E vorba despre Mircea Martin. Din capul locului, nu văd cum un fondanian se poate simţi lezat pentru că un alt fondanian face ceva pentru Fondane. Totuşi, acest fapt
s-a întâmplat. Nu-mi închipuiam că cineva s-ar putea institui „proprietar“ pe opera unui autor, şi face tot ce îi stă în putinţă ca această „proprietate“ auto-instituită (şi neonorată) să se constituie ca un baraj la orice altă iniţiativă de publicare. Pe mine nu mă va convinge niciodată cineva că Mircea Martin este fondanian... Bun... A scris o „Introducere în opera lui B. Fundoianu“; a scris nişte prefeţe la operele româneşti, câteva articole, dar toate acestea, cât ar fi ele de multe sau importante nu fac din Mircea Martin un fondanian... Ci, cel mult, un... specialist în Fundoianu. Prin urmare, nu văd de ce şi-ar aroga dreptul (divin) de a distruge proiectele altora, de a săpa efortul nostru. Am stat sute de ore cu Luiza traducând, comparând traducerile şi corectându-le la telefon (ea nu locuieşte în România), făcând note, scriind studiile introductive, comentariile, anexele. Şi, dintr-o dată, vine un ins şi spune: „Ia daţi-vă voi la o parte, Fondane e domeniul meu rezervat...“. Domeniu pe care l-a lăsat, de altminteri, în paragină ani la rândul. Mă dezgustă profund astfel de oameni. Eu nu sunt invidios. N-am înţeles niciodată invidia. Nu am simţul proprietăţii, nu mă deranjează dacă X sau Y are mai mult decât mine, este mai înzestrat, mai harnic, mai „productiv“, ca să spun aşa. Nu mi-ar veni niciodată ideea ori dorinţa să ucid capra vecinului. Cum adică? Să mergi tu la cineva acasă şi să-i ceri să... nu-l publice pe Fondane, la care munceşte, traduce, scrie... Să-ţi pui toate bateriile în funcţiune pentru a-i distruge proiectul, pentru a-i arunca munca în aer... Asta a făcut Mircea Martin. Şi de aceea nu ezit să-l numesc criminalul lui Fondane. În nici un caz editorul lui. Criminalitatea aceasta n-am întâlnit-o nici măcar la cenzorii inculţi, rău-voitori, ticăloşi de pe vremea comunismului. Căci ceea ce este cel mai grav la el nu e atât faptul că distruge munca unui confrate, cât, mai ales, iluzia – formidabila iluzie – pe care a reuşit să o inducă, ani de-a rândul, printre colegii de breaslă. Rămân, în orice caz, la ceea ce am scris în articolul meu, „O crimă împotriva gândirii“: „episodul“ Fondane m-a făcut să înţeleg că această crimă simbolică pe care a săvârşit-o cu sânge rece, cu metodă şi sistem, cum scriam acolo, nu este, poate, prima... Cine ştie câte cadavre stau ascunse în dulapurile lui! Dar timpul alege... Pentru că, mai devreme sau mai târziu, toate crimele – inclusiv cele simbolice – sunt pedepsite, iar criminalii înghiţiţi de hăul istoriei.
Aţi reacţionat foarte târziu...
Am reacţionat foarte târziu public. Şi nu aş fi adus niciodată la cunoştinţa publicului toate aceste lucruri dacă n-ar fi fost încercarea asta de a pune piedică unui proiect, de a ucide capra vecinului pentru că nu te-ai învrednicit să întreţii şi tu o capră...
Poate că eticheta de fondanian contează şi lupta este pentru ea.
Nu ştiu. Oricum, pe Luiza Palanciuc şi pe mine, personal, ne interesează să apară Fondane, în nici un caz să paradăm cu eticheta de fondanian. De pildă, eu am amintirea unei lecturi cu sufletul la gură, în urmă cu un sfert de secol: este vorba despre cartea lui Fondane, Rencontres avec Léon Chestov, care a făcut asupra mea o impresie extraordinar de puternică. Nu mi-am propus atunci să o traduc, nu mă gândisem la treaba asta, era un lucru personal, al meu, care m-a legat şi trebuie să spun că atunci s-a precizat un interes intens pentru fiinţa şi opera lui Fondane. Cum să spun, nu de un interes „cultural“ este vorba, ci de unul fixat într-o zonă mai profundă: un interes existenţial. Cuvântul pare aşa, mare... Dar este, într-adevăr, o întâlnire cu o depunere de mărturie, cu ce înseamnă să exişti. De multă vreme luasem cunoştinţă de filosofiile despre existenţă, simple reflecţii filosofice. În zona aceasta, a reflecţiei, mă simt foarte la mine acasă, pot să fac şi giumbuşlucuri dacă e nevoie. În zona mărturiei, însă, lucrurile se schimbă în mod radical; mărturia angajează, existenţial vorbind, mult mai adânc decât speculaţia. Zona speculării are o parte de libertate, o parte de gratuitate; zona existenţei, a suferinţei de a exista, este, în schimb, un lucru infinit mai adânc: în acelaşi timp impalpabil, dar totodată şi greu: trage greu. Ei bine, lucrul acesta îl găseşti la Fondane. Şi la Şestov. Dar nu îl găseşti la Heidegger.
Poate că e o întâlnire fericită între poet şi gânditor.
Fără îndoială. Gânditorul rămâne poet mereu şi, spunând poet, spun atunci şi om, adică om de carne şi de sânge, care suferă în existenţa lui şi dă glas acestei suferinţe. Unde te duce ca speculaţie? Nu ştiu. Dar, ca adevăr al mărturiei, ca adâncime insondabilă a acestui adevăr..., da: degeaba vii pe urmă să-l scurmi acolo cu speculaţia, ca să-l articulezi – el te soarbe ca un hău. Acesta este un lucru pe care nici un text al lui Heidegger, adică nici un text despre existenţă, nu ţi-l dă cum ţi-l dă textul lui Fondane, izbucnit din străfundul existenţei. Este chiar mai vizibil la Fondane decât la maestrul său, Şestov. Pentru că Şestov e mai jucăuş, mai disponibil pentru speculaţie, pentru informare în zone pe care il vient de les découvrir, tocmai le-a descoperit; pasiunea lui pentru filosofiile indiene, de pildă, se exercită cu o oarecare detaşare, este mai tonică. Textul lui Fondane, în schimb, este mereu zguduitor, este la...
Ŕ bout de souffle.
Exact.
Aveţi deci o motivaţie mult mai profundă decât aceea a unui membru al unui club mai mult sau mai puţin distins.
Da, adică pe mine Fondane m-a zguduit. Acum, ce să spun?... sunt, poate, cuvinte mari („m-a zguduit“, „m-a mişcat profund“ etc.), dar n-ai ce face, trebuie să le spui.
Şi atunci, întâlnirea dintre motivaţia dumneavoastră, de alt tip, şi aceea a membrului unui club e una ca la suprarealişti...
Sigur că aici ne îndepărtăm de zona profundă a întâlnirii şi ajungem la zona publică a punerii în valoare a ceea ce putem să numim: o operă. După părerea mea, zbuciumul cel mai mare este în cartea despre întâlnirile cu Şestov, în ceea ce a scris despre ele...; dar faptul că e fierbinte se vede în toate celelalte cărţi: este extrem de participativ la lucrurile pe care le spune, e mereu prezent în ele cu întreaga lui fiinţă, cu emotivitatea. Este el însuşi prezent acolo, în textele sale. Nu sunt relatări serbede, ci texte fierbinţi, iar articularea lor este o articulare de tipul fuziunii, adică obţinută la temperatură mare, nu este o articulare rece, de bucăţi prefabricate care se îmbină. Aş vrea să fie readusă opera în zona din care această flacără, această forţă, acest zbucium existenţial a plecat. Este un proiect cultural, dar nu doar un proiect cultural. Un proiect cultural trebuie să se obiectiveze în cărţi... Noi ne-am gândit, am stat la sfat cu editorul Mircea Petean, care conduce Editura Limes... Am fost întrebat de ce ne-am dus la un editor cvasi-necunoscut şi nu la o mare editură. Chiar dacă o editură „mare“ este plină de bunăvoinţă, nici o editură „mare“ nu îţi dă, în bloc, opt, nouă, zece volume din Fondane, care să apară într-un set. Noi ne-am îndreptat atenţia spre Editura Limes pentru că, fiind o editură mai mică, ea îşi poate concentra forţele asupra unui singur autor, fără mecanisme inerţiale, aşa cum riscă oricând să se întâmple într-o editură uriaşă, unde apar sute de titluri pe an, zeci de autori. În plus, Mircea Petean este un om minunat, onest şi capabil de o mare deschidere şi devotament – ceea ce ne dă nouă un fel de „garanţie“, dacă vreţi, a continuităţii efortului. Şi mai am un argument, care este personal: este argumentul vârstei, adică n-am timp să aştept opt ani, zece ani... Pe de altă parte, noi am lucrat ca nişte nebuni, Luiza Palanciuc şi cu mine. Pentru că vrem ca nucleul central, adică cel existenţial, al lui Fondane, să fie restituit în integralitatea sa, nu pe bucăţi disparate, adică fără nici o coerenţă, fără armonie. Dintr-o publicare disparată şi la infinit amânată nu se văd nici sistemul fondanian, nici dispozitivul său existenţial.
Mă întrebam şi eu. Aveţi gata circa unsprezece volume într-un an?
Da. Aceste volume nu sunt toate de aceeaşi dimensiune.
Dar în total cam câte pagini aţi tradus în tot acest an?
Sute şi sute de pagini... Numai Întâlnirile cu Lev Şestov au peste 250 de pagini; Baudelaire şi experienţa abisului aproape 400; Rimbaud vântură-lume peste 200, şi aşa mai departe...
Sunt, totuşi, nişte cărţi...
Sigur! În plus, noi ne-am străduit să fie mereu însoţite de prefeţe, comentarii... De pildă, hai să luăm un singur exemplu: la Congresul scriitorilor din 1935, la care era dezbătută problema comunismului în URSS, şi ale cărui comunicări au apărut într-un volum masiv (de vreo şapte sute de pagini) cu toate contribuţiile, avea şi Fondane un discurs, pe care nu apucase să-l pronunţe atunci, dar care a apărut în 1997, sub titlul Scriitorul în faţa Revoluţiei. Ei bine, discursul acesta e uluitor, este exemplar, e un discurs care luminează ca un far o întreagă zonă a faptului politic, în general, scris de un tânăr care nu făcuse politică, dar care, în mod evident, avea simpatii (şi toţi avem, în măsura în care suntem oameni luminaţi), o deschidere spre stânga, spre o stângă a libertăţii, a înfloririi personalităţii şi aşa mai departe, – dreapta fiind rezervată organizării şi conservării. În acel moment, şi cu ideile încă neprecizate în legătură cu ceea ce se întâmpla într-adevăr în Rusia sovietică, în care nimeni, nimeni nu spusese încă lucrurilor pe nume, depliindu-le pe toate faţetele, pentru că fiecare dintre cei prezenţi la Congres avea un vag interes care îl ţinea cât de cât în „spatele“ a ceea ce ar fi vrut să spună (cazul Gide, de pildă, care suferă o mutaţie după întoarcerea din Uniunea Sovietică: da, deziluzie). La Fondane, însă, nu este vorba despre o deziluzie, ci de o premoniţie şi o exigenţă indenegabilă. Într-adevăr, el scrie: bine, în economie, în tot ce ţine de ea, pot fi – şi chiar sunt – de acord; dar: libertatea spiritului e sfântă, peste ea nu se poate trece, cu ea nu se poate tranzacţiona. Aceasta urma să fie cuvântarea sa, pe care n-a apucat s-o pronunţe, pentru că erau şi acolo socoteli, şi trageri de sfori: – tu vorbeşti, dar tu nu vorbeşti, iar tu cam ce vrei să spui? – Eu aş vrea să spun cutare... – Ei, din păcate, nu mai avem timp, uite, trebuie să închidem Congresul şi ne exprimăm regretul faţă de toţi cei care n-au apucat să vorbească...
Până când o să apară această discuţie, lucrurile vor fi tranşate, sper, totuşi, au mieux. Dar acum, înainte, credeţi că o să reuşiţi să scoateţi această ediţie?
Eu cred că da, pentru că pe noi nu ne interesează dacă publică şi altcineva. Adică acest lucru nu mă împiedică pe mine să public ediţia.
N-am vrut, în articolul meu „O crimă împotriva gândirii“, nici să înjur, nici altceva. Am vrut să arăt cum stau lucrurile, cum poate fi ucisă capra vecinului... Exact de cine nu te-aştepţi, adică de cineva care îşi spune „fondanian“, dar ale cărui mijloace, energie, înverşunare se concentrează exclusiv pe distrugerea proiectului „Restitutio Benjamin Fondane“ de la Editura Limes. Dintr-o invidie care, în cazul de faţă, are accente patologice. Judecător e cititorul, în orice caz. Gândiţi-vă: noi încercăm să clădim ceva, într-un colţişor, fără să deranjăm pe nimeni, în linişte şi pace. Avem acolo, un fir de iarbă, pe care îl îngrijim de dimineaţă până noaptea târziu, îl ocrotim, îl ajutăm să crească... Muncim la ediţii, la traduceri, stăm cu orele în biblioteci, în Franţa şi în România, după manuscrise, referinţe..., căutăm prefaţatori, facem anexe, note, comentarii... Şi vine unul, noapte de noapte, şi-ţi smulge firicelul acela din pământ, ţi-l calcă în picioare, îţi sapă tot proiectul, ba încă mai intră şi cu buldozerul „Observator Cultural“, care se trezeşte să te calomnieze, după ce, luni la rând, tocmai acestei reviste i-ai încredinţat munca ta de traducere, într-o rubrică permanentă cu texte din Fondane... De ce? Pentru că oamenii sunt prinşi în iluzia „Mircea Martin“, profesor universitar doctor, iluzie şi dependenţă care sunt mai puternice decât evidenţa şi realitatea faptelor pe care le comite. Pentru că pământul lui e steril. Pentru că, de fapt, nu a făcut niciodată, pentru Fondane, ceea ce era obligat să facă, din poziţiile de putere editorială pe care le-a deţinut, după căderea comunismului, atât la Univers, cât şi la Paralela 45 ori la revista „Cuvântul“. Cum se numeşte un astfel de om? Cum se numeşte gestul lui? Poate fi el scuzat? Nu cred. În ce mă priveşte, capitolul Mircea Martin este închis.
Este un inconvenient şi pentru cumpărător să ia deodată şapte sau unsprezece volume şi poate că editurile mari la asta s-ar gândi...
Am obţinut ceva subvenţii, ca să micşorăm preţul de vânzare al cărţilor sub preţul lor de cost. Şi, în orice caz, cărţile vor intra în biblioteci...
Importanţa proiectului dumneavoastră rămâne şi una culturală, pentru că, în România, opera franceză a lui Fondane nu prea e cunoscută. Poate fondanienii, câţi vor fi fiind pe aici, să o ştie, dar cititorii, chiar avizaţi, nu.
Da, Mircea Martin poate; cu toate că el nu apucase să audă de Le lundi existentiel... A aflat de acest text la Peyresq, anul trecut, când îmi cerea detalii, deoarece, nu-i aşa?... „se pare că ar fi interesant“... Or, conferinţa mea chiar despre Le lundi existentiel era! Sper că a citit fragmentele pe care le-am dat în „Observator Cultural“! Opera o cunoaşte şi Ion Pop, fără îndoială. Mai sunt şi alţi oameni, alţi fondanieni, ştiuţi sau neştiuţi, „acreditaţi“ sau nu. Noi doi – Luiza şi cu mine – vom lua legătura cu diverse oraşe din ţară, unde vom prezenta colecţia, mai ales în oraşele universitare – Cluj, Timişoara, Iaşi, Oradea. Ediţia ar fi trebuit să apară acum, în vară, dar ni s-au pus aceste beţe în roate... În sfârşit..., dacă poate apărea la toamnă, spre iarnă, şi vom putea s-o lansăm, va fi bine. După cum am mai spus, urma alege... Criminalii sunt totdeauna demascaţi. Uneori, ei se şi autodemască... Eu mi-a dat seama, de pildă, că Mircea Martin nu ştie ce înseamnă o ediţie critică din ianuarie, când a venit la mine acasă şi mi-a vorbit de pseudo-proiectul lui, de... „ediţie critică şi cronologică a operei româneşti a lui Fundoianu“. Atunci mi-a cerut să nu public traducerile din operele franceze, la care lucram cu Luiza, ca să nu-i fac lui concurenţă! L-am întrebat dacă are acces la manuscrisele româneşti, când spune că vrea să facă ediţia critică, adică dacă are acces la tot ce a publicat Fundoianu, înainte să plece din ţară, sau la ce-a lăsat în manuscris. Şi, ce credeţi?, mi-a zis că reeditează ce făcuseră Paul Daniel şi alţii! Asta înseamnă, pentru Mircea Martin, ediţie critică şi cronologică! Nu studiul manuscriselor, nu textologie, nu comparaţia variantelor, nu... Ci reproducerea unor ediţii anterioare, publicate, cu chiu, cu vai, în timpul comunismului sau înainte... Numai că pe mine, care am fost editor o viaţă întreagă, nu mă poate duce de nas, nici vrăji cu fraze frumoase sau expresii de genul „ediţie critică şi cronologică“, fără nici o acoperire, fără nici un conţinut autentic: în gura lui, sunt doar vorbe goale. N-aş îndrăzni niciodată să spun că facem o ediţie critică în cazul textelor franceze ale lui Fondane, de pildă, la care lucrăm noi. Pur şi simplu pentru că, dacă nu ai acces la manuscrise, eşti legat de mâini şi de picioare. Ediţia noastră este, în schimb, o ediţie adnotată şi comentată – deci cu totul altceva. Scrisul lui Fondane e un scris înfrigurat, el scrie sub presiunea unui puhoi de gânduri care cereau cu urgenţă să fie scoase la lumină. Trimiterile lui nu sunt trimiteri de savant care îşi enumeră tacticos sursele ori chiar trimite la pagină, scriindu-şi articolul. Fondane are trimiteri lacunare, fără prea multe precizări gen: ediţia, anul, pagina. Aşa încât, este o muncă de benedictin să confecţionezi „aparatul“ acestei ediţii. Editorul francez nu s-a îngrijit deloc, dar deloc de treaba aceasta. Spus mai pe şleau: nu şi-a dus la bun sfârşit obligaţia lui elementară de editor. S-a mulţumit să tipărească manuscrisul aşa cum l-a găsit. Multe lucrări au apărut în reviste în timpul vieţii lui, dar majoritatea cărţilor propriu-zise nu au apărut decât postum.
Totuşi, nu mi-aţi răspuns la o întrebare, deci mă întorc: cum v-aţi hotărât, aşa, deodată, să vă înhămaţi la o asemenea ediţie, ştiind că 11 volume nu pot fi traduse şi editate cât ai bate din palme? Şi, o anexă: cum aţi reuşit, totuşi, să traduceţi 11 volume, de filosofie cele mai multe, într-un an?
În primul rând, nu este vorba de un traducător, ci de doi traducători. Fiecare dintre ei putea conta pe vigilenţa celuilalt ca să-i pescuiască „scăpările“, ceea ce mărea, la fiecare în parte, viteza traducerii aşa-zis „brute“. Cu „reacţii“, fireşte, dar şi cu un acord final destul de repede obţinut. Însă nu atât traducerea crea probleme, cât mai ales punerea la punct a „subsolurilor“: trimiteri la ediţii greu identificabile, restabilirea exactităţii citatelor, comentariile, anexele, care, în majoritatea cazurilor, nu şi-au găsit, în Franţa, editorul competent. Cine ştie? – s-ar putea ca, din punctul de vedere al acurateţei, ediţia noastră, deşi „doar“ traducere, să devină, de ce nu?, ediţia de referinţă Fondane.
„Cum ne-am hotărât, aşa, deodată, să ne înhămăm la o asemenea ediţie“? Foarte simplu: din pasiune. Şi tot din pasiune încercăm şi să o salvăm, să salvăm această ediţie de toate intruziunile criminale. Fondane a fost deja ucis în 1944. Să-l ucizi din nou, de data aceasta interzicând apariţia operei, este o crimă la fel de abominabilă ca aceea a naziştilor. Numai că naziştii erau nişte monştri a căror monstruozitate se vedea cu ochiul liber, era strigătoare la cer... Aici este vorba despre o viclenie care dă pinteni laşităţii. Pe care sper să le învingă pasiunea şi onestitatea noastră.
