In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Proză
O PUŞCĂRIE PE DOS - ION DRăGăNOIU Frunze uscate şi vânt…
(o prezentare)
Marian DRĂGHICI
Ion Drăgănoiu (1943-2003) a publicat în timpul vieţii 11 volume de poezie şi două de publicistică (unul în colaborare). Lirica lui, de un manierism ironic ceremonios, cu o aripă atinsă de hieratismul poeticii lui Nichita Stănescu şi cealaltă înmuiată în discursivitatea savant învăluitoare a lui M. Ivănescu, i-a adus Premiul Uniunii Scriitorilor, în 1981, pentru volumul Scene de vânătoare, şi de două ori Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti: în 1984, pentru Starea provizorie, şi în 2000, pentru Alice în ţara noţiunilor. Din publicistică, Drăgă – cum îi spuneau prietenii – a trăit, ca redactor în Radio-Televiziunea Română şi ca redactor principal la pagina culturală a cotidianului România liberă, de unde s-a şi pensionat.
Ce nu se ştie mai deloc, sau cu puţine excepţii, este că Drăgănoiu a lăsat posterităţii şi un roman în trei volume, corectat de mâna lui, însumând peste 700 de pagini dactilo, cu titlul O puşcărie pe dos, dedicat “prietenului M. Ivănescu”. Şi rămas până în prezent nepublicat. “Excepţiile” de care vorbesc sunt date de cititorii Ziarului de duminică şi ai revistei Viaţa Românească în care au apărut, destul de recent, la propunerea devotatei doamne Eliza Drăgănoiu, fragmente din roman (volumul I).
Cum aş descrie epica lui Drăgă, după lectura volumului al doilea (din care am extras paginile propuse mai jos)? O proză solipsistă, intens psihologizantă, rulată ca discurs îndrăgostit, din decupaje succesiv brodate în – să zicem – carnea pururi tânără şi aţâţătoare a ceea ce se cheamă, încă se cheamă, mitul eternului feminin. Cu afect şi modulaţie a scriiturii proustiene, de o calitate a sentimentului obsesiv ce poate apărea, pentru gustul lectorului mai nou, prin altitudine şi orgoliul purităţii, ca inactuală. Inactuală, da – în sensul de, cum spuneam, fixaţie general-umană sub speciae eternitas.
Trama, în cele 198 pagini ale volumului, e dată de dragostea personajului narator, literat, vârstnic, bolnav de luciditate, pentru o misterioasă “doamna Ţ.” (hélas!), prezenţă pe cât de acut jinduită, pe atât de fantasmatică. Şi care, ea, se dovedeşte pentru interioritatea bărbatului de aci, posesivă, devoratoare. Mai mult, paroxistică. Istoria “mare” e complet abolită din “puşcăria” îndrăgostitului la bătrâneţe (de fapt, o adulteţe târzie), iar “fundalul” temporal al celor întâmplate se poate vag reconstitui, dacă asta interesează pe cineva, după câteva “date” exterioare, puţine, cum ar fi tramvaiul cu remorcă şi taxatoare sau tabietul ascultării radioului (televiziune – ioc). Încet şi sigur, înamoratul bătrâior, intelectual boem, scriitor prin felurite localuri mai degrabă sordide, devine – din sentiment exacerbat – captivul interiorităţii sale, prizonier al libertăţii scrisului, al imaginaţiei delirant creatoare. Fructul şi “victima” acestei continue efervescenţe posesive e desigur femeia, proiecţia ei interioară, care creşte, tot creşte, în el. Îl ocupă, îl lasă “gravid” de ea, îl populează. ”Îmi dau seama din nou cît de profund e ea acum crescută în mine”, va constata dumnealui în finalul volumului.
Pare fatalitate ca virilitatea descrescută, vulnerabilă, clovnescă, bună numai “să o amuze pe ea”, să ofere compensatoriu un vast teren propice elanurilor pasiunii ultime, cu “avînturi ireale” şi bătaie – ne face Drăgă să credem – în absolut:
“Căci sunt bătrân – a încetat să mai fie afirmarea senilităţii mele o poză, mereu reluată cu variaţiuni pentru că ştiu că o amuză pe ea. E un fapt care m-a investit pe nesimţite, de care nu-mi dau seama decît intelectual, dar ale cărui semne le regăsesc mereu mai precise – cum găseşti frunze uscate şi vînt la o plimbare melancolică de sfîrşit de vară – şi care, fără să-mi dau seama treptat, mă restrînge tot mai mult în limite sterile. Dacă le depăşesc în avânturi ireale, mă înfund deodată în nisipuri bătute de soare, uscate – care-mi suflă, rele, în faţă, nu mai pot respira, şi de la lumina aceasta prea înaltă revin la umbrele indiferente”.
Din tatonări succesive (“avînturi ireale”) se consumă pasiunea, din plieri în vâlvătăi jucate pe obiectul dorinţei şi replieri “la rece”, laşe, care consumă dar nu epuizează. Nici Emil, în Adela lui G. Ibrăileanu, nu psihologizează, la începutul celuilalt secol, mai rafinat:
“O iubesc acuma, aşa cum sigur au mai iubit-o şi alţii în viaţa ei pînă acum, dar e în mine o vibraţie tristă, semnul neputinţelor mele, înecată în vîntul zilei acesteia unice de toamnă, cum n-am mai cunoscut nici eu pînă acum (chiar dacă nu există comparaţie de valoare între iubiri, există totuşi comparaţii de ordinul intensităţii) şi cum poate nici ea nu a mai întîlnit (de ce simt asta? poate pentru că e limpede că o lume de delir susţinut ca al meu ea nu a mai întîlnit pînă acum) – şi iubirea asta, zadarnică, însă frumoasă, care aprinde în jurul ei o lumină transparentă, e numai pentru ea o valoare. Toată viaţa mea pînă acum, am mai spus asta, a fost evoluţia creatoare cu sensul în ea închis. Şi numai pentru mai marea glorie a ei e ziua aceasta înclinată spre seară tomnatecă, cu norii dungaţi, subţirateci, într-un soare rece, şi numai pentru ea se răsfrînge – şi deci există – ziua şi clipa de acum. Dar ea nici nu va şti, şi dacă va afla vreodată momentul acesta demult se va fi risipit în timp, de neîntors, aşa cum prezenţa ei lîngă mine, în momentul pe care îl sărbătoresc, e pierdută. Dar tocmai pentru că eu o pot retrăi, clipa aceasta, pentru că eu o pot iubi pe ea acum, sincer şi total, pur de restricţii, tocmai pentru aceasta simt că şi momentul acesta, aşa cum se va răsfrînge în ea, atunci, odată, va fi adevărat şi pur.”
Capacitatea de reînnoire a ardenţei, ca resort de reluare a asaltului seducător, este impresionantă la “craiul” Drăgănoiu. Impresionantă, dar şi, de la un punct, enervantă. Imaginaţia de mascul hiperrafinat debordează în mici strategii ale seducţiei trăite, vai, în gol. Bine, e şi ceva sex în povestea asta, dar nu cu „ea”. „Ea” este un ideal –, în carne şi oase ne face autorul-narator să credem, dar ideal. Iar un ideal funcţionează că e “de neatins, de neatins”, cum spune poetul (altul decât Drăgă). Pur şi simplu personajul nu oboseşte să o ia în fiecare zi de la capăt, pe o altă spirală a transei pasionale, într-o “vânătoare” care dacă şi-ar consuma prada, obsesia, ar da rapid de fundul sacului epic. Clişeu narativ, veţi zice. Şi totuşi…
Revelaţia acestei scrieri e că ironistul Drăgănoiu cade ca prozator în drama lucidităţii, e deţinutul ei pagină de pagină. Spiritul lui Camil pare să bântuie rândurile lui Drăgă ca acasă. Însuşi Drăgă o spune. Alte referinţe, puse pe tavă explicit de autorul-narator, sunt Kierkegaard, cu Jurnalul seducătorului, Gide, cu La Symphonie pastorale, Zweig cu La Pitié dangereuse. Şi fireşte Proust, mult Proust. Şi Kafka, şi Nietzsche, cum altfel…
Ultimamente farmecul acestei proze vine, cred, de acolo că drama lucidităţii, câtă e, e relaxată de detaşarea autoironică, de scepticismul împins în nihilism gol, nu o dată clamat negru pe alb. Drăgănoiu se ia peste picior şi ca autor-narator, atent la producţia sa epică în act, mereu persiflată ca viciu trădător, intratabil, dar se ia în tărbacă şi ca seducător molâu, obsedat de “femeia” din el, aceasta locuind cu el volens-nolens aceeaşi “puşcărie”, a imaginaţiei auctoriale. E frapantă veridicitatea, indusă de precizia notaţiei, care dă cam tot realismul “poveştii”. Drăgănoiu are ochi pentru detaliu, o memorie vie, ageră, ca să nu zic monstruoasă, a “micului” amănunt, cel din care e făcută, şi în romanul lui, lumea, viaţa. Altă bilă albă a prozei lui Drăgă e simplitatea elegantă a limbii, cu şarmul cuvântului rar, suprinzător montat dintr-o întorsătură de frază la locul potrivit efectului stilistic de – hai să spun – adevărat maestru.
O puşcărie pe dos e un roman de sertar scris în comunismul glorios, la polul contrar oricărui rabat ideologic. Drăgănoiu l-a aşternut pe hârtie probabil în jurul vârstei de patruzeci de ani, dacă ne luăm după puţinele referinţe incluse în text, dar şi după starea dactilogramei, a filelor răscopt-îngălbenite de trecerea timpului şi de desele răsfoiri ale autorului care, se vede treaba, l-a muncit mult. Mult, dar fără curajul să taie, să-i dea contur publicabil. Însăşi doamna Eliza susţine ipoteza acestei datări.
Greu de crezut că, aşa cum a rămas după Drăgănoiu, romanul O puşcărie pe dos îşi va găsi un editor care să-l tipărească tale-quale. Dar, citit la sânge de un redactor dedicat, sigur acesta va putea croi din stofa lui generoasă o carte de un epic rafinat, cu o marcă aparte.
Admitem că un redactor-călău s-ar mai găsi – dar de unde editor!?
Voi reveni în numerele viitoare cu noi fragmente şi, cine ştie, cu noi revelaţii dinspre proza lui Drăgă. Marian DRĂGHICI
O PUŞCĂRIE PE DOS
(fragment de roman)
Dar acum, cînd termin de transcris scena aceasta, într-o cârciumă veche, a doua zi după ce se povesteşte aici, după ce am băut repede, cu intenţia netă de penitenţă (căci îmi e şi rău şi îmi şi face rău) vodcă, acum simt în mine manifestându-se reflexul pofticios, al sufletului apetitiv, threptikon, cum se spune în Timeu. Cum am spus eu însumi pe vremuri în piesa mea… Am să-i arăt ei vreodată caietul acesta? Are să intre în conştiinţa ei nu faptul că eu o iubesc – asta poate o ştie confuz, fără să-şi dea seama, de acum – dar că eu am o viaţă care s-a desfăşurat chinuit, ani de-a rîndul în complexe şi suferinţe uneori fixate în literatură (vagă şi nerealizată, dar scrisul rămîne totuşi un fapt, un gest cu valoare concretă, indiferent de realizare estetică) – dar toate acestea pentru a ajunge la ea? Am trăit atîţia ani pentru ea, pentru dragostea aceasta, pentru ea pregătindu-mă prin evoluţia aceasta creatoare, mereu adăugîndu-mă, continuu, cu neputinţă de oprit în timp – numai pentru momentul acesta, al iubirii pentru ea? (Aşa cum acum, cînd scriu, dacă dau perdeaua la o parte, văd piaţa atît de cunoscută şi totuşi deloc apropiată, pietruită cu pietre cubice, mărunte, cum sînt străzile fascinante din Praga – şi linişte, şi atmosferă blînda şi tristă de seară, lumină rece de neon – şi siluete veştede traversînd încet. Pentru o scenă ca asta, colorată de ea, impregnată de ea, am trăit?)
Astăzi am văzut-o o clipă scurtă, trecînd pe lîngă mine pe sală, dar întîi ieşindu-mi în faţă cu imaginea ei ca un descântec limpezindu-mă de suferinţele adînci, chiar dacă nu îndelungi – căci nu continui, dar nici eu nu trăiesc continuu – ale ultimelor zile. Pentru că nu o simt ca lipsă, sau ca iubită, linear, continuu, ci cu intermitenţe, nu sînt totdeauna eu, nu mă actualizez, trăind real, mereu, ci e uneori doar o groază, sau o uitare stearpă. Dacă iubirea mea a completă şi reală – eu nu sînt desăvîrşit în timp şi în spaţiu. Trece pe lîngă mine, îmi răspunde luminoasă. Dar mă întorc spre ea, pe cînd ea merge înainte ocolindu-mă, depăşindu-mă – asta e o tehnică a mea mai veche, pe care însă numai de acuma o aplic conştient – şi o urmăresc cu tot trupul revolut către ea – ca lupii. Şi ea, cu surîsul uitat pa faţă, se opreşte astfel după unul sau doi paşi, căci îi oblig privirile să întîrzie asupra mea cu jocul acesta – şi-mi spune cîteva cuvinte. Îi răspund, cu schimă de surîs pe care nu mi-l înţeleg, care nu are nimic cu mine. Apoi însă pleacă, eu mi-am întors spatele spre locul acesta unde a fost ea, şi îi aud încă vocea – mi se pare schimbată, poate şi pentru că o aud “cu spatele”, şi ea e departe şi a trebuit să-şi ridice glasul peste ecourile sălii, poate însă pentru că vorbeşte cu iritare, enervată de jocul acesta care pe ea poate nu o mai amuză.
O mai văd încă o dată sau de două ori, rece, între mulţi oameni. O dată provoc cu cineva o aluzie la..., nu numai decît ca gest onest pentru ... însăşi, pe care atîta timp am ignorat-o în trăirea aceasta a mea, nici ca represalii pentru că ea mi-a vorbit uneori despre celălalt, pentru că am văzut-o într-o seară... ci numai din resentimentul întors spre mine, masochist – apăs pe măseaua care doare, şi stau aşa cu dinţii strînşi, cu spatele la ea – ea poate nici nu aude, nu-i face nici o impresie. Şi asta e tot. O mai pîndesc prin fereastra de unde-i pot supraveghea un colţ al camerei – o mai văd o dată, de două ori, cu silueta frumos colorată. Atît.
Dar acum seara, cînd transcriu asta în cîrciuma stearpă, printre beţivi cu exuberanţă tristă, cînd ştiu că mai trebuie să urc o dată, acum, la L. mi se pare deodată inutilă şi prezumpţia aceasta a castităţii. În fond, mă gîndesc mai apoi, în timp ce urc pe întuneric scările spre L., în fond, momentele cînd o văd pe ea în faţă, pe coridor, în vreo cameră plină de indiferenţi, şi că îşi întoarce faţa încet spre mine, îmi dau aceeaşi voluptate scurtă dar cu vibraţii orgasmice, ca o zbatere fizică in spasm sexual. Fără să fie deloc de natură sexuală, fascinaţia pe care o exercită ea asupra mea îmi procură aceleaşi satisfaceri, ca valoare şi implicaţii. Ca şi muzica lui Wagner, chipul ei deodată viu în mijlocul întunecimilor mele interioare, urîte, îmi ajută la o împlinire trupească parcă, şi venală, prin implicaţii libidinoase şi etice, şi absolvitoare, căci păcătuind astfel îmi verific adevărul dragostei mele pentru ea – singurul mod \n care trăiesc acum, singura mea viaţă, doar de mine amplificată şi adîncită. Dar real frumoasă.
***
Vizită seara la L. Mă primeşte în atmosferă de alcov, sub plapumă – descoperită la bust cît să se vadă că e complet nudă sub pătură, – cu lumina scăzută, veilleuza de lîngă pat, cu radioul discret deschis (din fericire cu muzica violent disonantă, în limite clasice însă). Stăm de vorbă un timp – sînt foarte plictisit – şi nu mă interesează nimic din ce-mi spune. (Mă gîndesc – fără prea multă silă (pînă întratît a intrat în mine preceptul acesta al autodetestării), că a fost o seară, destul de recent, cînd am venit aici, cu dorinţe sexuale precise – dar era, îmi amintesc, o reacţie de exasperare, o dorinţă de a mă asemăna ei pe planul participării sexuale? căci abstinenţa asta prelungită mă împleticeşte în mine. Nu s-a întîmplat nimic, desigur, pentru că L. “m-a pus la punct” cu ostilitate nedisimulată, dimpotrivă chiar, cu satisfacţie (ştie ea ce ştie) acuzată. Nu mă pot – şi mai ales nu o pot – felicita îndeajuns pentru asta. Acuma, mi se pare grozav de inactuală ca femeie, şi cu totul neatrăgătoare experienţa copulaţiei, “în numele ei”. Repet fără să vreau, şi fără să-mi dau seama de ridicul, locul comun romantic. Ea e atît de pură, încît numai gîndind-o mă absolv de una din multele mele impurităţi – în fond atracţia se justifică şi se menţine şi printr-o oarecare corespondenţă de sensuri interioare – şi chiar dacă ea sexual nu e castă, aşa cum îmi face impresia, sinceritatea trăirilor şi gesturilor ei îi lasă mai departe o nesfîrşit de adîncă limpezime – pe care nu o pot înţelege şi contempla aşa cum aş dori-o decît păstrîndu-mi un minim de sinceritate şi puritate în iubirea pentru ea. De aici totul se simplifică, şi rămîn cu totul insensibil interior la femeia dezgolită de alături, chiar dacă vag reacţionez superficial cu îndelunga, prea îndelunga mea abstinenţă, la ce e femeiesc în ea, (dar ştiu tot timpul că nu voi face gestul semnificativ, carnal adică, spre ea). (În fond, e poate totul o construcţie de moment, căci astă seară, n-am băut deloc. O cantitate poate minimă de alcool m-ar fi aruncat în concupiscenţe – lucru pe care L. l-a constatat probabil căci într-un timp îmi interzicea să o vizitez dacă băusem în prealabil – aşa că eu mîncam ciocolată după vodcă, ca să nu mă miroasă. Atunci, dacă aş fi băut, ar fi fost poate semnificativ de cîntărit, în comparativ, fascinaţia purităţii şi cu atracţia libidinoasă exercitată de un trup de femeie asupra sufletului meu apetitiv).
O urmăresc rece, plimbîndu-mă prin cameră (adineaori, cînd am ieşit o clipă pentru a-l căuta, fără succes, pe M., revenind la ea, am surprins-o, deşi bătusem la uşă şi aşteptasem invitaţia ei, în gestul, poate calculat, al reintrării sub plapumă, în mişcare înaltă, în picioare în pat, care-i expunea în lumină întreaga nuditate. Nici măcar nu-mi vine să surîd. (Şi în fond e poate o simplă potriveală de momente – nu vreau să spun aici cuvîntul coincidenţă – nepăsare fără vreo intenţie din partea ei – eu poate complic totul, şi aici, ca şi în viaţa mea, adevărată, cu analize livreşti, şi improbabile. Poate pentru că eu însumi sunt incapabil de gesturi simple, pure, şi peste tot eu însumi introduc, în viaţa mea, calculul, aprecierea meschină, intenţională?). Mai apoi, cînd îmi iau adio, sărutîndu-i mîna îmi apare deodată evident, chiar în faţa ochilor, sub mîna ei ridicată, sînul ei amplu, cu rozeta accentuată chiar la marginea patului. Acuma – sincer – îmi simt surîsul interior – dar e un surîs trist. Ea acuma, cea pe care o iubesc – o iubesc? Şi cum? – unde e?
Şi totuşi, mai întîrzii, – la rugămintea L-ei, destul de insistentă, şi care contrastează ciudat cu indiferenţa, prea repetată ca să fie simulată, din alte împrejurări. Acuma a început să joace totuşi o oarecare concretitudine trupească, pe care o urmăresc curios – dar cu o curiozitate rece, superficială, (ce mă interesează asta, acuma?) – să văd pînă unde poate să ajungă, dacă îmi pot păstra principiile. Mă întind cu faţa în sus pe patul ei, foarte departe de marginea unde a rămas L. – şi stau aşa, fără gânduri, urmărind doar senzaţia pîlpîitoare a prezenţei ei în mine. (Dar e o atitudine, o poziţie care mi-a rămas din filmul acela cu îndrăgostiţii întinşi pe covor în faţa căminului, urmărind umbrele flăcărilor pe tavan – şi consumîndu-şi, astfel, nemişcaţi începutul dragostei).
Îndată L. îmi serveşte unul din gambiturile ei din serile cînd înduioşată faţă de mine – ceea ce nu s-a mai întîmplat de mult. Îmi spune – “ce frumos profil ai tu…” Şi instantaneu, pe cînd îmi întorc repede capul de la ea, răstorn scena aceasta, în comparaţie cu cele palide, amplificate, falsificate monstruos, dintre ea şi mine. Mi se pare însă că tot ce s-a petrecut între noi, cu toate răsfrîngerile interioare, înspăimîntător de înceţoşat, ca dintr-o lume înţeleasă numai, poate dintr-o carte – nici măcar povestită, citită cu voce tare – cum e lumea imobilă, esenţială, şi deci adevărată, nu? dar care nu-mi atinge deloc trupul, eul meu împlîntat în imediat. Sînt secat interior, ca o albie de rîu în care au mai rămas, înceta, pietre, mîncate de apă (o imagine care m-a obsedat intr-o vreme). Şi dacă ea ar fi acum lîngă mine –, dar nu va fi niciodată, cum niciodată nu a avut gîndul acesta, o vor muşca hîd de picior cioburile acestea fierbinţi de stîncă.
Conversaţia evoluează – în timp – căci în fond nu avansăm spre nicăieri (ca în Purgatoriul lui Joyce despre care se spune că e sferic, şi orice pas acolo nu duce în nici o direcţie, ca Purgatoriul meu.) Dar e adevărat că trece vremea – trece ziua aceasta stearpă în care am văzut-o doar o singură clipă, alterată în ieşirea concretă şi în trecerea ei mult prea scurtă prin vreme, şi prin înnebunitoarea vibraţie de contrapuncturi, de interpretări – aşa cum nu mai ştiu care metal îşi schimbă imediat culoarea în contact cu aerul, se acoperă cu o pojghiţă de culoare diferită, oxidîndu-se grăbit, ca şi cum s-ar fi suflat verzui deasupra. Trece vremea acuma – şi mîine o voi vedea – mîine poate vom pleca împreună, dar ştiu că asta e doar o visare de mare, desăv\rşită irealitate. Dar \n fond, ea nu mi-a realizat c~teva din visările astea imposbile \n practică? Nu m-a \nvăţat ea să cred \n simple \mchipuiri trnspun~ndu-le \n realitatea \nt\mplării?
Şi deodată L. se tîrăşte în pat spre mine – înainte chiar de a-mi da seama de ce face o aud foşnindu-se prin aşternut – şi apare lîngă mine, îmi ia capul în mîini şi mă sărută – cu intenţia literară, fraternă – pe frunte. (În timpul acesta mîna mea stîngă, întinsă incert peste divan îi simte moale carnea amplă a spatelui, a pieptului poate, şi se contractează involuntar după globul sînului. Fără rezultat.) Totul durează numai o secundă, dar toată vremea asta menţinută în limitele nesemnificativului, irealizabilului, în fond al neinteresantului, căci cu adevărat, înăuntru, nu particip deloc. După cum nici în afară, oricare mi-ar fi gesturile instinctive, nu mă recunosc solicitat la modul sexologic. Mai puţin merit de puritate, cît o nesfîrşită laşitudine, afectare aici pentru neputinţă?)
Ea nu m-a sărutat niciodată – şi spre salvarea mea pot spune cu sinceritate că nici nu am crezut, nici nu mi-am închipuit, altfel decît odată ceţos, “la beţie”, că o va face vreodată. Mă gîndesc scurt la scena de mare intensitate, şi puritate, a momentului cînd m-a sărutat pentru prima dată, pe obraz, de ziua mea. Lipseşte aici – chiar mai tîrziu cînd nu mai e efectul prejudecăţii – cînd, cu nu ştiu cîtă intenţie de subliniere sau cu cîtă spontaneitate (dar ea nu are spontaneitate), L. îşi repetă gestul, lipseşte aici nu numai participarea afectivă – de asta nici nu poate fi vorba, desigur nici din partea ei. După un timp, nu ştiu de ce mai întîrzii – poate e inerţia corpului care aşteaptă copulaţia ca o eliberare de cercul prea strîns al neputinţelor, după un timp, îmi iau adio definitiv, cu proteste cam prea evidente din partea ei – vrea să-mi solicite numai strict experimentul? Plec. Pe drum, pe scară, mai mult din spirit de contradicţie, mă autocalific de idiot – în fond e un simplu gest fiziologic, fără raport cu realul. Dar nici chiar cînd revin – căci uşa blocului e încuiată şi trebuia să-i solicit L-ei cheia, nici acum, în ciuda exhibiţiilor şi nudităţii ei – acum involuntare, indiferente, căci nici ea nu mai aşteaptă nimic de la împleticirile mele – nu simt nici o dorinţă reală, cel puţin pe plan fiziologic.
Cînd mă regăsesc jos, “în afara ispitei” nu-mi vine deloc să rîd. Puritatea mea e salvată. Dar raportul real, de la mine la ea, nu a rămas acelaşi?
ION DRĂGĂNOIU
