Viaţa românească - lunar de cultură şi artă
Prima pagină Articole Redacţia Istoric Arhivă Contact
Sumar
Editorial
 
Interviu
 
Proză
 
Ancheta VR
 
Memorii. Amintiri
 
Cronica literară
 
Atelier
 
Meridian
 
Miscellanea

Varianta PDF

Anunt important!

In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.

Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).

Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.

Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.

Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.

Telefon:
021 212 79 93
 


Memorii. Amintiri
INTERMEZZO (I) - G. PIENESCU
Supunându-mă unui vechi obicei din fire – deci fără lecuire – am dat „Notele din lăuntru”, tipărite până acum în trei numere (6-7 şi 8/2008) ale revistei Viaţa Românească, spre recitire (le mai citise o dată în dactilogramă) unui vechi amic, preţuit de îndoielile mele pentru (îndeosebi) două calităţi: un acut spirit critic şi o desăvârşită sinceritate, necruţătoare, în exprimarea lui. Opinia sa (pe scurt): „Notele” nu sînt scrise (cum ar fi dorit şi se aştepta să fie, mai ales după transcrierea lor) şi par nutrite de ură. Fiind de acord cu calităţile presupuse şi măgulitoare ale posibilităţilor totuşi mărginite ale creioanelor mele (de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere), nu-i împărtăşesc impresia că „Notele” ar fi nutrite de ură. Pentru simplul motiv că nu am fost şi nu sunt în stare să trăiesc sentimentul urii, că nu pot urî. E o inferioritate subiectivă, o recunosc şi o accept. Mărturisesc însă că „Notele” tipărite până acum mi le-am dictat cu aversiune, cu scârbă, cu dispreţ (adeseori) şi cu mânie (uneori). Cu aversiunea, dispreţul şi mânia acumulate în ultimii doi ani de studii universitare, 1948-1950. Dar nu numai. Ci şi, treptat, în multe din zilele celor 18 ani vieţuiţi ca redactor în E.S.P.L.A., E.P.L. Şi în editura „Minerva”. În multe din zilele celor 18 ani, când am răbdat în tăcere terorismul psihologic al hărţuielilor, al şicanelor, al suspiciunilor, al ofenselor şi al denigrărilor unor mizerabili, nuli şi neaveniţi în meseria de editor, a căror prezenţă în preajma mea şi a colegilor mei profesionişti o justifica mai cu seamă calitatea lor de politruci. O tăcere prudentă, menită să atenueze gravitatea consecinţelor oricând posibile ale „păcatului” originii mele sociale „nesănătoase”, înscris în „dosarul de cadre”, şi „teama de ziua de mâine”, subt ameninţarea cărora îmi era adeseori greu să-mi menţin echilibrul psihic necesar travaliului redacţional.
Pentru că afirmaţia de mai sus ar putea să li se pară, celor ce nu au trăit în România la mijlocul secolului trecut şi în anii imediat următori, formală sau o simplă defulare spontană neîntemeiată, voi prezenta în acest „Intermezzo” câteva din temeiurile ei cele mai semnificative. Unele s-ar putea să pară ridicule, aşa cum au şi fost, sau cum le-au făcut să pară trecerea şi schimbarea vremurilor şi a înţelesurilor. Regret că prezenţa lor în memorie îmi încenuşază amintirea zilelor de luminoasă colegialitate petrecute alături de Milo Petroveanu, Mariana Brâncuş, Radu Albala, Andrei Rusu, Margareta Feraru, Georgeta Rădulescu-Dulgheru ş.a.
Transferarea mea în ianuarie 1952, de la Direcţia Generală a Editurilor, Poligrafiei şi Difuzării cărţii (E.P.D.), nu a fost urmată imediat, aşa cum speram, de încorporarea în colectivul redacţiei Valorificarea Moştenirii Literare (V.M.L.), redacţie ce se ocupa pe-atunci de pregătirea ediţiilor de „opere alese”, ce apăreau în colecţiile „Biblioteca pentru toţi” şi ”Clasicii români”. Denumirea redacţiei, aparent neutră, exprima discret, în fond, principiul ideologic jdanovist al preluării critice, selective, marxist-leniniste a literaturii din trecut, cu texte ciopârţite pe ici, pe colo, de cenzură şi adunate în culegeri menite să sugereze, mai mult sau mai puţin, tendenţiozitatea progresistă a mai tuturor scriitorilor. Bineînţeles că toate culegerile erau prefaţate şi că autorii prefeţelor trebuiau să evidenţieze această tendenţiozitate.
Deci nu am fost inclus, imediat după transferare, în redacţia V.M.L., Al.I.Ştefănescu, girant, în 1952, al postului de director al E.S.P.L.A., cerându-mi, mai întâi, să mă ocup de secretariatul general de redacţie, funcţie birocratică pentru care nu aveam nici aptitudini şi nici studiile (juridice) necesare, iar apoi trimiţându-mă redactor la sectorul de literatură universală. Abia după acest zigzag, cu o durată de şase-şapte luni, am reuşit să intru în redacţia V.M.L.
Insistenţa mea de a fi încorporat în colectivul V.M.L. era susţinută de două scopuri. Primul: ameliorarea travaliului filologic al redactorilor şi, totodată, printr-o îndrumare perseverentă, dublată şi susţinută de un riguros control al calităţii textelor predate redacţiei, ameliorarea travaliului îngrijitorilor de ediţii, prin respectarea riguroasă a normei textologice clasice: transcrierea critică a textelor de editat, conform regulilor stabilite pe baza analizei filologice a ediţiilor preoriginale şi originale, confruntate între ele şi cu manuscrisele autografe, integral sau prin sondaje ample. Introducerea şi respectarea acestei norme cu stricteţe se impunea, întrucât, în timpul studiilor universitare, cercetând câteva texte de literatură clasică română, necesare pentru lucrări de seminar şi pentru pregătirea examenelor, remarcasem că mulţi aşa-zişi editori nu erau nici măcar nişte amatori boemi ai meseriei. Odată cu încorporarea mea în redacţia V.M.L., pentru ca observaţiile făcute în şedinţele de lucru, conduse de Milo Petroveanu, să nu fie socotite formale, superficiale, am supus unei analize critice filologice câteva cărţi de literatură clasică română, apărute subt siglele unor edituri de stat, între 1948 şi 1953 (Vezi Limba română, an. II, nr. 2, martie-aprilie 1954, pp. 28-43). Concluzia analizei: îngrijitorii ediţiilor se complăceau, majoritatea, într-o totală harababură antitextologică, pe care noi, membrii redacţiei V.M.L., trebuia s-o împiedecăm de a se manifesta în ediţiile ce urmau să apară subt supravegherea noastră.
Cel de al doilea scop, urmărit tiptil, odată cu creşterea exigenţelor în pregătirea şi supravegherea calităţii ediţiilor, era lansarea, în viitorul apropiat, a unei colecţii academice de opere complete, cu texte integrale, neciopârţite de cenzură. Deci intenţionam ca redacţia V.M.L să continue, după o lungă întrerupere, iniţiativa editurii “Cultura naţională”, preluată de către Editura Fundaţiei Regele Carol II, însă cu multe nepotriviri între ceea ce şi cum ar fi trebuit să fie şi ceea ce s-a putut a fire. Concomitent, dar mult mai tiptil, prin lansarea colecţiei academice de opere complete (deci cu variante, note şi comentarii) urmăream să demonstrăm discret cercetătorilor şi cititorilor că înainte de 1938 şi chiar şi până în 1948, subt cenzura regimului monarhic autoritar al regelui Carol al II-lea şi subt cenzura regimului antonescian, scriitorii români erau mai mult sau mai puţin liberi să scrie despre ce şi cum voiau, neîndrumaţi şi neproboziţi ideologic şi politic la tot cuvântul.
„Momentul istoric” era cel din anii 1953-1956. Muriseră, în URSS, „genialul corifeu al ştiinţelor”, „părintele popoarelor”, Iosif Vissarionovici Stalin şi torţionarul său de încredere, Lavrenti Beria, puterea o luase, la Kremlin, cam cu otuzbirul, N.S.Hruşciov, care se împăcase cu “călăul popoarelor Jugoslaviei”, Iosif Broz Tito, caricaturizat de Eugen Taru, cu numai trei ani în urmă, pe nişte panouri uriaşe, ţinând în mână un satâr însângerat. Dispăruse din E.S.P.L.A. în 1954, “fostul cadavru” al ultimului (aşa credeam) director dogmatic stalinist, A.Toma, prăjit în zvârcolirile proprie-i ideologii, la Crematoriul Cenuşa. Tot pe-atunci, începuseră să vină dinspre URSS, unde se prepara ciorba ideologică a partidelor prosovietice din statele “lagărului socialismului şi al păcii”, ale Tratatului de la Varşovia, zvonuri scrise despre nişte reţete adecvate intenţiilor mele de a publica ediţii academice de opere complete, cu texte integrale, neciopârţite de cenzură. La câteva din aceste zvonuri făcusem aluzii în notele bibliografice din articolul apărut în Limba română. Paralel, ceea ce se numea la ei – şi se va numi apoi şi la noi – „dezgheţul”, după “îngheţul” în dogmele stalinismului, mi se părea a fi o realitate, mai ales după înscăunarea, în 1954, ca director al E.S.P.L.A., a lui Petru Dumitriu. Am scris “mi se părea”, pentru că, dorind foarte mult continuarea corectă a iniţiativei editurii “Cultura naţională” (vezi I.L. Caragiale, Opere, ediţie începută în 1930, subt îngrijirea lui Paul Zarifopol, continuată, în 1939, de Şerban Cioculescu, la Editura Fundaţiei Regele Carol II), şi fiind lipsit de informaţie politică, nu am înţeles că „dezgheţul” dogmelor staliniste în URSS precede transformarea lor, la noi, în dogme dejiste. Singurii care au încercat să mă avertizeze asupra erorii politice pe care o comiteam, insistând în ideea editării operelor complete, cu texte integrale, în formele lor autentice, au fost Milo Petroveanu şi Paul Georgescu. Probabil că bine informaţi, datorită unor surse specifice, ei au încercat să-mi explice că pledoariile mele, din ce în ce mai insistente, pentru tipărirea integrală a textelor clasice îmi periclitează funcţia de redactor.
Plecând, într-o zi, împreună, din strada Orlando, spre locuinţele noastre, am luat-o pe Calea Victoriei. Ajungând în dreptul cofetăriei-cafenea „Nestor”– situată, pe-atunci, în locul actualului hotel „Bucureşti”–, Milo Petroveanu şi Paul Georgescu m-au invitat să bem împreună o cafea. Am acceptat, le-am mulţumit, am intrat în ”locantă” şi am urcat la etaj, la „cafenea”. Aşezându-ne la o masă, am continuat discuţia începută la editură, pe aceeaşi temă, a ediţiilor academice de opere complete, cu texte integrale, neciuntite de cenzură. Ca şi până atunci, Petroveanu a încercat să mă convingă, cu argumente logice, dar ale căror premise şi desfăşurări erau incomplete, cu omisiuni de cuvinte, de propoziţii, pe care timpurile ne învăţaseră că e mai bine să le voalăm, ori chiar să le evităm. Deci, autocenzurate, neconvingătoare. Eu susţinându-mi cu fermitate punctul de vedere, la un moment dat Paul Georgescu m-a interupt, întrebându-mă nitam-nisam:
– Ştii ce-a păţit Iţic, vrând să afle ce i-a spus exact Jehovah lui Moisi, când s-au întâlnit pe muntele Sinai?
– Nu ştiu – am răspuns – şi nici nu mă interesează.
– Ba o să te intereseze, pentru că şi el făcea întocmai ca tine, o ţinea una şi bună că vrea să ştie exact ce i-a spus Jehovah lui Moisi.
– Ei, şi ce-a păţit? – l-am întrebat, cam iritat de încercarea lui de-a întrerupe dialogul cu o anecdotă esopică.
– L-a enervat pe rabinul de lângă el, care ştia că nu e voie să ştie tot omul ce i-a spus Jehovah lui Moisi. Şi rabinul acela i-a şoptit unuia puternic de lângă el: „Aruncă-l!”. Şi puternicul acela l-a luat pe Iţic în braţe şi l-a aruncat în balta din Iad.
– Ei şi?
– Ei şi, în baltă Iţic a continuat să se agite, dând din mâini şi strigând că vrea să ştie ce i-a spus Jehovah lui Moisi. Ştrul, care era şi el în baltă, lângă Iţic, i-a spus: „Potoleşte-te, Iţic! Tu nu vezi câte capete sunt imprejur şi că plutim toţi într-un c…. care ne-ajunge până la bărbie? Nu mai fă valuri, că ne intră-n gură.”
Fabula spusă de Paul Georgescu nu mi-a displăcut, fără îndoială, am râs toţi trei – de Iţic, bineînţeles, nu de mine – ne-am băut şi al doilea rând de cafele şi am plecat spre „căşile” noastre.
Imediat după înscăunarea lui, în 1954, ca director la E.S.P.L.A., Petru Dumitriu mi-a cerut să-i prezint proiectul şi macheta colecţiilor academice de opere complete, machetă stabilită de neîntrecutul, regretatul grafician Petre Vulcănescu, precum şi profilul-model al volumelor. Deci nu eram singur în speranţa că este posibilă editarea textelor literaturii clasice române în formele lor integrale, autentice. Şi-apoi, Petru Dumitriu – se ştia – evolua în cercuri politice sus-puse, de vreme ce era partenerul de tenis al lui Ion Gheorghe Maurer. În consecinţă, am presupus – înşelându-mă încă o dată – că el era la curent cu „machiaverlâcurile” politice ale momentului şi că susţinerea intenţiilor mele editoriale avea, de astă dată, o acoperire politică. Încrederea mea a fost justificată nu numai de interesul directorului faţă de colecţia academică de opere complete, dar şi de câteva importante realizări: încheierea unui contract cu excelentul filolog I. Fischer pentru editarea operelor complete (în două volume) ale lui Grigore Alexandrescu şi obţinerea dreptului de colaborare cu editura a două personalităţi – profesorul P.P. Panaitescu şi istoricul literar Şerban Cioculescu (ţinute până atunci subt obroc de regimul pemerist) – fără de care era de neconceput editarea operelor lui Miron Costin şi ale lui I.L. Caragiale. Alte două intervenţii ale lui Petru Dumitriu pe lângă „foruri”, la începutul anului 1954, nu au avut succesul sperat. Primul insucces: ”forurile nu au admis ca noua colecţie academică să poarte titlul de „opere complete”, ci l-au impus pe cel cenzorial de „opere”, implicând orice fel de selecţie, inclusiv selecţia ideologică. Al doilea insucces: nu i s-a acordat lui Şerban Cioculescu libertatea de a îngriji singur ediţia I.L. Caragiale, Opere, „forurile” obligând editura să-l includă într-un colectiv, menit, evident, in intenţiile lor, să-i verifice opiniile înscrise în note şi comentarii. Condiţia fiind indiscutabilă, dacă voiam să ni se permită colaborarea cu Şerban Cioculescu, a trebuit să alcătuim repede un colectiv convenabil tuturor părţilor implicate. Ca să evităm discuţiile zadarnice cu mai-marii decizionali, am hotărât să-l propunem „forurilor” ca şef al „colectivului Şerban Cioculescu”, pe profesorul şi academicianul Alexandru Rosetti, cunoscut de Şerban Cioculescu din timpul colaborării sale la Editura Fundaţiei Regele Carol II, şi să completăm „colectivul” cu un foarte bun redactor al editurii, Andrei Rusu. Andrei Rusu neacceptând, din motive strict personale, onoarea de a face parte din „colectiv”, l-am înlocuit cu Liviu Călin, alt bun redactor al editurii, deşi „înlocuirile” nu implică toate valorile personale. Ratificarea de către „foruri” a hotărârilor noastre şi acceptarea lor in spe de către Şerban Cioculescu impunea ca ultim act solicitarea şi obţinerea acordului „şefului de colectiv”. Această sarcină mi-a revenit mie.
Bineînţeles că pentru a-i propune profesorului conducerea „colectivului Şerban Cioculescu”, l-am rugat, telefonic, să-mi acorde o întâlnire, propunându-i să stabilească însuşi ziua, locul şi ora întrevederii. În ziua şi la ora stabilite de profesor, apăsam pe butonul soneriei de la locuinţa sa de pe strada Dionisie Lupu, unde stabilise el locul întâlnirii. Mi-a deschis şi m-a poftit înăuntru o femeie robustă, între două vârste, care, după aspectul ei şi vestimentar, părea să fie menajeră. M-a invitat să iau loc pe un fotoliu în hol, spunându-mi:
– Domnul profesor vă roagă să-l aşteptaţi, pentru că are puţină treabă.
Şi, înainte de a ieşi din hol, a precizat:
– Dar va veni imediat.
Imediatul a durat vreo zece-cinsprezece minute. După trecerea acestui spaţiu de „timp academic”, am auzit deschizându-se o uşă. Ridicându-mă din fotoliu – pentru ca ştiam cine urma să intre –, m-am trezit faţă-n faţă nu cu profesorul academician Alexandru Rosetti, ci cu Alexandru Rosetti pur şi simplu, în carnaţia sa originară, oarecum rubensiană, albă-roze (aş îndrăzni să adaug, pentru a nuanţa mai sugestiv aspectul), de odaliscă olandeză, acoperit de la mijloc până mult deasupra genunchilor de un short şi cu labele picioarelor, şi ele albe-roze, băgate în nişte papuci de rafie. Astfel dezbrăcat, Alexandru Rosetti s-a aşezat, cu obişnuita-i dezinvoltură, într-un fotoliu vizavi de redactorul editurii, îmbrăcat, acesta, pe cât se putea de protocolar în canicula ce ne copleşise.
– Te rog să mă ierţi – mi-a zis Alexandru Rosetti, deschizând dialogul ce urma să fie despre ediţia operelor lui I.L. Caragiale –, dar nu suport căldura asta fierbinte, dacă nu zac, de câteva ori pe zi, mai multe minute, în apă.
Am surâs. Nu cuvintelor lui, ci amintindu-mi de Ion Creangă şi de polobocul lui cu apă, în care zăcea vara. Trecând peste amintirea livrescă, i-am motivat, în replică, pe scurt, pretextul vizitei mele, rugându-l să accepte conducerea colectivului de editare a operelor lui I.L. Caragiale.
– Şi ce trebuie să fac eu ca şef al „colectivului Şerban Cioculescu”? – m-a întrebat cu o nuanţă ironică în glas. Căci înţeleg că doar el e „colectivul” caragialian – a adăugat, punând, prin accent, între ghilimele cuvântul colectiv.
– Nimic altceva decât să asistaţi la eventualele discuţii ale domnului Şerban Cioculescu cu Liviu Călin şi cu Andrei Rusu, redactorul responsabil al ediţiei, şi dacă vi se va părea necesar, să interveniţi cu consilii lingvistice.
– Şi când va avea loc prima şedinţă a „colectivului Şerban Cioculescu”? m-a întrebat surâzând.
– Nu ştiu – am răspuns. Va stabili... colectivul şi vă voi anunţa telefonic.
I-am prezentat apoi, tot foarte pe scurt, o schiţă a proiectului de ediţie şi profilul-model al unui volum, iar după aceea ne-am despărţit cu o strângere de mână şi cu mulţumirile mele respectuoase, rostite în dreptul uşii pe care intrasem în casa lui.
În urma acestei vizite şi-a acceptării de către Alexandru Rosetti a rolului de coordonator al „colectivului Şerban Cioculescu”, am putut încheia contractul pentru editarea operelor – bineînţeles că „alese” – ale lui I.L. Caragiale. Odată cu încheierea lui, i s-a luat editurii dreptul de a mai publica ediţii academice din literatura clasică română. Este şi motivul pentru care din ediţia operelor lui Grigore Alexandrescu, proiectată, după cum am menţionat, în două volume, nu am putut publica decât volumul întâi. Cum şi de ce s-au întâmplat toate acestea şi alte mizerii îmi voi aduce aminte în partea a doua şi ultima din „Intermezzo”.

22 august 2008

G. Pienescu



Prima pagină Articole Redacţie Istoric Arhivă Contact
Copyright © Uniunea Scriitorilor din Romania 2008-2013. Toate drepturile rezervate. Design si Programare: Datagram