In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Meridian
MARINA ŢVETAEVA ÎN PREZENTAREA ŞI TRADUCEREA LUI LEO BUTNARU - LEO BUTNARU, MARINA ŢVETAEVA Marina Ţvetaeva (1892 – 1941) s-a născut la Moscova în familia unui profesor universitar. De la vârsta de şase ani, scrie versuri nu doar în rusă, ci şi în poloneză, finlandeză. Învaţă la Moscova, apoi în pensioane din Elveţia şi Germania. Primele versuri pe care le publică atrag atenţia lui V. Briusov, M. Voloşin, N. Gumiliov. În 1912, se căsătoreşte cu Serghei Efron care avea să lupte în unităţile albgardiste, mai apoi fiind nevoit să emigreze (în exil, e bănuit că ar colabora nu NKVD-ul). Între 1914-1917, Marina Ţvetaeva are un roman cu poetesa Sofia Parnok, „trădat” şi în mai multe poeme. În 1922 – emigrează: Berlin, Praga. În 1925, se stabileşte în Franţa. În 1939, se întoarce în Rusia Sovietică. La scurt timp, îi sunt arestaţi soţul şi fiica, acesta fiind împuşcat, iar Ariadna închisă în Gulag, unde avea să petreacă 16 ani. Ţvetaeva aproape că nu mai scrie poezie, ci se dedică traducerilor. La începutul războiului, se evacuează la Elabuga. Nu are un loc de muncă, nu are o casă. La 31 august 1941 se sinucide. Precum cu, respectiv 11 şi 16 ani mai înainte, alţi mari colegi ai ei – Maiakovski şi Esenin.
A editat cărţile de poeme: Album de seară (1910), „Verste” (1921), Tabăra lebedelor, Profesia, Psyche (toate – 1923), După Rusia (1928), poemul satiric Vânătorul de şobolani (1925), Poemul sfârşitului (1926). Proză, eseuri, memorii.
În internetul rusesc, excepţionalul şi extrem de bogatul site „Lumea Marinei Ţvetaeva” conţine cele mai multe materiale despre avangardă şi avangardişti, despre protagoniştii ei care au lansat manifeste tranşante, fulminate, uneori paradoxale, contradictorii, stimulative sau enervante, ele însele – mai curând modele de text literar propriu-zis, decât teoretic; texte literare autentice – metaforice, de imaginaţie superioară, curajoase şi inventive; manifeste de curente şi şcoli care au făcut epocă sau doar expresii ale unor efemere ambiţii neacoperite de har: predecesorii (anticipatorii, preanunţătorii avangardei), akmeiştii, imaginiştii, constructiviştii, satiricii, futuriştii (cubofuturiştii, egofuturiştii, „Mezaninul poeţilor”, „Centrifuga”, „Lireny”, „Sindicatul futuriştilor”, „410” – Transcaucazia, grupul „Tvorcestvo” – Extremul Orient, artişti în afara grupărilor, curentelor, „Breasla poeţilor”...) – însă nu doar poeţi, prozatori, ci şi pictori, compozitori, sculptori etc. Ne putem întreba: de ce anume (această... lume) pe un site dedicate unei poetese care, la o apreciere superficial-formală, s-ar părea că nu a fost prea mult (adânc) implicată în efervescenţa fenomelogiei avangardiste? Răspunsul e unul simplu: Marina Ţvetaeva a reformat/ reformulat prozodia rusă din interiorul acesteia, a modificat-o intrinsec-tipologic, noutatea fiind emanată din nucleu, din esenţe, nu din forme. De unde şi actualitatea, modernitatea, permanenta propulsie de contemporaneizare, „de la sine”, a creaţiei ei – uneia din cele mai mari poetese ale lumii. (L.B.)
LUI O. EM. MANDELŞTAM
Nimeni nimic nu ne-a luat –
Mi-i bine că, răzleţi, suntem departe!
Şi de data aceasta v-am sărutat
Peste suta de verste ce ne desparte.
Eu ştiu: darul nostru – nu este egal.
Glasul meu e slab – pentru prima dată.
Ce vi-i, tinere Derjavin, acest banal
Şi needucat vers al meu, cum se arată?!
Pentru straşnic zbor am a vă blagoslovi:
– Zboară, vulturaşul meu!
Tu soarele l-ai suportat, fără-a miji, –
Privitul meu tânăr ar fi greu?
Tandru, din drum fără a vă înturna,
Nimeni nu urmări cum v-aţi îndepărtat....
Vă sărut – peste o sută şi ceva
De ani care ne despart.
12.II.1916
ANNEI AHMATOVA
O, muză a plânsului, dintre muze cea mai minunată!
O, neastâmpărat michiduţă al nopţilor albe, mereu matinale!
Tu trimiţi asupra Rusiei viforniţă neagră, înverşunată,
Şi în noi precum săgeţile zbârnâitoare se înfig urletele tale.
Iar noi ne ferim care încotro, şi acel: Oh! surdinizat –
O sută de mii de o mie de ori – ţie îţi jurăm anume, –
Anna Ahmatova! – acest nume – este imens respir fremătat,
Şi se prăbuşeşte în adâncul care nu are nume.
Noi deja suntem încoronaţi, pentru că pe-acelaşi, cu tine,
Pământ călcăm, că peste noi cerurile-s aceleaşi, toate!
Şi cel care este rănit mortal de soarta ta, precum se cuvine
Nemuritor e ridicat pe patul sau laviţa de moarte.
În melodioasa mea urbe ard cupolele înseninate,
Şi Mântuitorul luminos îl slăveşte orbul rătăcitor...
Şi eu îţi dăruiesc această urbe a clopotelor înalte,
Ahmatova! – şi inima mea, ca adaus la dangătul lor.
19.VI.1916
***
Soarele alb şi nori jos aplecaţi, aproape de pământ,
În lung de grădini – după zidul alb – tihna cimitirului.
Iar pe nisipiş, sub grinzi, din paie răsfirate-n vânt, –
Un şir de momâi cam de statura omului.
Şi, întinzându-mă peste stâlpii ce sprijină gardul,
Văd: drumuri, copaci, soldaţi în dezordine.
O muiere bătrână – presurat cu sare, coltucul
Îşi rumegă; rumegă îndelung neagra pâine...
Cu ce te-au supărat, Doamne, aceste case surii
Şi de ce atâtora pieptul ar trebui să le fie-mpuşcat?
Trenul a trecut şi a urlat, şi au urlat soldaţii,
Şi praful, praful drumul l-a învăluit, înnegurat...
– Nu, mori! Mai bine să nu te fi născut pe lumea nătângă,
Decât să auzi acest jalnic, de ocnaş, urlet nenorocit
Despre frumoasele cu sprâncene smolite.– Şi cum mai cântă
Acum soldaţii! O, Doamne-Dumnezeul meu rătăcit!
