|
| Miscellanea |
VIOREL PADINA – POET ADEVĂRAT ŞI DISIDENT PUR-SÂNGE - I. Z.
• În “Raportul Tismăneanu” de condamnare oficială a comunismului ca regim criminal şi a Securităţii ca unealtă de represiune, numele poetului Viorel Padina apare la p. 767, atunci când e prezentată lista scriitorilor care s-au opus într-o formă sau alta (şi într-o măsură sau alta), prin mijloace specifice muncii lor, regimului dictatorial al perechii Nicolae şi Elena Ceauşescu. Într-o notă din subsolul aceleiaşi pagini, la care face trimitere numele său, se precizează: “Autorul Apelului pentru Europa”; pentru detalii, vezi Interviu cu un destin, Sorin Cucerai în dialog cu Viorel Padina, în “Orizont”, nr. 8 (1487), 21 august 2006, pp. 16-17.” Între timp, a apărut în revista “Acolada”, din mai 2008, încă o pagină care îi este destinată, sub titlul incitant “Cazul incendiar al poetului disident Viorel Padina”, după ce acesta a luat Marele Premiu la Festivalul “Virgil Mazilescu”, Corabia, de anul acesta, criticul Gheorghe Grigurcu fiind preşedintele juriului.
Cu toate acestea, numele lui Viorel Padina este prea puţin cunoscut marelui public şi mult mai puţin vehiculat decât al altor scriitori cu merite mai modeste în înfruntarea dictaturii comuniste. În spatele numelui său se ascunde un destin eroic, de un curaj ieşit din comun, cu totul neverosimil din perspectiva anilor care s-au scurs de la evenimentele din decembrie 1989, un om care a înfruntat cu mâinile goale şi doar cu puterea spiritului şi a cuvintelor sale incendiare dictatura comunistă, chiar în judeţul Olt, în care familia prezidenţială sufoca toate funcţiile publice, prin acapararea puterii politice de către cele mai joase progenituri ale încrengăturilor genealogice ceauşiste. Exact acolo unde fortificaţiile comunismului românesc păreau inatacabile, a apărut ameninţătoarea, inexplicabila fisură numită Viorel Padina, a cărui fragilitate poetică părea să învingă sistemul, cel mai dur sistem dictatorial din Europa de Est, asemenea firului de iarbă care sparge asfaltul, sau a sunetului unei vocale care declanşează catastrofala avalanşă pe versanţii munţilor înzăpeziţi.
Ideea unui protest anticomunist dur, care s-a concretizat în “Apelul către Europa”, îi venise tânărului poet Viorel Padina încă din timpul studiilor, când s-a afirmat ca membru fondator al Cenaclului de Luni, condus de criticul Nicolae Manolescu, însă abia după absolvirea Facultăţii de Drept, în 1979, fiind repartizat ca jurist la Consiliul Unic Agroindustrial de Stat şi Cooperatist (CUASC Izbiceni), judeţul Olt, s-a izbit frontal de realităţile crunte ale celei ce se numea în epocă “societatea socialistă multilateral dezvoltată”. Ca inteligenţă lucidă şi cinstită, pentru conştiinţa tânărului jurist Viorel Padina a devenit clar, încă de la începutul anului 1980, că “lagărul comunist” nu avea viaţă lungă, fiind o construcţie împotriva naturii umane şi sociale, deopotrivă, o utopie care îşi trăia ultimele iluzii cu preţul sacrificării libertăţii şi destinelor a milioane de oameni: “Mie, cel puţin, îmi era clar că Răul consta în sistemul comunist, în primul rând, şi abia apoi în oamenii acestuia, fie ei ceauşişti, dejişti ori stalinişti”, avea să declare Viorel Padina, în interviul apărut în revista “Orizont”, din 21 august 2006.
Poetul Viorel Padina se afirmase ca individualitate poetică distinctă încă înainte de 1980, astfel încât când criticul Nicolae Manolescu lansa public Cenaclul de Luni, în pagina din 18 mai 1978 a “României literare”, îl situa la vârful noii grupări a “generaţiei ‘80”, alături de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei şi Florin Iaru. Atât doar că în timp ce personalităţile colegilor săi de cenaclu au evoluat şi s-au afirmat cu dificultăţile cunoscute, înainte de 1989, dar cu totul spectaculos după 1990 (unii dintre ei), un destin unic în istoria literaturii române recente îl ţine încă pe Viorel Padina într-un con de umbră inexplicabil, cu reverberaţii grave pentru adevărul integral, nu doar despre generaţia ’80, ci despre întreaga cultură română ieşită din comunism, atât cât a putut, aşa cum a putut.
Ajuns la primul său loc de muncă în agricultura socialistă din judeţul Olt, Viorel Padina a început să trimită scrisori critice la adresa regimului comunist, atât criticului Nicolae Manolescu, cât şi prietenilor săi din Cenaclul de Luni. Află, însă, cu stupoare că toate scrisorile îi sunt interceptate de Securitate (care viola nestingherită secretul corespondenţei) şi – ştiind acest lucru – le scrie lui Nicolae Manolescu (Bucureşti), Călin Vlasie (Piteşti) şi Emil Hurezeanu (Sibiu) pamflete tot mai dure şi neiertătoare la adresa regimului comunist, cu conştiinţa clară şi riscul asumat că se adresa direct înseşi Securităţii ceauşiste. Având o exemplară responsabilitate morală pentru cei cărora le trimite inflamatele sale scrisori anticomuniste, Viorel Padina îşi avertizează în prealabil destinatarii că mesajele sale sunt interceptate de Securitate şi-i \ntreabă dacă le poate scrie în continuare. Răspunsul criticului Nicolae Manolescu este antologic: “Lasă-i să vină să mă întrebe despre ele, că atunci o să-i întreb şi eu: De unde ştiţi?!”.
Din păcate, numele poetului Viorel Padina, singurul scriitor din perioada regimului comunist care a avut curajul să dea în judecată Consiliul Educaţiei şi Culturii Socialiste, pentru cenzurarea volumului Poemul de oţel, premiat în 1982 la concursul de debut al editurii Cartea Românească (din această cauză volumul va apărea abia în 1991!), nu este receptat în istoria postcomunistă şi respectat cum se cuvine, la adevărata lui valoare şi anvergură, nici în mediile socio-politice, dar nici în cele literare, fişa sa lipsind din masivul Dicţionar biografic al scriitorilor români, al lui Aurel Sasu, din principalele antologii de poezie ale generaţiei ’80, dar şi din unele sinteze critice dedicate optzecismului (excepţie făcând dicţionarul Scriitori români din anii ‘80-‘90, vol. III, realizat de Ion Bogdan Lefter), sau din unele panorame şi istorii ale literaturii actuale (cu excepţia Poeziei române contemporane a lui Gheorghe Grigurcu). Cu toate acestea, Viorel Padina este un caz incredibil al disidenţei culturale din România comunistă, cu un dosar expus în intregime pe site-ul poetului (avp-online-one.blogspot.com), dar rămas într-o nemeritată umbră a unei contemporaneităţi grăbite şi nerecunoscătoare. Situaţia sa actuală ar merita să incite – din toate punctele de vedere – la o dezbatere publică, pe măsura acestui destin uman şi literar, realmente ieşit din comun. (Z.I.)
|
|
|
|
|
|
|
