In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Miscellanea
REVISTA PRESEI LITERARE - LIVIU IOAN STOICIU TIMPUL 8 / 2008. Revistă lunară. Liviu Antonesei, redactor-şef: «Destul de adormita vară culturală băştinaşă a fost animată de unde te aşteptai mai puţin, din Germania! Ideea, să recunoaştem că destul de exotică, a ICR de a pune director al Academiei de Vară de la Berlin pe dl. Sorin Antohi, iar drept conferenţiar principal pe dl. Andrei Corbea, a produs acolo scrisorile deschise de protest ale scriitorilor Herta Müller şi Richard Wagner, pe motiv că aceştia fuseseră deconspiraţi drept foşti informatori ai Securităţii. Celor doi importanţi scriitori germani li s-au adăugat ulterior alţii, trăitori tot pe meleaguri teutone, precum Carmen-Francesca Banciu, Rodica Binder, Kathrin Lauer, ca şi Ernst Wichner, directorul celebrei Literaturhaus din Berlin. De partea românească, reacţia a fost de tot anemică – dl. Mircea Cărtărescu i-a mustrat pe cei doi, susţinând că aceştia ar fi trebuit să se abţină, dar disculpă ICR de orice vină, dl. Horia-Roman Patapievici, preşedintele instituţiei, a replicat că dl. Antohi a fost „cerut“ explicit de partea germană (interesant, la o acţiune organizată şi finanţată de ICR!) şi că instituţia pe care o conduce se situează într-o poziţie de „neutralitate morală“, neputând face nimic dat fiind că nu există o lege a lustraţiei! Timp în care, dl. Mircea Mihăieş, adjunctul dumisale la ICR, era revoltat că diplomaţia românească poate fi reprezentată de un alt turnător, mă refer la ex-scriitorul Gabriel Gafiţa!». Şi Liviu Antonesei continuă: «Las eu scandalul deoparte, dar revin la minunata sintagmă inventată de dl. Patapievici pentru a defini poziţia instituţiei pe care o conduce – „neutralitate morală“! „Neutralitate morală“? Măi, să fie! Dacă dl. Patapievici nu şi-ar fi construit întreaga poziţie de intelectual public pe anticomunism militant şi intransigenţă morală, aş fi crezut că e o glumă, proastă, dar glumă! Aşa, trebuie să-l iau însă în serios şi să încerc să văd la ce consecinţe ajungem dacă analizăm puţin sintagma prin care defineşte poziţia ICR! Dacă ar fi folosit sintagma „neutralitate politică“ n-aş fi avut mare lucru de comentat, decât, eventual, că nici aceea nu poate fi completă, institutul neputându-se situa în „neutralitate“, de pildă, în raport cu extremismul politic, fie acesta de stânga sau de dreapta. Nu aş fi avut, iarăşi, mai nimic de comentat dacă D-sa ar fi vorbit despre „neutralitate estetică“ ori „doctrinară“. Dar „neutralitate morală“? Păi, dacă aşa este… când vor fi trimişi să conducă Academii de Vară, congrese, simpozioane etc., organizate şi finanţate de ICR, Domnii Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu sau Gigi Becali?».
CULTURA 30. Revistă săptămânală, din 31 iulie 2008. Nicolae Coande, pe aceeaşi temă, în continuare (Titlu: „Neutralitate românească la spirite subţiri”): «Opinez că ICR ar fi putut să facă „lustraţia” sa proprie, întrucât este o instituţie de spirit şi onoare a statului, cu valori materiale, dar mai ales imateriale remarcabile de gestionat, cu buget remarcabil şi, deci, cu aşteptări remarcabile în ceea ce priveşte profilul spiritual al celor care îl reprezintă în ţară şi aiurea… Că vrea - nu vrea, ICR are o „ideologie culturală” proprie… Iar cadrul legal, repet, îl poate introduce chiar dl. Patapievici la institutul pe care îl conduce, unde poate emite decizii interne, cu valabilitate morală, ei da, şi nu trebuie să aştepte o decizie a vreunui ministru al Justiţiei… Pledoaria pentru solvabilitatea celor doi savanţi români făcută atât de funcţionăreşte, atât de neaşteptat political-correctness de dl Patapievici, vorbeşte mai mult decât crede despre propriile aşteptări de la un viitor pe care nu-l poate întrezări din cauza prezentului ceţos şi a trecutului care… a trecut. A acelui trecut în care unii care turnau erau şi sunt blamaţi – ai lor –, iar alţii pot fi iertaţi. Ai noştri, adică». Mai încolo, în paginile revistei, Al. Cistelecan atrage atenţia asupra moraliştilor (unul dintre ei fiind H.-R. Patapievici, oficial): „Deşi nu i-am numărat, nu cred că România duce lipsă de moralişti. Ba mă tem să nu aibă, din contră, prea mulţi… şi nu-ncape vorbă că la cum se poartă neamul nostru românesc, şi pe-acasă şi prin lumea largă, moraliştii sunt de mare necesitate. Nu ştiu însă dacă şi de mare eficienţă. Căci se prea poate ca la neamuri estetice, cum al nostru e prin excelenţă, morala să alunece în strict gen literar, rupându-se de practică, iar poveţele să sfârşească în simplă materie pentru criticii literari (despre care se ştie sigur doar că n-au cititori)”.
CONVORBIRI LITERARE 7/2008. Revistă lunară. În legătură cu lustraţia se pronunţă şi politicianul-scriitor Adrian Alui Gheorghe: «Legea lustraţiei a fumegat o vreme deasupra unor capete „lustrabile”, după care tăciunii s-au stins. „Dosariada” s-a împotmolit şi ea în propriul avânt şi după ce s-au prins în plasa dezvăluirilor câteva „muşte”, heirupismul demascator s-a fâsâit. Când li s-a arătat pisica foştilor turnători, aceştia au (cam) prins-o şi au (cam) violat-o. De ce toate astea? Pentru că startul societăţii post-revoluţionare în România a fost unul ratat. Cu bună ştiinţă, premeditat. Zicea regretatul Virgil Ierunca, în 1993, la Piatra Neamţ: „Noi nu ne aflăm în stadiul în care se află Cehoslovacia, unde un apel, precum cel de la Timişoara, a fost pus în aplicare prin lustraţie; nu ne aflăm încă în locul Germaniei de Răsărit, unde arhivele de la STASI au fost supravegheate de populaţie şi acuma sunt la îndemâna oamenilor, provocând drame foarte mari, locale, dar nearuncând asupra viitorului suspiciunea generalizată a tuturor împotriva tuturor”. La noi generalizarea vinovăţiei a devenit o manevră de lucru pentru ticăloşie: Lasă să-i ţinem pe toţi în priză, lasă să se suspicioneze unul pe altul, în felul acesta nici nu mai trebuie să-i manipulăm, se vor otrăvi singuri! Şi mai zicea Virgil Ierunca: „Nu văd că la temelie, la noi, au fost puse adevăratele pietre în clipa de faţă. Şi din rândul acestor pietre de temelie, memoria mi se pare una dintre cele mai urgente”. Dar dacă n-o păzeşte nimeni, chiar pusă în temelie, şi memoria se fură la noi…!».
„LIMBA ROMÂNĂ E MAI DEŞTEAPTĂ CA ROMÂNII”
(versuri pline de învăţăminte)
Să fie iertaţi nefericiţii poeţi: „ne pare rău şi pentru o băşină – am scos vin l-am băut / compasiunea ei era cu mult peste tristeţea mea / aşa că mi-a oferit un sex oral… / m-am gândit că nu-i mare scofală o muie la moartea mamei doar că / preluam precipitat gesturile părinţilor”; „îmi studiez organele genitale / bălăngănindu-se în semiîntuneric – şi mă mir ca-ntotdeauna” (de reţinut, revista Tomis, condusă de un artist plastic, găseşte de cuviinţă să ilustreze explicit acest poem cu „sexul oral” în cimitir; astfel, revistele de literatură română au ajuns departe) – T.S. Khasis (Arad), Tomis iulie 2008;
„Vecinul meu se cacă des, vecina foloseşte farduri, / Abia m-am aşezat în cur şi mă apucă nişte salturi” – Mugur Grosu, Tomis iulie 2008.
Ion Gheorghe, dintr-un poem „dedicat Dlui Primar Boscorodeală”: „Acum m-au făcut cetăţean de onoare / Al Buzăului, trâmbiţat de câteva ziare. / Prin onorabilul Florentin Popescu, de pe la munte/ Mi-ar fi trimis un bacşiş al cetăţenilor de frunte / Să-mi cumpăr de-un miel de Paşti – / Murgule-Iarbă-Verde şi Recunoaşte: / O formă creştină de-a insulta un bătrân poet păgân/ Care n-a crezut nici în Fătarea Pruncului din Iezlea cu Fân/ Şi nici în pretinsa Înviere” (poemul, datat „Sărăţeanca, 5.V.2008” face caz de „masa borâtă a vechilor interese”, de „lăcaşele de clacă denumite insinuant: Sfântu Sava, / Unde se răzbună boaitele răscrăcănându-şi slava”, de „haremurile de mironosiţe-gagici”, de „nulitatea sa Olli Rehn” şi de „o târfă ideologică a Bisericilor cu Petru şi Pavel în anvon – / Ca Baroneasa Emma Nicholson”, sau despre „aceeaşi curvăsărie a globalizării”) – Fereastra (revistă din Mizil), numărul 40-41, iunie-iulie 2008.
