In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Ancheta VR
SCRIITORII ŞI BIBLIA (IV) - IOAN BUDUCA, EUGEN DORCESCU Anchetă realizată de ION ZUBAŞCU
IOAN BUDUCA: Totul e greşit
Suntem noi, creştinii, cu adevărat evanghelizaţi? Nu scrie nicăieri, în Evanghelii, că evanghelizarea ar putea rămâne redusă, la o adică, la Botez, la ritualul Căsătoriei şi la cel al înmormântării.
Ce înseamnă, în fapt, evanghelizare? O spune, desigur, Iisus însuşi. Iubeşte-l pe Dumnezeul tău din tot sufletul. În felul acesta, dacă e prezent tot sufletul tău în acest act de iubire, nu vei ajunge să te urăşti pe tine, să te înjoseşti ori să-ţi laşi demnitatea (domnitatea) călcată în picioare de Cei Răi. Dar nu-i de ajuns. Trebuie, în chip imperativ, cu putere sufletească maximă, să-l iubeşti şi pe aproapele tău, chiar dacă el te vrea duşman şi se poartă cu tine duşmăneşte.
Dacă asta înseamnă evanghelizarea (şi nimic contrar acestor învăţături), atunci asta e întrebarea (şi nimic din spiritul, fals, al oricărei alte interogaţii): mă aflu eu în situaţia de a fi cu adevărat evanghelizat?
Nu mă aflu. Nu-l iubesc pe Dumnezeu din tot sufletul. Mult din sufletul meu rătăceşte printre idoli de tot felul, unii mai efemeri ca alţii, legiune. Din pricina asta (nu am învăţat să iubesc, adică), ajung uneori la gândul sinuciderii. Tot din pricina asta (nu ştiu încă să iubesc), ajung, adesea, să-mi dispreţuiesc, ori să-mi urăsc aproapele, ca să nu mai spun că pe duşmanul meu l-aş strânge de gât dacă nu mi-ar fi teamă de penalul din legea statului meu. Mă tem de pedeapsa oamenilor mai mult decât de penalul de la Judecata de Apoi. Evanghelizat se cheamă că sunt eu, botezat cum sunt şi căsătorit în faţa lui Dumnezeu (căci divorţul l-am făcut numai în faţa Cezarului)? E clar că nu sunt evanghelizat.
Dar cine trebuia să rupă sandale de apostol pentru evanghelizarea mea? Părinţii? Da. Şcoala? Nu neapărat, căci eram şi sunt liber să mă îndrăgostesc de idoli. Biserica? O, da, da… dar Biserica a gândit evanghelizarea doar extensiv, imperial, nu intensiv, pe verticala împărăţiei din mine.
Biserica nu a avut îndrăzneala modestiei de a lucra cu acel tot (din “iubeşte-l pe Domnul din tot sufletul”), căci dacă ar fi avut acest curaj smerit, ar fi aflat că acest tot poate fi mai eficient decât toate diviziile lui Stalin şi ale Papei la un loc.
EUGEN DORCESCU: Forţa artistică a mărturiei de credinţă
De obicei, dată fiind lipsa de rigoare şi graba diverselor abordări, atâtea câte există, se pluteşte într-o foarte incomodă confuzie tipologică (şi gnoseologică), anume aceea dintre poezia religioasă şi poezia mistică. Este necesar, prin urmare, să se clarifice, pe cât posibil, această dichotomie, spre a se asigura demersului analitic o minimă limpezime.
Poezia religioasă (religio,-onis „credinţă în forţe supranaturale şi adorarea lor”) este legată de o formă determinată a unei religii (ca instituţie) şi-i exprimă acesteia simbolurile, ritualurile, manifestările exterioare. Poezia religioasă este trăire mediată de ritual a misterului.
Poezia mistică (mysticus „ascuns”, „tainic”) exprimă substanţa relaţiei intime dintre spiritul individual şi Spiritul universal, dintre făptura umană şi Creatorul ei. Poezia mistică este trăire directă a misterului. Potrivit lui Tomas d’Aquino, mistica, în întregul ei, este „cognitio Dei experimentalis”.
Să se observe că am spus „trăire a misterului” şi nu „comprehensiune a misterului”, întrucât taina rămâne, oricum, de nepătruns: „Lucrurile ascunse sunt la Domnul, Dumnezeul nostru, dar cele descoperite sunt la noi şi’n veac la fiii noştri, ca să plinim noi toate cuvintele acestei Legi” (Deuteronomul 29, 29). Participarea la mister este, însă, posibilă. Orice operă, cât de cât semnificativă, se naşte dintr-o criză a fiinţei, dintr-o interogaţie fundamentală, dintr-o mare idee trăită, ce-şi are rădăcinile în ceea ce este, pe veci, pecetluit. Pare straniu, mai cu seamă pentru generaţiile noastre scientiste (care, pornind de la cultul iluminist al raţiunii, au eşuat în idolatrizarea instinctelor primare), dar nu cu înţelegerea putem spera a înţelege, la asemenea niveluri, ci, aşa cum se spune uneori, mai degrabă cu inima: „Cunoştinţa însă îngâmfă, dar iubirea zideşte” (1 Corinteni 8, 1. Cf. Şi Isaia 6, 10; Ioan 12, 40: „El ochii lor i-a orbit şi inima lor a împietrit-o, pentru ca ei cu ochii să nu vadă şi cu inima să nu’nţeleagă, ca nu cumva ei să-şi revină şi Eu să-i vindec”).
Între mistic şi religios
Între mistic şi religios există o diferenţă de arie şi de intensitate. Poezia mistică poate fi, la rigoare, şi religioasă, dar poezia religioasă nu este, neapărat, mistică. Misticul cuprinde mai multe perimetre religioase, în principiu, pe toate, şi, concomitent, reprezintă esenţa lor spirituală, eliberată de contingenţele cultului, chiar dacă se manifestă, deseori, şi prin acestea. În spatele unei cărţi de poezie religioasă se află o religie, nu neapărat o metafizică, trăită în profunzimea ei aşa-zicând abstractă. În spatele unei cărţi de poezie mistică, se află o metafizică „abstractă”, esenţializată, redusă la pilonii ei cei mai fini şi mai durabili, la eşafodajul ei de rezistenţă.
O precizare, asupra căreia vom reveni: Fiind vorba de poezie (nu de teologie sau de filozofie), ceea ce validează textele, în toate cazurile pomenite mai sus, este lectura estetică. De altfel, autenticitatea spirituală nu poate fi mimată, ea pulsând, ca atare, doar în originalitatea şi pregnanţa expresiei. Altitudinea proiectului pretinde, în mod obligatoriu, altitudinea realizării. Încercările ce nu satisfac criteriile de performanţă estetică (cf. infra) se exclud din discuţie.
Un text care nu este poezie nu poate fi, în nici un chip, poezie mistico-religioasă, indiferent ce doreşte să fie, ce încearcă să fie sau ce pretinde că este.
Nu se poate ajunge, cu un talent mediocru, cu o învăţătură redusă (inclusiv în domeniul Scripturii), cu instrumente artistice rudimentare, la nucleul literaturii de această orientare, nucleu pe care, în ce ne priveşte, îl găsim în celebrul enunţ biblic „Abyssus abyssum invocat” (Psalmul 41, 9). De altfel, orice act duhovnicesc (şi chiar intelectual) major este rezumat în această rostire.
Cine este realitatea?
Cadrul tematic, ideatic şi vizionar include patru entităţi: eu (identitate), lume (istorie; desfăşurarea umanităţii în timp, şi chiar în spaţiu), Dumnezeu (eternitate), text – acesta din urmă (textul) fiind rezultanta exprimată a interacţiunii primelor trei.
Textul (volumul, poezia) este chiar ţesătura de relaţii stabilite între actanţii marii drame cosmice: eu (fiinţă) – lume (istorie) – Dumnezeu (veşnicie şi fiinţă în sens absolut: ebr. Ehyeh Asher Ehyeh, lat. Ego sum qui sum „Eu sunt Cel ce sunt”, Exodul 3, 14). Pe de altă parte, se ştie prea bine şi se acceptă cvasi - unanim că un poet adevărat, un artist, în genere, „se inspiră” din realitate, nu din ideologii. Or, realitatea nu se confundă cu aparenţa, cu imanenţa. Ce anume (mai exact: Cine) este realitatea, sub-stanţa tuturor lucrurilor, ne spune acelaşi enunţ din Exodul, pe care ne îngăduim a-l cita, de data aceasta, spre edificare, în greceşte: Ego eďmi ho on („Eu sunt Cel ce sunt”; să se observe gr. on „fiinţă”, suport pentru derivatul ontologie „teorie asupra a ceea ce există”, „ştiinţa fiinţei în sine”). Se poate adăuga un enunţ din Coloseni 2, anume versetul 17, pe care îl reproducem, mai întâi, după câteva ediţii franţuzeşti şi englezeşti: „Tout cela n’est que l’ombre des choses ŕ venir, mais la réalité, c’est le corps du Christ” (La Bible de Jérusalem); „car ces choses sont une ombre des choses ŕ venir, mais la réalité relčve du Christ” (Les Saintes Ecritures); „These are a shadow of the things that were to come; the reality, however, is found in Christ” (The Holy Bible, New International Version); „These are only a shadow of wat is to come; but the substance belongs to Christ” (The Holy Bible, Revised Standard Version). Textul românesc, în versiunea Bartolomeu Valeriu Anania, sună astfel: „ele sunt o umbră a celor viitoare, dar trupul e al lui Hristos”, cu o notă infrapaginală: „Trupul: realitatea; substanţa (în opoziţie cu umbra)”.
Subscriem, deci, cu toată convingerea, la o afirmaţie precum următoarea: „În afară de Dumnezeu nu poate nici să existe, nici să fie concepută o altă substanţă” (Spinoza, prop. XIV).
Se vede limpede, în aceste împrejurări, miza elanului liric de factură spiritual-mistică, rezonând, pe întregul parcurs, din marile culmi ale acestui tip de creaţie, până în palierele mai joase, mai domoale, ale enunţurilor religioase propriu-zise („…le culte de la douleur, le christianisme, contient le vrai secret du passage de l’homme sur la terre” – Madame de Staël).
Aşa stând lucrurile, vom înţelege că poezia mistico-religioasă (cea demnă de acest nume) este definită, în plan interpretativ, de două noţiuni, de două categorii hermeneutice: pe de o parte, complexitatea; pe de altă parte, profunzimea. Complexitatea şi profunzimea, deseori considerate, în mod eronat, echivalente, sunt, în fapt, complet diferite una de cealaltă. Complexitatea se referă la orizontalitate, la extindere în suprafaţă, în sintagmă, are în vedere alteritatea. Profunzimea se referă la verticalitate, la extindere în adâncime, în paradigmă, are în vedere identitatea.
Or, spre a descifra structura complexă a orizontalităţii şi structura profundă, abisală, a verticalităţii, va trebui să recurgem la o suită de lecturi, ordonate succesiv, în trepte, în scară, fiecare dezvăluind un nivel, un orizont semantic, un strat de înţelesuri, o posibilitate de analiză a realităţii, un limbaj. Fiecare dintre ele exprimă o anumită substanţă şi se desfăşoară într-un amplu evantai de teme şi motive.
Cele cinci niveluri de lectură ale realităţii
Prima este lectura biblică, având, drept substanţă, suportul scripturistic, identificat în onomastică, în diverse paralelisme, în similitudini, citate, concordanţe. Există modele tutelare: Psalmii, Pildele, Apocalipsa, Cântarea Cântărilor, Ecclesiastul, Proorocii, parabolele evanghelice etc. Un cititor ipotetic se poate opri aici, satisfăcut de evidenţa surselor. Un altul, însă, se simte îndemnat a înainta spre un nivel încă mai elaborat al mesajului. Şi, avansând, va descoperi că lecturii biblice îi urmează lectura etică. Substanţa acesteia este Legea. Cât despre teme şi motive, enumerăm doar câteva: Intervenţia lui Dumnezeu în istorie; Ideea de păcat; Relaţia conflictuală dintre păcat şi curăţie; Lupta dintre carne şi duh; Seturile de interdicţii şi de îngăduinţe; Drama omului firesc ş.a..
Este foarte interesant de observat şi de reţinut că, la fiecare nivel, apar, ca un corolar, anume motive particulare, care asigură trecerea spre nivelul următor. Ele evocă şansa, dezideratul, ţinta şi reprezintă, în plan strict textual, elementul de autopropulsare, indispensabil dinamicii semantice. În cazul lecturii etice, aceste elemente de autopropulsare sunt oferite de motivele ce configurează comportamentul creştinului, ce evocă omul ideal şi lumea ideală din punct de vedere etic.
În consecinţă, asistăm la schiţarea unui nou pas, organic, logic determinat, orientat, dinspre Lege, către cronotopul ce s-ar cuveni s-o încorporeze, orientat, mai exact, spre mulţimea umană, cu timpul şi spaţiul ei. Deţinând Legea, cunoscându-i preceptele, urmându-i îndreptările, umanitatea ar trebui să înceteze a fi haotică şi să se preschimbe într-o comunitate organizată spiritual, cu atât mai stabilă, cu cât ordinea nu este exterioară, impusă, străină şi constrângătoare, în raport cu eul, ci ea răspunde necesităţilor spirituale constitutive, vitale, înnăscute, ale fiecărui individ, mai mult, răspunde şi intereselor sale vremelnice, nu doar celor metafizice. Din nefericire, acum intervin căderile şi dezamăgirea.
La cel de al treilea nivel, se află, aşadar, lectura social-istorică, cea mai dramatică dintre toate. Substanţa ei poate fi definită foarte exact recurgându-se la numele pe care-l poartă îngerul adâncului, îngerul nimicitor, Abaddon (Apocalipsa 9, 11). Ea descoperă tabloul lumii reale şi al omului real, vehiculând, spre a-l zugrăvi, teme şi motive precum: Dezastrul; Prăbuşirea; Falimentul omului şi al istoriei sale; Eroziunea spaţiului; Moartea treptată a timpului; Ravagiile păcatului; Agonia conştiinţei etc. Pentru a lămuri lucrurile, mai cu seamă în ce priveşte domeniul mentalităţilor contemporane, ni se pare potrivit a porni de la spusele Sfântului Apostol Pavel, din 1Corinteni 1, 22 – 24: „Şi’n timp ce Iudeii cer semne şi Elinii caută înţelepciune, noi Îl propovăduim pe Hristos-Cel-Răstignit…Hristos-Puterea-lui-Dumnezeu-şi-Înţelepciunea-lui-Dumnezeu”. Sunt evidenţiate aici cele trei căi prin care conştiinţa recuperează misterul: semnul (miracolul), înţelepciunea (raţiunea), Hristos (credinţa). Or, omul vremurilor moderne, în anume ipostaze ale sale, refuză, spontan, şi miracolul, şi înţelepciunea, şi credinţa, alegând, drept unică lege a (supra)vieţuirii, instinctualitatea, asociată, eventual, cu gândirea măruntă, adaptativă, şi corelată cu un mister difuz şi cu o totală confuzie lăuntrică.
Aşa se face că, pe locul gol, lăsat în conştiinţe de diversele tipuri de ateism, se insinuează şi se instaurează, treptat, printr-o palingeneză sui-generis, mentalităţile păgâne. Emergenţa păgânismului primar, primitiv (nici măcar a celui „înţelept”, „clasic”, greco-roman, care era elaborat, subtil, care deţinea un panteon sui-generis), este un fenomen de necontestat, în lumea de azi, şi constituie un amplu spaţiu de explorare pentru poetul (pentru scriitorul) cu vocaţie mistică.
În plus, emergenţa păgânismului, această rătăcire, acest delir, această tragică alienare, generează demenţă (nu neapărat în sens patologic), ştiut fiind că, mai devreme sau mai târziu, omul, ce se încăpăţânează să trăiască departe de Dumnezeu, omul de-spiritualizat, în genere, îşi pierde minţile, înnebuneşte. Încă Gustave Flaubert vorbea, în L’Education sentimentale, de „la démence universelle”.
Idolatria (fie şi neconştientizată) şi demenţa – iată temele ce întregesc lectura social – istorică.
Identificăm şi aici, în zonele sumbre ale acestei lecturi, mecanismele autopropulsării textuale, altfel spus: teme ce fac posibilă ieşirea din coşmarul realităţii imediate. Acestea sunt: Jertfa răscumpărătoare; Iisus pe cruce.
Trecerea spre cel de al patrulea nivel, cel al lecturii spirituale, se face, deci, ca şi în etapele anterioare, firesc şi necesar. Ne aflăm, aici, pe un palier istoric şi post-istoric, substanţa fiind Treimea, iar temele decurgând din destinul omului duhovnicesc: credinţa, dragostea, splendoarea nădejdii în mântuire. Centrul, izvorul iradiant, al lecturii spirituale este Iisus în slavă.
Evident, aşa cum anticipam, acest nucleu complex şi dens de sensuri se cuvine comunicat în coordonatele specifice limbajului artistic. De fapt, toate celelalte lecturi se realizează, implicit, prin grila estetică, prin lectura estetică, cel de al cincilea tip de contact cu opera mistico-religioasă.
Lectura estetică are în vedere, ca substanţă, prezenţa textului în spaţiul artistic, urmărind eficienţa limbajului, a comunicării, diversele niveluri de organizare a discursului. Simplificând, reţinem, dincolo de ceea ce este inefabil şi, în fond, inanalizabil, straturile retorice consacrate şi care nu pot fi ignorate într-o cercetare profesionistă: Prozodia (rimă, ritm, măsură, strofă), Imaginea (metafora, comparaţia, epitetul), Sintaxa poetică. Interesează, de asemenea, lexicul şi frazarea, construcţia de ansamblu a enunţului, compoziţia, tectonica.
O lucrare literară trebuie să înceapă convingător, să se încheie convingător şi să conţină, în ţesătura ei, amintitele elemente de autopropulsare.
Har, dar, chemare
Toate aceste tipuri de lectură, perfect îndreptăţite şi valide, vorbesc, într-adevăr, despre complexitate şi o atestă. Ce se întâmplă, însă, cu profunzimea, de care pomeneam la începutul acestor şiruri? Într-adevăr, ne întrebăm, cum reacţionează eul, individul, fiinţa umană, în faţa lumii şi a misterului? Eul, singur, în faţa infinitului şi a morţii?
Ajungem, astfel, la lectura existenţială, lectură puternic tensionată, rezultând din parcurgerea, în mare, a trei trepte epistemologice, pe care le reamintim: cunoaşterea senzorială (sensibilă), cea care relevă diversitatea şi plasticitatea aparenţei şi care – aidoma cunoaşterii raţionale (inductive sau deductive) – este durativă; cunoaşterea intuitivă, cea care relevă, în ultimă instanţă, neantul, generează, în plan subiectiv, angoasa şi se manifestă instantaneu; cunoaşterea prin revelaţie, instantanee şi ea, cea căreia i se descoperă Realitatea divină şi are, drept corolar, iluminarea.
Trebuie reţinut, deci, că intuiţia şi, mai cu seamă, revelaţia dejoacă ceea ce am putea numi farsa ontologică, adică pretenţia imanenţei, a ambianţei, a aparenţei, de a fi realitate. Ele trec dincolo de acest văl, îi recunosc şi farmecul (eventual, mizeria), dar şi nimicnicia, căutând şi, cât priveşte revelaţia, chiar găsind ceea ce este. Şi încă ceva: nici intuiţia, nici revelaţia (şi, implicit, nici aportul lor cognitiv) nu se află sub controlul voinţei subiective, ele nu depind de buna intenţie, de orgoliul, de ambiţia sau de stăruinţa eului. Intuiţia şi revelaţia sunt date, ţin de har, de dar, de chemare (chiar în sens biblic). Tocmai de aceea, ele sunt completamente străine de trufie, de exacerbările ridicole ale egoului, de infatuările demiurgice ale sărmanului om de pământ (ha’ adham).
Poetul mistic parcurge toate aceste trepte. „Iniţierea” sa porneşte de la euforia (sau disforia) simplă, empirică, a simţurilor (pe care nu le ignoră, nici nu le alungă, ci le asimilează, le păstrează cu sine şi le valorifică în elaborarea propriului limbaj, a idiolectului său artistic), trece prin şocul şi prin cutremurarea contactului cu neantul şi cu angoasa (şoc şi cutremurare, pe care, iarăşi, le absoarbe, ca pe nişte experienţe inevitabile şi definitive) şi ajunge la momentul suprem, situat, deopotrivă, în timp şi în afara timpului, în spaţiu şi în afara spaţiului, în zona percepţiei şi dincolo de orice percepţie şi de orice înţelegere, moment însoţit de acel tremendum evocat de Rudolf Otto, moment al mult aşteptatei, şi al mereu surprinzătoarei descoperiri: „Domnul este!” „It is the Lord!” „C’est le Seigneur!” Aşa exclamă apostolul Ioan, în capitolul 21, versetul 7, din cea de a patra Evanghelie, singurul din cei şapte ucenici care L-a recunoscut pe Iisus, atunci când Acesta li s-a arătat la Marea Tiberiadei. Într-adevăr, din orice punct ai porni şi, eventual, pe orice direcţie ai lua-o, dacă îţi este dat să ajungi suficient de departe, ţi se relevă Universul, Universalul, Spiritul.
Pe de altă parte, se poate admite, desigur, că celor trei niveluri de aprehensiune lirică a lumii le corespund trei niveluri diferite în ierarhia axiologică. Una este să te delectezi (sau să te întristezi) scriind, cu măiestrie, poate, dar sub un orizont limitat, autosuficient, despre pârâiaşe, nori, întâmplări şi emoţii, desfăcând şi refăcând, maniacal, cuvinte; alta este să cuprinzi, în propriul sine, şi în propriul text, vidul dindărătul a tot ce oferă simţurile şi, fireşte, dindărătul unor asemenea jocuri; şi alta, în fine, să ai şansa de a traversa acest vid în prea-plinul revelaţiei. Ca să nu mai vorbim de capacitatea sintetizării celor trei paliere gnoseologico – estetice: ea este apanajul capodoperei.
Cantitatea de fiinţă înglobată în operă
Prin urmare, substanţa lecturii existenţiale este fiinţa. Identificăm, aici, mari, adesea copleşitoare teme, derivând din explorarea abisului interogativ al lăuntricităţii: Raporturile eu – lume, eu – Dumnezeu, eu – sine; Conştiinţa de sine a fiinţei (altfel spus, şocul thanatic, moment esenţial, de altfel, în orice biografie); Spaima; Depresia; Angoasa; Iluminarea; Nădejdea mântuirii; Viziunea Împărăţiei. Şi astfel, textul, pornind de la neliniştite căutări în sine şi în afara sinelui, de la dureroase incertitudini şi de la timide nădejdi, ajunge la fundamentale încredinţări – ele însele, deşi generatoare de beatitudine, strivitoare şi tragice, totuşi, fiindcă se încadrează, fatalmente, în datele condiţiei umane, în statutul ontologic al unei făpturi care, încă de la începuturi, şi-a ratat şansa.
Acesta este, într-adevăr, omul: Fiinţa care şi-a ratat şansa! De aici derivă întreaga sa suferinţă. Pe statutul său ontologic, iremediabil conflictual, se întemeiază caracterul insuportabil al vieţii („…l’insupportable douceur d’exister” – Jean-Paul Sartre).
Redutabila substanţă – angoasa, trăită profund, însă preschimbată în evidenţa lăuntrică a mântuirii individului ca fiinţă (mântuire adusă de jertfa hristică, prin har, ca un dar nemeritat, ca un „dar fără plată”: „don de faveur”, „faveur imméritée”, „don gratuit”, „grâce”, „free gift”, gr. kharisma, lat. gratia; cf. Romani 6, 23; Efeseni 2, 5 etc.), infuzează întreaga poezie mistico-religioasă, este diseminată în text. Or, aşa cum am afirmat anterior, cantitatea de fiinţă înglobată în operă îi conferă acesteia durabilitate şi valoare. După cum armonia şi cursivitatea organică dintre complexitate şi profunzime, dintre primele cinci lecturi amintite şi cea de a şasea, sunt probe convingătoare ale aceleiaşi valori – în plan uman, spiritual şi artistic.
Existenţa întru mântuire
Dacă ar fi să extragem din această succintă dezbatere câteva enunţuri concluzive, ne-am opri la următoarele:
1. Substanţa poeziei mistico-religioase este angoasa depăşită spre conştiinţa de sine a fiinţei salvate;
2. Arhitema poeziei mistico-religioase este crepusculul anunţat şi inevitabil („sfârşitul lumii”, sau, mai degrabă, „sfârşitul veacului”, ori, chiar, „sfârşitul veacului acestuia”; „la fin du monde”; „l’achčvement d’un systčme de choses”; „the end of the age”; cf. gr. synteleia, lat. consummatio „sfârşit comun”; gr. aionos, lat. saeculi, ebr. ha’ olam „o anumită lume, o stare de lucruri”), urmat de instaurarea Împărăţiei (gr. basileia ton uranon, lat. regnum caelorum, ebr. malkhuth shamayim);
3. Ideea, mesajul poeziei mistico-religioase, este existenţa întru mântuire;
4. Definiţia omului, potrivit perspectivei existenţiale propuse de o atare poezie, se cuvine, cred, reţinută cu deosebire. Anume, după opinia noastră, omul este fiinţă întru mântuire, nu „fiinţă (existenţă) întru moarte” („Dasein – zum – Tode”, Martin Heidegger). „Atitudinea” sa nu are nimic de-a face nici cu pesimismul nici cu optimismul, în înţelesul curent al acestor termeni, fiindcă, pe de o parte, omul duhovnicesc nu speră oricum, în maniera optimiştilor naivi, ci speră ştiind; iar pe de altă parte, spre deosebire de pesimişti, el acceptă că există salvare pentru suflet. „În măsura în care pesimismul sistematic se confundă cu ateismul radical, ceea ce nu ezit să cred (doctrina conform căreia nu există sprijin posibil pentru suflet), el poate fi privit ca respingere a unui teism obiectiv sau empiric, după care divinul există” (Gabriel Marcel). Exact din acest motiv, Ecclesiastul, spre exemplu, împotriva a ceea ce se afirmă în mod curent, şi dincolo de tragismul său incontestabil („toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt”; „all is vanity and the striving after wind”, „tout est vanité et poursuite du vent”, Ibidem 1, 14) , nu este un text pesimist, deoarece el proclamă doar deşertăciunea lumii terestre, nu şi absurditatea ei. Atitudinea omului duhovnicesc este (sau ar trebui să fie), deci, încredinţarea (supravieţuind oricăror nihilisme, dubii, eşecuri, pseudo-evidenţe, dezastre). Încredinţarea se sprijină pe „fiinţarea”, „substanţa”, substanţierea, pe ceea ce se află dedesubtul (gr. hypostasis, lat. substantia) lucrurilor (gr. pragmaton) nădăjduite, pe „dovada”, proba evidentă, dovedirea (gr. elegkhos, lat. argumentum) celor nevăzute (Cf. Epistola către Evrei 11, 1). Acesta este universul de elecţie al misticului (poet sau nu);
5. Filozofia implicită a poeziei mistico-religioase (avem în vedere ceea ce se întâmplă în zilele noastre) este un gen de existenţialism creştin, modern ca factură şi peren ca substanţă.
Ar fi o greşeală de neiertat să se trateze cu uşurinţă un atare domeniu.
