In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Atelier
SCRIIND-CONTABILIZÂND METICULOS MIŞCĂRILE MONSTRULUI - RADU ALDULESCU …Şi pe fratele Augustin l-am cunoscut cu mult înainte de a-l cunoaşte pe viu, din paginile presei culturale din anii ’70 şi ’80. Amândoi trecusem pe acolo pe drumuri diferite, care abia în 2004 s-a întâmplat să se intersecteze şi tot atunci i-am citit prima carte – Meseria de a muri (Ed. Calea Moşilor, 2001), cea de-a treia pe care a publicat-o. Am scris despre ea în suplimentul literar al unui ziar de provincie făcut de un fost securist cu veleităţi literare şi de analist politic puse-n slujba foştilor care au devenit ce au fost şi mai mult decât atât. Treceam pe atunci printr-o perioadă de declin difuz şi straniu, în care parcă aş fi exersat cu osârdie respectiva meserie, pusă-n pagină de Dumitru Augustin Doman într-o proză confesivă cu iz aforistic.
Mi se pare cumva limitată constatarea marelui poet care spunea despre cuvinte că atrag realitatea. Ceea ce pot spune sigur e că ele, cuvintele, de sine stătătoare, în fraze sau alcătuind texte scrise, spuse sau gândite, au capacitatea de a influenţa realitatea în fel şi chip, atrăgând-o dar şi respingând-o, modificând-o, dându-i sens şi coerenţă sau golind-o de sens pentru a-i da un sens nou. În 2004, aşadar, la puţin timp după ce împlinisem vârsta de cincizeci de ani şi la un an şi ceva după ce picasem ca din lună şi mă cantonasem ca şi definitiv într-un orăşel de provincie, încercam să supravieţuiesc făcând lucruri pe care nu le mai făcusem vreodată, de care mă ferisem toată viaţa la o adică, şi care erau de fapt meseriile părinţilor mei, morţi de doi ani. Lucram la un ziar de provincie, cum făcuse tata mai bine de treizeci de ani, în vremuri şi împrejurări pe cât de diferite pe atât de asemănătoare. Concomitent, colaboram cu o editură: făceam muncă de redactare de manuscrise şi corectură, cum făcuse mama tot treizeci şi ceva de ani. Era poate un moment al adevărului aflat la capătul unei cedări, în care uneori mă încăpăţânam să văd împlinirea unui blestem. Plecasem din Bucureşti, după ce părinţii mei plecaseră unul după altul, la distanţă de două luni, în lumea drepţilor, de unde în sfârşit mă puteau influenţa şi direcţiona să-mi câştig traiul din nişte munci şi meserii cinstite, prin care ei se justificaseră la o adică şi-n care eu văzusem dintotdeauna nişte îndeletniciri ale familiarizării cu moartea.
Lucrul la un roman lăsat pe la jumătate rămăsese undeva în fundalul pierderilor planificate şi oricum nu mai reuşisem să public o carte de şapte ani. Nu mai eram scriitor, iar gena de salahor cu intelectul pe care aş fi moştenit-o de la părinţi dădea semne sigure de vlăguire, nefiind oricum în stare să susţină nişte presupuse aptitudini. Meseria de a muri care va să zică, singura viabilă, lucrativă în ce mă priveşte, şi de viitor, dimpreună cu prietenia autorului ar fi fost pe cale să susţină tonusul depresiei din acea vreme.
Spre sfârşitul anului 2004 mi-a apărut, în sfârşit, un roman care a stat aproape patru ani în trei edituri – Proorocii Ierusalimului. Aş fi putut spune şi aproape că aş fi crezut că această carte a rupt sau a spart ghinionul, pecetluind o epocă de tristă amintire. Sfârşitul epocii cartofilor a fost a doua carte pe care mi-a dat-o Augustin Doman, a doua şi în ordinea apariţiei, un roman de astă dată, despre care n-am mai apucat să scriu. Încercam să renunţ definitiv la publicistica culturală, ca să mă concentrez pe continuarea romanului lăsat la jumătate, o întreprindere extrem de grea; firul odată lăsat din mână, ţesătura se poate risipi. Cel puţin, într-o primă fază, procesul de elaborare a romanului trebuie să arate astfel: te aşezi la masa de scris şi nu te mai ridici până nu termini, chiar dacă asta poate dura ani de zile… Epoca numită a cartofilor din romanul fratelui Augustin acoperă o perioadă în care personajul central a lucrat la depozitul de cartofi din comuna Glina, o zonă bine cunoscută şi generatoare de nostalgii transpuse şi de mine în pagini de roman. Este vorba de fapt despre epoca de aur şi a aşa-zisului vis de aur al omenirii, care şi-n romanele noastre şi-n realitate, la o adică, s-a sfârşit fără să se termine definitiv, subzistând printr-o schemă narativă susţinută de aceleaşi personaje… Tot spre sfârşitul lui 2004, ţin minte că făceam anticameră la preşedintele USR de atunci – Eugen Uricaru. El semnase contractul în numele Editurii Publicaţiilor pentru Străinătate care-mi scosese acel roman, reintroducându-mă astfel în circuit şi printre scriitorii cu cărţi, iar eu, în loc să-i fiu recunoscător, pretindeam să-mi fie plătite drepturile de autor stipulate în contract pentru o dată care fusese depăşită. Dintre altercaţiile pe care le-am avut pe atunci cu preşedintele USR am reţinut şi mi se pare extrem de sugestivă această replică: “Domnule Aldulescu, pentru mine, ca om (omul dădea dovadă de obiectivitate făcând cuvenita diferenţă între om şi scriitor) mata eşti un gunoi”.
çn ce mă priveşte, omul duce şi suportă multe, care la o adică îi sunt subsumate: scriitorul, securistul-preşedinte al USR, gunoiul şi tot aşa, toate trecând prin superba meserie de a muri… Mi se pare că pe vremea aceea fratele Augustin îmi semăna întrucâtva, cantonat fiind de câţiva ani în statutul de scriitor liber profesionist. N-avea un loc de muncă stabil de unde să ridice periodic un salariu minim pe economie. Era un vajnic fumător de pipă care încerca să se dezică de viciul său în aşteptarea unor vremuri mai bune. Ne vedeam pe atunci o dată pe săptămână la redacţia revistei “Argeş”, o publicaţie literară cu un statut extrem de ciudat şi totuşi înscriindu-se în normalitatea anormală a vremurilor: nu e loc pentru redactori-scriitori în componenţa colectivului redacţional. Motivaţia cum că nu ar fi bani pentru asigurarea unor salarii pentru scriitori, o cred poate doar cei care au fabricat-o şi care conduc revista.
Următoarea carte a lui Doman, Concetăţenii lui Urmuz, am propus-o la două edituri şi a apărut într-un târziu la o a treia, cea a Muzeului Literaturii Române. I-am făcut totodată o recenzie entuziastă, dat fiind că intenţia şi conţinutul său consona cu certitudinea mea că în aceste vremuri trăim într-o lume prefigurată în chip vizionar de scrierile unui Urmuz sau Eugen Ionescu. Nicidecum într-o lume a lui Caragiale, cum destui afoni socio-politico-literari fac caz, animaţi de un spirit gregar cu intenţii manipulatoare. Personajele lui Caragiale sunt ca şi pe altă planetă faţă de lumea în care trăim, şi totuşi de ele s-au prevalat la o adică cei care au parvenit călcând pe cadavre în tranziţia postcomunistă. Suntem într-adevăr concetăţenii lui Urmuz, care în eventualitatea că ar nimeri în aceste vremuri ar trebui să-şi stoarcă creierul dimpreună cu premoniţiile estetice, pentru a pune la cale un procedeu prin care să se sinucidă zilnic.
Nici eu şi nici autorul Concetăţenilor… n-am avut notorietatea necesară pentru ca textul meu despre cartea lui să apară în revista “Argeş”. Cum a fost posibil, încercam să arăt mai sus vorbind despre respectiva revistă, fără să intru în detalii şi fără să dau nume, deoarece prietenii noştri comuni de acolo, de care eu m-am dezis de mai bine de un an, sunt încă într-o relaţie de un anume tip cu fratele Augustin. Textul meu a apărut totuşi în chip de postfaţă a cărţii, care a avut un destin sugestiv şi simptomatic pentru aceste vremuri extrem de ostile literaturii, scriitorului şi omului în general, omului-gunoi dacă vreţi; eu unul îmi asum chestia asta aşa încât aş vrea să insist preţ de încă o frază: o parte din tirajul Concetăţenilor… i-a revenit autorului, care şi-a organizat lansări şi l-a împărţit la prieteni, iar altă parte, circa o sută de exemplare, au rămas în depozitul editurii ale cărei posibilităţi de difuzare sunt aidoma marii majorităţi a editurilor din România, adică nule. Aşa se face că trecând prin Meseria de a muri şi trecând prin Concetăţenii lui Urmuz, am ajuns la cea mai recentă carte a fratelui Augustin – Moartea noastră cea de toate zilele, pe care tocmai am terminat-o de citit când m-am apucat să scriu aceste rânduri.
Unificarea câtorva sute de texte (autorul nu le-a numerotat în ideea caracterului inepuizabil al temei) cu tente aforistic-eseistic-prozastice, sub una şi aceeaşi temă, presupune unele dificultăţi tehnice şi de concepţie, pe care, ca cititor avizat hârşit în ale scrisului, le bănuieşti şi le simţi ca atare, măcar că punerea în pagină pare să se rezolve firesc, de la sine; autorul recurge la propria-i intuiţie estetică pentru a pune în cuvinte şi-n frază prezenţa atotstăpânitoare a morţii, în toate detaliile vieţii de zi cu zi, precum o pâine a noastră de toate zilele, din care a rezultat de altfel şi titlul-parafrază. Iată cum ne duce cu vorba fratele Augustin, încercând parcă să aburească moartea trimiţând-o pe căi lăturalnice, tot ca să nu dăm nas în nas cu ea: “Te trezeşti liniştit, e o dimineaţă însorită, ai o zi întreagă înainte şi-ţi spui că ţi-o vei rezerva în întregime meditaţiei despre moarte. Şi stai o oră cu mâinile sub cap în pat, te uiţi în tavanul cenuşiu şi meditezi la moarte. Vei avea o zi fericită, îţi spui, şi gândurile îţi zburdă în voie la zidul cenuşiu al morţii, la spaţiul îngust al cavoului cenuşiu din spaţiul infinit al morţii, la grădina cenuşie presărată cu cenuşii flori carnivore… Dar te vizitează o femeie frumoasă, apoi ţi se face foame/sete şi te înfrupţi cu chiftele, cu castraveţi şi vodcă, iar fascinantul gând al morţii se risipeşte ca o ceaţă…”
Trezirea la realitate vine ca un contrapunct care dă pregnanţă şi melodicitate compoziţiei: “Suntem situaţi în mijlocul morţii. Destinul ne e pecetluit. Tot ce avem de făcut e să găsim clipele de poezie ale morţii şi să le…trăim într-un fel sau altul”. Fratele Augustin a trăit aceste clipe în felul său, scriind-contabilizând meticulos mişcările subtile, adesea imperceptibile ale monstrului care face posibilă trecerea noastră prin trup. “Eu sunt un Augustin – chiar dacă nefericit Doman – şi găsesc că e mai grav să greşeşti împotriva moravurilor decât împotriva gramaticii…” El e totodată un cioranian deloc revoltat şi deloc cinic, îmbibat de o resemnare lucidă proprie artistului şi scriitorului ajuns la apogeul viziunii asupra lumii, apte să consoneze cu mijloacele de exprimare. Nimic în plus şi nici în minus – totul sună bine în această carte, poate cea mai bună dintre toate cele publicate de Doman şi cu siguranţă cea mai potrivită lui.
Radu Aldulescu
