In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
PARFUMUL FICŢIUNII - MARCEL LUCACIU Chiar dacă postmodernismul „nu se simte prea bine,” proza lui Mircea Cărtărescu mai poartă – nestingherită – câteva din semnalmentele acestui curent (invazia cotidianului, lumea tehnicistă, industrializarea excesivă, biografismul, globalizarea etc. ), semnalmente ce aparţin fie unei recuzite oarecum aleatorii, fie unor obsesii mai vechi ale autorului. Şi totuşi, în spatele unui surâs complice, menit să ia în răspăr mode, tehnici şi convenţii literare, se ascunde o viziune – parcă involuntar – romantică, de vreme ce prozatorul e – deseori – un vizionar înrobit de vise din cele mai bizare, iar fiecare gest – în aparenţă, obişnuit – e învăluit de mister.
Reunind trei povestiri ample, volumul Mendebilul (Editura Humanitas, Bucureşti, 2007) se înscrie în aceeaşi atmosferă onirică, uneori umbrită de peisajul unui Bucureşti monocrom şi revolut, alteori străfulgerată de amintirea copilăriei, dar populată cu personaje ce reprezintă – dramatic – tot atâtea ipostaze umane. Deseori, textele epice se constituie în reflecţii amare despre condiţia literaturii şi infidelitatea cititorului: ”Literatura nu e mijlocul potrivit prin care poţi spune ceva cât de cât real despre tine (...).Scrisul nu prea se împacă, de obicei, cu belşugul şi fericirea (...). Scrisul cere dramă şi drama se naşte din lupta chinuitoare între speranţă şi deznădejde, unde credinţa are un rol, îmi închipui, esenţial(...). Ai vrea să întorci pe dos inima cititorului, iar el ce face? La ora trei termină cartea ta, şi la patru se apucă de alta, oricât de bună ar fi cartea pe care i-ai pus-o în braţe.” Refuzând orice „automatism stilistic”, scriitorul manifestă repulsie faţă de „conţinutul idealist, gingaş” şi dispreţuieşte „d’annunzianismul greţos”, căci povestirea lui se vrea o cronică internă, sinceră şi frustă, dincolo de copia palidă ori înfrumuseţată a realităţii.
Astfel, pierzându-se în trecut, naratorul coboară în subteranele vieţii pentru a reinventa, în prima povestire, un personaj halucinant, cum este Ruletistul. Fără să aibă propriu-zis vreo slujbă, căci era recrutat din rândurile oamenilor fără căpătâi sau, mai exact, ale nenorociţilor aflaţi mereu „în căutare de pâine,” Ruletistul îşi făcuse deopotrivă o tristă şi sinistră obişnuinţă, luându-se la trântă cu soarta. În tavernele oraşului, sub privirile curioşilor adunaţi ca să parieze pe moartea lui, haimanaua rotea butoiaşul gol al unui revolver cu şase gloanţe, introducea un cartuş, pentru a-l duce apoi la tâmple. Declicul sec al revolverului atrăgea huiduielile mulţimii, în timp ce trupul nefericitului se prăbuşea, vlăguit, pe podea. Ruletistul se acoperi, treptat, de glorie, după ce repetase acest joc monstruos, prin cele mai întunecate hrube ori cârciumi sordide. Dorea să se autodepăşească şi ruleta continuă, rând pe rând, cu două, trei, patru, cinci cartuşe, pentru a se încheia cu o reprezentaţie fastuoasă, la care încărcă revolverul cu toate cele şase gloanţe. Şi Ruletistul scăpă ca prin minune... Glonţul găurise unul dintre pereţii sălii... Cumplită ironie a sorţii, acest boem periferic sfârşi, curând, absurd şi stupid. Vrând să-l jefuiască, un adolescent îl ameninţă cu un revolver. Cuprins de o spaimă teribilă, Ruletistul se prăbuşi pentru ultima oară. Câteva ore mai târziu se dovedi că revolverul nu era încărcat. Moartea survenise în urma unui atac de cord... Uşor senzaţională, dar plină de tâlc, povestea Ruletistului e una subtilă. Ghinionist impecabil şi grandios, personajul e un maestru al ratării, un fel de „looser” autohton. Ruleta e unica lui şansă de a transforma nenorocul într-un triumf răsunător. În fond, jocul cu moartea, e încercarea lui repetată de a se sinucide, însă dă greş şi aici. Până şi moartea lui stă sub semnul celui mai crunt ghinion: să mori de revolver şi nu de glonte...
Cea de-a doua povestire (Mendebilul) are o cu totul altă factură şi pare mai puţin spectaculoasă. Pretextul istorisirii este un vis asupra căruia naratorul insistă, deşi nutreşte – ironic – convingerea că fiecare vis povestit înseamnă un cititor pierdut. Fetiţa care îi apare în vis îl călăuzeşte pe drumeagurile copilăriei petrecute, în spatele blocului din şoseaua Ştefan cel Mare, împreună cu gaşca de prieteni. Castanul bătrân şi curtea din faţa Scării Unu sunt principalele locuri de joacă ale copiilor, iar „Vrăjitroaca” e jocul lor preferat. Neastâmpărul şi poznele de tot felul sunt temperate de sosirea în cartier a unui copil ciudat, poreclit – misterios şi inexplicabil – Mendebilul. Scara Unu se preface, în scurtă vreme, într-un sanctuar al poveştilor cu săbii şi cavaleri pe care le spunea Mendebilul, fascinându-şi auditorii inocenţi. Se întâmplă ca, printre basme şi legende, brusc întrerupte, Mendebilul să insereze o serie de „teorii”, aparent năstruşnice, precum acestea: „În capul meu, sub bolta ţestei, se află un omuleţ care seamănă perfect cu mine: are aceleaşi trăsături, se îmbracă la fel. Ce face el, fac şi eu. Când el mănâncă, eu mănânc. Când el doarme şi visează, eu dorm şi visez aceleaşi vise. Când el mişcă mâna dreaptă, o mişc şi eu pe a mea. Pentru că el e păpuşarul meu.” Sau: „Oamenii nu sunt toţi de un fel. Ei sunt de patru feluri: cei care nu s-au născut, cei care trăiesc, cei care au murit şi cei care nici nu s-au născut, nici nu trăiesc, nici nu au murit. Aceştia sunt stelele.” Plecarea savantului copil risipeşte farmecul întâlnirilor şi aruncă un voal diafan peste cea mai frumoasă vârstă. Suavă şi nostalgică, naraţiunea e mai degrabă una polemică, autorul construind un personaj în replică la celebrul Nică din Amintirile... lui Creangă, la idilismul rural de altădată.
În ultima povestire (Arhitectul), naratorul e unul obiectiv şi trama se anunţă, la început, drept una extrem de cuminte, dacă nu banală. Eroul însuşi are un nume comun, Emil Popescu şi este arhitect specializat în proiectarea de fabrici. Din economiile făcute alături de soţia lui, Elena, Emil Popescu îşi cumpără o maşină „Dacia”, fiind foarte mândru de noua investiţie pe care nu înceta să o admire, urcând zilnic la volan şi stând acolo minute în şir, căci abia se înscrisese la şcoala de şoferi. Într-o dimineaţă, înainte de a pleca la serviciu, arhitectul ţinu să mai urce o dată la bordul maşinii, să-i aprindă farurile, să dea drumul la ştergătoare, să pornească radioul. Apăsând pe claxon, acesta se blocă, iar sunetul puternic şi strident intrigă locatarii. Neajutorat, Emil Popescu se învârti zadarnic în jurul autoturismului, până când, cu un singur gest, unul dintre vecini puse capăt vacarmului. După serviciu, dorind să afle cât mai multe despre claxoane, trecu pe la întreprinderea „Electrobobinajul”. Îşi comandă un claxon muzical, pe care îl înlocui zilele următoare cu alte şi alte claxoane ce fredonau arii celebre. Plictisit şi nemulţumit, Emil Popescu se gândi la un claxon prevăzut cu clape şi-l rugă pe vărul lui să-i monteze o orgă electrică. Abandonându-şi serviciul, fostul arhitect mângâia clapele orgii ceasuri întregi, scoţând acelaşi şir de note. Un lăutar, Telente, cântă, într-o seară, la restaurant, notele respective, pe care le auzise întâmplător. Mulţimea încremenise, iar un saxofonist, fost profesor de muzică, plecă de îndată ca să-l cunoască pe Emil Popescu. Spre surprinderea lui, Profesorul descoperi într-un tratat de istoria muzicii că gama care îl fermecase aparţinuse lui Pitagora. Din acel moment, nu se mai despărţi de arhitectul ce re-compunea etapă cu etapă cele mai vestite piese simfonice, în spatele parbrizului bătrânei „Dacii.” Emil Popescu deveni celebru în ţară şi în lumea întreagă, i se dedicaseră nenumărate cărţi şi emisiuni de televiziune, iar doi japonezi veniseră special, la Bucureşti, ca să-i monteze un sintetizator de sunete Mishiba. Se stinseră generaţii la rând şi după sute, mii şi miliarde de ani, când soarele începu să se răcească, în Univers se mai auzea încă muzica arhitectului. Sublimă parabolă despre menirea artistului, despre rolul orfic şi tonifiant al artei, Arhitectul este o proză memorabilă, încărcată de rafinament, erudiţie şi sensibilitate. Firul epic străbate, inteligent, realismul prozaic şi înaintează, succesiv, printre mituri, credinţe şi eresuri, ca să culmineze într-un final apocaliptic, apoteotic şi funambulesc.
Volumul de povestiri Mendebilul probează faptul că, de la o carte la alta, Mircea Cărtărescu reuşeşte să-şi atragă din ce în ce mai mulţi cititori (fideli sau infideli) graţie parfumului ficţiunii, care este, când dulce şi ameţitor, când aspru şi răscolitor, dar totdeauna plin de vervă şi incandescentă pasionalitate.
