|
| Cronici |
ISTORIA UNEI GENERAŢII - GRAţIELA BENGA
În anul 1998 Eginald Schlattner, scriitor de limbă germană, originar din Arad, îşi publica primul roman: Der geköpfte Hahn (Cocoşul decapitat) era povestea saşilor care au trăit, dintr-o perspectivă sau alta, războiul. Apărută în Austria, la Editura Paul Zsolnay din Viena, şi distribuită în întregul spaţiu germanofon, cartea s-a bucurat de un mare succes. Au urmat traduceri în câteva limbi şi o adaptare pentru ecran. Zece ani după apariţia Cocoşului decapitat, Dieter Schlesak (unul dintre cei mai interesanţi poeţi şi prozatori germani) tipăreşte la Editura Polirom cutremurătoarea viaţă a lui Capesius, farmacistul de la Auschwitz. Născut la Sighişoara, oraş în care doctorul, Dieter Schlesak s-a documentat şi a scris treizeci de ani la acest roman. I-au trecut prin mână documente, interviuri, depoziţiile martorilor în procesul Auschwitz-ului etc. Intersectând colajul cu vina de a fi supravieţuit (resimţită de Adam, un personaj simbolic), romanul lui Dieter Schlesak surprinde crepusculul unei etnii. Dar şi eşecul unei iluzii.
Profilaţi în cărţile lui Eginald Schlattner şi Dieter Schlesak, saşii nu sunt singurii care pot vorbi, în cunoştinţă de cauză, despre drama germanilor din România. În Banat, multe sate poartă vechea pecete a tradiţiilor şvăbeşti. Prăfuită acum, după deceniile de comunism care au golit ţinutul de locuitorii lui de etnie germană, această pecete era cândva strălucitoare. Nu se poate discuta despre germanii din România fără a lua în considerare şi istoria şvabilor bănăţeni. Prea puţin adusă în prim-plan, povestea acestora se leagă indisociabil de povestea unui ţinut. Cu un farmec pe care îl mai putem vizualiza, măcar în parte, dacă poposim în satele Banatului, epopeea şvabilor nu a fost lipsită nici de întorsături tragice. Printre ele, deportarea în Uniunea Sovietică şi, puţin mai târziu, în Bărăgan. Zeci de mii de etnici germani au fost pedepsiţi pentru un război pe care nu ei îl duseseră. Sau izolaţi de comunitatea lor, ca măsură de precauţie în cazul unui nou conflict, pe motiv că sovieticii vedeau în ei posibili trădători.
Dacă deportarea în Bărăgan a constituit de câteva ori subiectul unor pagini impresionante, despre plecarea şvabilor din Banat la muncă forţată, în URSS, s-a scris mai puţin. Chiar şi Cocoşul decapitat al lui Eginald Schlattner avea nevoie de o latură complementară, de o carte care să întregească istoria etnicilor germani din România anilor ’40 şi ’50 ai secolului trecut. Cartea aceasta ar fi putut fi scrisă de oricine a supravieţuit în minele din URSS sau pe şantierele sovietice de reconstrucţie. Ar fi putut fi scrisă chiar de tante Hilde, o prietenă a bunicii mele. Tante Hilde fusese acolo, în minele din URSS. Vina adolescentei din anii ’40 era doar aceea că aparţinea unei etnii anatemizate. Mult mai târziu, când i se răscoleau amintirile, un tremur de neoprit îi scutura trupul iar vocea i se pierdea într-un plâns convulsiv. Nu reuşea să vorbească prea mult despre anii petrecuţi acolo. Nu îşi amintea, ci retrăia oroarea. Pentru tante Hilde, aşa cum am cunoscut-o, a rememora şi a scrie despre deportarea în URSS ar fi însemnat o sinucidere.
A fost nevoie să vină anul 2008 ca, în sfârşit, să avem epopeea (sau, mai degrabă, contraepopeea) şvabilor deportaţi în URSS, după război. A scris-o Ştefan Ehling, într-o carte de aproape şase sute de pagini. Martha (Timişoara, Editura Marineasa) este un roman despre supravieţuire şi moarte. Despre ideologie şi iubire. Nu în ultimul rând, o carte a epuizării, a abandonului şi a reînnoitei speranţe. Spre deosebire de tante Hilde, Ştefan Ehling izbuteşte să descopere o altă latură a memoriei – cea care poate converti un supliciu într-o experienţă eliberatoare. Cu o bună parte a familiei îngropată în URSS (căci au murit acolo sora, tatăl, unchiul, mătuşa şi verişorul autorului), Ştefan Ehling recurge la memorie ca la singura modalitate de a exorciza un timp nefast al lumii. Pliurile amintirilor sunt dublate de spiralele ficţiunii, pentru că, aşa cum am menţionat, Martha este un roman, nu un volum de memorii. A fost, cred, o opţiune eronată. Cartea lui Ştefan Ehling are o considerabilă valoare documentară, dar construcţia ficţională nu rezistă examenului estetic. Pe scurt, în cazul Marthei, eşecul artistic se alimentează mai ales dintr-un retorism păgubos şi din ineficienta exploatare a instrumentarului epic. Să fie bine înţeles : lectura sutelor de pagini ale cărţii nu constituie o corvoadă. Povestea curge pe mai multe paliere şi menţine treaz interesul. După primele pagini, se poate întâmpla ca amplitudinea mărturiei să primeze în faţa valorii artistice. E o mutaţie la care cititorul nu se aşteaptă atunci când are în mâini un roman, dar pe care o suportă sub presiunea unui adevăr de prea multe ori ocolit. Sper totuşi că traiectoria de receptare a cărţii nu va ignora nucleul ei solid, în jurul căruia se articulează istoria unei generaţii.
Contraepopeea şvabilor din Banat este scrisă de Hansi. În 1944, era un proaspăt absolvent de liceu, la fel ca personajul cărţii lui Eginald Schlattner. Tânărul Hansi este din Gearmata, un sat de lângă Timişoara. E un băiat liniştit, interesat de lectură şi înzestrat cu talent muzical. Băiatul visează să studieze la Bucureşti şi să cânte într-o orchestră simfonică. „Nici tata şi nici mama nu s-au născut bogaţi şi nici nu ajunseseră vreodată să fie nişte oameni bogaţi ş...ţ. Părinţii tatei au fost nişte şvabi săraci, care îşi câştigau pâinea muncind pe moşia unui grof. Pe tata l-au dat la meserie, unde s-a chinuit, cum se chinuiau altădată ucenicii aflaţi la stăpân. Fusese ucenic la un rotar. După ce fusese scos calfă, colindase Banatul şi Ardealul, lucrând pe la diferiţi meşteri. După ce ieşi maistru, fusese luat în război şi ajunsese cu regimentul său austriac până în munţii Urali. Avusese norocul să scape cu viaţă din război, la fel ca nea Toni, pe care l-am îndrăgit şi pentru că, în felul lui de a gândi, seamănă cu tata.” (p.269) Însă lumea lui Hansi se prăbuşeşte odată cu venirea armatei sovietice: un ordin cere ca toţi bărbaţii şvabi între şaisprezece şi patruzeci şi cinci de ani şi toate şvăboaicele între şaisprezece şi treizeci şi şase să fie trimişi în URSS, la munca de reconstrucţie a ţării. Hansi şi cumnata lui, nevoită să se despartă de doi copii mici, sunt printre cei urcaţi în vagoanele de vite. La fel, Martha Gröber, fata directorului de la liceul german din Timişoara. La fel, Gunesch, un fost coleg al lui Hansi. Şi mulţi, foarte mulţi alţii. Înghesuiţi în vagoane, femei şi bărbaţi laolaltă, ţărani şi orăşeni, descoperă împreună calvarul: „Acum aveam timp să simt mirosul acela de balegă şi de urină, amestecat cu duhorile de transpiraţie şi expiraţie animală, conservat şi sedimentat în pereţii, podeaua şi tavanul vagonului. Când, după câteva zile, această duhoare se va îmbina cu mirosurile noastre de oameni care, în cuşca mobilă, nu aveam cum să ne spălăm, precum şi cu mirosul de fecale care venea de la umblătoarea pe care tuciuriul măturător de stradă o improvizase cu loviturile toporului său, puteam avea sentimentul că trăim într-o mizerie deplină. ş...ţ Nimeni nu avea chef de vorbă. Lângă mine, Martha, care se aşezase pe unul dintre cele două geamantane ale ei, era poate printre puţinele fete care nu plângeau.” (p.56) Deportaţii nu ştiau nimic : vor ajunge oare în Siberia sau vor muri pe drum ? Marea călătorie se dovedea nu numai alungarea într-un spaţiu străin şi îngheţat, ci şi o intrare într-un alt tip de existenţă.
Ajunşi în Uniunea Sovietică, deportaţii din Banat sunt împărţiţi : unii vor lucra în mine, alţii la munca de reconstrucţie. Viaţa în lagăr este teribilă, oamenii muncesc până la epuizare, au norme aproape imposibil de atins şi politruci care îi îndeamnă la reeducare. Deportaţii se usucă de foame, se îmbolnăvesc, îndură bolile mizeriei, mor până şi din pricina unei răni banale. Înainte de a fi un loc al instruirii propagandistice, lagărul sovietic e un spaţiu al jocului cu moartea. Sfârşitul se află întotdeauna aproape şi supravieţuirea devine, ea însăşi, o artă. Orice picătură de energie recuperată e un câştig, orice amânare a morţii – o enormă victorie. Dar, totuşi, pe acest pământ al supliciilor îşi face loc şi altceva : Hansi şi Martha se regăsesc, altfel decât se întâlniseră în liceul timişorean. Îşi împart iubirea, se bucură de ea, găsesc puterea să trăiască. Iată cum marea călătorie nu exclude pulsaţiile inimii, iată cum perimetrul extincţiei poate adăposti (şi) o renaştere a trupului. O nuntă simbolică în lagăr nu implică doar unirea îndrăgostiţilor, căci Sărbătoarea se metamorfozează şi pare să reflecte, amăgitor, triumful voinţei de a trăi. Pentru o vreme măcar, oamenii renasc – chiar şi prin varianta deformată a Sărbătorii.
Observam că Ştefan Ehling ştie să transforme memoria torturantă într-un catalizator al exorcizării, dar, în egală măsură, trebuie subliniat că memoria lui este şi una echitabilă. Nu toţi politrucii sunt inumani, nu toţi sovieticii smulg hainele de pe deportaţi, lăsându-i să îndure gerul cu nişte zdrenţe. Ideologia nu îi ia în stăpânire pe toţi la fel. Maşa, ajutorul de bucătăreasă, se îndrăgosteşte de Franzi, profesorul evreu Scheer nu este doar traducătorul supus Partidului, ci şi un mare admirator al culturii germane, iar Larisa Sergheevna (care-şi pierduse familia în război) vede în tinerii deportaţi imaginea compensatorie a copiilor ei pierduţi.
Întotdeauna spaţiul concentraţionar a prilejuit lungi rememorări şi personajul-narator din cartea lui Ştefan Ehling nu face excepţie. Încarcerat în lagărul sovietic, Hansi poate căuta libertatea numai în derularea retrospectivă a vieţii de acasă. Refugiu complementar, în care se redescoperă dorinţa de a supravieţui, evocarea bunei aşezări echilibrează o lume puternic aplecată spre abis. Rânduielile comunităţii şvăbeşti de la începutul anilor ’40, felul în care au perceput etnicii germani ascensiunea fulminantă a lui Hitler, atmosfera din cadrul liceului german din Timişoara sunt atent conturate. Conservând un specific local bine definit, şvabii posedă simţul clarităţii şi al acţiunilor întemeietoare. Au demnitatea arhaicului şi mândria prezenţei lor. Sunt la fel de legaţi de idee şi faptă, de cotidian şi de spectacular. Unii, nu mulţi, marşează spre naţionalismul hitlerist, precum directorul Gröber; alţii, ca profesorul Hübner (care va muri pe front), sunt adversari declaraţi al acestuia. Dar cei ajunşi în lagărul sovietic sunt supuşi, cu toţii, reeducării. Din URSS trebuie să plece (dacă vor mai pleca) „oameni noi”. O întreagă strategie de îndoctrinare este folosită de politruci. În rarele pauze de muncă sunt obligaţi să vadă filme propagandistice şi să asculte, cu atenţie, discursuri staliniste. Vizitele „tovarăşului prim” pe şantierele de reconstrucţie sau pe câmpurile de unde deportaţii strângeau recolta sunt prilej de exaltare pentru tovarăşul căpitan Koniev, comandantul politic al lagărului. Nu şi pentru narator, care înregistrează gestica maimuţărească şi limbajul de lemn al epocii : „Cam în timpul în care tovarăşii se dădură jos din maşini, sosi, cu trăsura, şi directorul sovhozului. Acesta coborî repede şi, cu spinarea uşor încovoiată şi cu mâna întinsă, se repezi spre grupul de tovarăşi sosiţi de la oraş. Îşi ridică şapca şi se închină în faţa tovarăşului prim. Aşteptă o clipă ca înaltul oaspete de la raion să-i întindă mâna şi, după ce lucrul acesta se petrecu, preşedintele se scutură din tot corpul şi zâmbi larg. ş...ţ Politrucul făcu un pas spre noi, când eram adunaţi într-un semicerc, aşa cum stăteam de regulă când Koniev avea să ne facă nişte comunicări importante. Ne spuse că aveam deosebita onoare să fie în mijlocul nostru tovarăşul prim-secretar al Comitetului Raional de Partid. Dânsul a venit personal să ne vorbească despre munca noastră deosebit de importantă. Trebuia să contribuim la asigurarea pâinii oamenilor muncii de la oraşe şi sate. ş...ţ / – Cred că sunt în asentimentul vostru, tovarăşi, zise Koniev cu o faţă radioasă, de parcă ar fi fost anunţat că i-a născut nevasta, să-l invit pe tovarăşul prim-secretar al Comitetului Raional de Partid să ia cuvântul şi să ne traseze dânsul nişte sarcini, pe care noi, îl asigurăm de asta, tovarăşi, să le îndeplinim cu devotament. / ş...ţ Când îl auzeam cum i se rostogoleau cuvintele în gură şefului celui mare de la raion, îmi pusei întrebarea dacă tovarăşul prim bănuia că unul dintre cei doi băieţi care în primăvară îi tăiaseră două maşini de lemne trage să moară.” (pp.443-444)
Cartea lui Ştefan Ehling are meritul de a-i lăsa să vorbească, măcar şi sub masca ficţiunii, pe cei care au fost acolo. Odiseea şvabilor deportaţi s-a petrecut într-o lume intangibilă pentru noi. E o lume de dincolo, pe cât de îndepărtată, pe atât de reală. Şi, cum dogma a avut grijă să falsifice destule capitole din istoria secolului XX, un astfel de document poate repune adevărul la locul potrivit.
|
|
|
|
|
|
|
