In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
TIMP SFINŢIT CU SUDOAREA SUFLETULUI - PAUL ARETZU Celebrele Proloage sau Minologhii, ca şi alte cărţi ale dulceţii dumnezeieşti, Patericul, Limonariul, Everghetinosul, Lavsaiconul, reprezintă viziunea creştină a timpului preschimbat în vieţi de sfinţi. În acest fel, calendarul nu mai este perceput ca trecere/pierdere, ci ca dobândă, fiind alcătuit nu din morţi, ci din învieri muceniceşti. Funcţia Proloagelor este filocalică şi sapienţială, iar numele lor, prologos, înseamnă în greacă cuvinte alese. Au circulat sub formă de manuscrise în mediul monahal, fiind colecţii de vieţi de sfinţi, de învăţături duhovniceşti, de pilde patericale. Modelul lor l-au constituit cunoscutele Vieţi ale sfinţilor, întocmite de Simeon Metafrastul, în secolul al X-lea, sistematizate, în secolul al XVIII-lea, de Sfântul Dimitrie, Mitropolitul Rostovului, în cele 12 volume ale Mineelor. Circulaţia unor astfel de scrieri a fost intensă pe tot perimetrul Răsăritului creştin.
Mitropolitul Dosoftei a tradus şi tipărit un Prologariu, Viaţa şi petrecerea Svinţilor, în patru volume (1682-1686). Proloage au circulat, în limba română, la Cozia şi la Putna, dar şi în mânăstiri din Transilvania. Un centru filocalic l-a constituit Mânăstirea Neamţ, mai ales după organizarea ei în spirit athonit de Paisie Velicikovski. Efervescenţa spirituală a fost intensă, făcându-se traduceri, copiindu-se manuscrise, tipărindu-se, monahii întrecându-se în buchiseală şi învăţătură. O mare faimă o au Proloagele, traduse şi prelucrate, până la 1791, de ierodiaconul Ştefan, ucenic al lui Paisie, după o ediţie moscovită, de pe la jumătatea secolului al XVIII-lea. Sunt adăugate nume din sinaxarul românesc şi texte de învăţătură. Vor fi tipărite la Neamţ, după o jumătate de veac (1854-1855), sub îndrumarea Mitropolitului Sofronie Miclescu, făcându-se şi o colaţionare cu ediţii slavone, de către ieroschimonahul Chiriac (Dobrovici) duhovnicul. Tot ierodiaconul Ştefan a tălmăcit şi Vieţile Sfinţilor, în 12 volume, pe care le-a editat Mitropolitul Veniamin Costachi, între 1807 şi 1815.
În 1991, la două sute de ani de la traducerea lor în limba română, Mitropolitul Nestor Vornicescu publică o impresionantă ediţie a Proloagelor, diortosită de părintele arhimandrit Benedict Ghiuş, aducând în actualitate această fascinantă şi folositoare scriere, împreună cu frumuseţea limbii de odinioară.
După modelul renumit, părintele Sever Negrescu, poet şi istoriograf literar, consilier cultural al Mitropoliei Olteniei, alcătuieşte un Prolog din Proloage (Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2008), pornind de la convingerea că „Pagini sfinte din Sfinţenia Bisericii şi mărturii vii despre aceasta, Proloagele ne arată drumurile adevărate, traiectoriile reale pe care le avem de parcurs cu paşii sufletelor noastre în această viaţă – Dumnezeu ne călăuzeşte să ajungem la Sfinţi, Sfinţii ne sunt călăuze către Dumnezeu. ş…ţ. Conştiinţa sfinţeniei nu poate avea vârstă. Are biruinţă. Fiecare Sfânt reprezintă o sărbătoare şi fiecare sărbătoare este şi o victorie pe care Dumnezeu o poartă, prin aceşti oameni urcaţi în calendar, asupra noastră.” (p. 5-6). Cartea este aparte, pentru că autorul este pus în situaţia nu uşoară de a alege un sfânt al fiecărei săptămâni.
Vieţile sfinţilor susţin, în primul rând, teologia vieţii veşnice. Condiţia acesteia este, desigur, urmarea modelului lui Iisus Hristos. Tot ceea ce are atingere reală cu Dumnezeu devine sfânt. Ascetismul, rugăciunea, ascultarea, iubirea sunt premisele reînnoirii omului. Împărtăşirea este sfinţirea oricărui om, dar ea se face în deplină curăţenie. Neputând urma impecabilităţii Domnului, folosim ca modele luminoase vieţile sfinţilor. Din calendarele creştine, sfinţii de fiecare zi ne călăuzesc şi ne limpezesc existenţa. Sunt repere pe calea mântuirii, făcând parte dintr-o pedagogie duhovnicească.
Începutul timpului bisericesc, indictionul, are loc la 1 septembrie, odată cu pomenirea Sfântului Simeon Stâlpnicul. Intrat în mânăstire la 13 ani, şi având mare ardoare, hotărăşte să se pustnicească în vârful unui stâlp (un turn zidit), unde îşi face o chilioară şi de unde predica mulţimilor. Stâlpul acesta, al începutului, are o dublă semnificaţie, prin asceză duce în sus, la dialogul sinelui cu Dumnezeu, prin monahism, iar prin învăţătura predicii, adesea aspră, menţine comuniunea eclezială.
Zilele şi întâmplările sfinţilor sunt paradigmatice. Naşterea Maicii Domnului, pe 8 septembrie, reprezintă începutul mântuirii şi al reînnoirii neamului omenesc, prin chiar pururea fecioria sa. Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu este miez dulce al existenţei, miez adevărat al bucuriei, miezul bisericesc al sfinţeniei. Calendarul ascunde noime care trebuie aflate prin deschidere sufletească, ceea ce şi părintele Sever Negrescu face. Nu pilda vieţilor ne comunică autorul, ci istoria simbolurilor creştine de-a lungul anului bisericesc, devenite apoi, prin reluare ciclică, evenimente eterne. Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie) este semnul îmbrăţişării şi iertării lumii de către Hristos. Sfânta Cruce se înalţă de către fiecare, cu sudoarea sufletului. Alte zile vorbesc despre mucenicia Sfântului Foca Grădinarul (22 septembrie) care ospătează şi găzduieşte cum se cuvine ostaşii trimişi de dregătorul cetăţii să-l ucidă şi, după ce îşi sapă mormântul şi îşi curăţeşte sufletul, le dezvăluie identitatea sa, ori despre Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul (26 septembrie) care, bătrân fiind, din dragoste creştinească pentru un tânăr căzut, devenit tâlhar, ia asupra sa păcatele acestuia, recâştigându-i sufletul.
În faţa lui Dumnezeu, toţi sfinţii sunt la fel de importanţi, sfinţenia neavând grade ierarhice. Două sfinte, Taisia (8 octombrie) şi Paraschiva (14 octombrie), exemplifică două căi către Domnul; prima este o prostituată convertită prin sagacitatea unui călugăr şi ajunsă prin râvna credinţei la ceruri, cea de-a doua, o fecioară evlavioasă care, împărţindu-şi bunurile săracilor, s-a călugărit, trăind toată viaţa în neprihănire. Sfântul Dumitru cel Nou (27 octombrie), păstor de vite, a umblat neîncălţat într-un picior trei ani, pedepsindu-l că a strivit din neatenţie puişorii dintr-un cuib aflat în iarbă.
Şi totuşi, viaţa sfinţilor nu a fost prea liniştită, fiind, mai mult decât a altora, supusă încercărilor, ispitelor: „În jurul sfinţilor, în toate timpurile şi în toate locurile, au bâzâit diavolii, aşa cum în jurul unui fagure de miere se adună viespile” (p. 34). Zilele calendarului se derulează în veşmintele sărbătorii. Unul dintre cele mai importante izvoare ale cuvântului creştin este Sfântul Ioan Gură de Aur (13 noiembrie), căruia Dumnezeu, pe lângă numeroasele tratate, omilii, comentarii biblice, i-a dăruit şi Sfânta Liturghie, psalmul psalmilor, rugăciunea rugăciunilor. Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie) este un exemplu de felul în care trebuie să păşim de fiecare dată în Casa Domnului. Afierosită de mama sa Ana, ca promisiune pentru fertilitate, şi adusă la templu la vârsta de 3 ani, „ ceea ce s-a făcut pricina mântuirii neamului omenesc, împăcătoarea şi împrietenitoarea lui Dumnezeu cu oamenii” (cum spun vechile Proloage) pătrunde, de fapt, în marea taină a iconomiei dumnezeieşti, pregătindu-se să devină Născătoarea de Dumnezeu şi pururi Fecioara Maria.
Vieţile şi faptele sfinţilor impresionează şi ajută, ne corectează greşelile şi ne sporesc omenia. Părintele Sever ştie deopotrivă să teologizeze, să recurgă la fine exegeze, dar şi să facă modelare duhovnicească. Trecerea de la abstract la concret, ori invers, este o mişcare firească, încărcată cu blândeţe, bunătate, sensibilitate. Se propune astfel ieşirea din timpul decăzut de azi, grăbit spre o moarte amară, dominat de tensiune psihică, plin de trăncăneală mediatică şi de plictiseală, jalonat de cei mai stupizi idoli (bani, glorie de o zi, narcisism, cabotinism, invidie), şi întoarcerea la timpul sfinţilor, netrecător, al bunătăţii, al înţelepciunii, al cunoaşterii, al împăcării cu Dumnezeu, al omeniei.
Sfântul Ignatie Teoforul (20 decembrie), copilul pe care l-a luat Iisus în braţe, îndemnându-i pe Apostoli să urmeze exemplul celor neprihăniţi şi smeriţi, va fi sfâşiat de lei, luându-şi cunună de martir. Moartea, văzută ca împlinire a vieţii creştine, îl proiectează în sărbătoarea sfinţeniei şi pe Nichifor (9 februarie) care, în timpul prigoanei, cere să i se taie capul în locul prietenului său, preot, ce se dovedeşte, la ceas de cumpănă, neiertător şi apostatic. Pilduitoare este şi solidaritatea în credinţa creştină a Sfinţilor patruzeci de mucenici din Sevastia (9 martie), soldaţi neînfricaţi care nu primesc să-l abjure pe Împăratul cel ceresc.
Predica despre Sfântul şi Dreptul Iov (6 mai) se ocupă de suferinţă şi credinţă, precum şi de intangibilitatea sufletului. Cea despre Sfântul Ioan Valahul (12 mai) face distincţia între libertate şi datorie (adevăr), conchizând că avem libertatea de a ne face datoria, adică de a rămâne în adevăr, chiar cu preţul vieţii. Despre roadele singurătăţii şi ale pustniciei dă dovadă Sfântul Onufrie (12 iunie) care „şaizeci de ani a pustiit păcatul, nevăzând faţă de om, dar făcând rugăciuni fierbinţi pentru Biserică şi pentru necazurile oamenilor din lume. Tot timpul cugeta la spusa Sfântului Antonie cel Mare: Iadul există cu adevărat, dar numai pentru mine singur… Se hrănea cu roadele unui smochin, pe care-l îngrijea, din apropierea colibei lui şi bea apă dint-un izvor pe care-l săpase cu mâinile lui sub o stâncă. A murit Sfântul Onufrie şi îndată coliba care-l acoperise s-a prăbuşit, smochinul care-l hrănea s-a uscat iar apa izvorului pe care-l săpase a secat… Nimic nu rămâne pe acest pământ! Nici… singurătatea Sfântului Onufrie.” (p. 108).
Cartea se termină cu îndemnul schimbării lumii după modelul Schimbării la Faţă a Domnului Hristos (6 august), adică al sporirii efortului de îndumnezeire al fiecăruia dintre noi. Astfel, se împlineşte un cerc/un inel al timpului istoric, încheierea anului astronomic, schimbat la faţă, prin podoaba sfinţilor, în sărbătoare şi în veşnicie. Calendarul creştin ne învaţă să trăim timpul cu sufletul, pătrunzând într-o dimensiune liturgică/spirituală a existenţei, acolo unde prezenţa Mântuitorului este permanentă: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).
Prin delicateţea scrisului său, prin rezonanţele pe care le trezeşte, prin funcţiile sale de îmbunătăţire şi îmbogăţire duhovnicească, Prologul părintelui Sever Negrescu actualizează aspectul sacru al timpului creştin, reînvăţându-ne să trăim viaţa după modelul sfinţilor, în anul plăcut Domnului (Luca 4, 19)
