In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
TREI SURORI LA TIMIŞOARA - NICOLAE PRELIPCEANU În câte feluri poate fi actualizată o poveste din Rusia lui A.P. Cehov, te întrebi văzând această nouă provocare cu Trei surori, montată la Teatrul Naţional din Timişoara în regia Adei Lupu. După teribila parodie a lui Radu Afrim, care a zguduit lumea teatrală acum câţiva ani, împărţind-o în două, mă întrebam ce se mai poate face, altceva decât o montare cuminte, conformă, ca să zic aşa, cu originalul. Ei bine, Ada Lupu nu merge chiar atât de departe cât a mers Radu Afrim, dar nici nu rămâne cantonată în povestea clasică a celor trei surori care visează un singur lucru: să ajungă din nou la Moscova, acolo unde au copilărit şi de unde soarta le-a trimis tocmai departe, într-o gubernie. Cu toate că “strigătul de luptă” al celor trei surori, Olga, Maşa, Irina, rămâne şi este îndelung subliniat, chiar acesta, “La Moscova, la Moscova!”, regizoarea a conceput un spectacol sugestiv al reducerii spaţiului din jurul celor trei bovarice (într-un anume sens numai) femei, pentru ca, în final, cea mai mică, Irina, să rămână în mod simbolic, în perimetrul unei mese pe care, urcată, nu se mai poate mişca decât atât cât îi permite spaţiul ei strâmt. Totul conduce la acest deznodământ şi totul este bine condus într-acolo, chiar dacă prestaţiile actorilor, ale unora dintre ei, pot fi puse sub semnul întrebării. Chiar dacă, uneori, ai impresia că strigătele sunt puţin peste limita de decibeli admisă pentru a convinge, chiar dacă…
De la început, ai semne şi semnale că lucrurile nu se vor desfăşura după tipicul cunoscut, adormitor, al unui teatru conformist sau, mai degrabă, conform cu originalul. Spectacolul demarează cu oarecare dificultate sau te prinde abia după un mic antrenament cu ceea ce vezi şi ce crezi, pe o scenă elizabetană, cu o adâncime destul de mare, care se reduce pe măsura desfăşurării faptelor şi a replicilor, asemenea vieţii personajelor, care se precipită, pentru unii, cum e cazul lui Tuzenbach, spre moarte, pentru alţii spre noi aventuri, cazul lui Cebutîkin sau al lui Verşinin. Celebra obsesie rusească a vieţii şi a omului peste două sute de ani, când totul va fi luminos, totul va fi altfel este îndeajuns de subliniată, ea fiind una dintre cheile operei cehoviene. Visarea aceasta tulbure a unor vremi destul de îndepărtate pentru ca profeţiile să nu poată fi verificate de nimeni din cei de faţă va fi devenit “viitorul luminos” de peste nu mulţi ani de la moartea prematură a lui Cehov?
Atmosfera militară este accentuată de apariţiile cazone ale lui Fedotik şi Rode (Doru Iosif şi Benone Viziteu), care subliniază faptul că şi tatăl fetelor a fost un colonel stimat de însuşi Verşinin (Ion Rizea), comandantul garnizoanei din micul oraş gubernial, şi că, în fond, totul se învârte în jurul acestei garnizoane, singura care, în final, pleacă, e drept, nu spre Moscova, ci spre Polonia (aluzie la faptul că Rusia a ocupat mulţi ani această ţară). Totul într-un ritm uneori sufocant, alteori potolit, dar numai spre a pregăti revenirea în iureşul dinainte. Cele trei surori, interpretate de Paula Maria Frunzetti (o Olgă destul de palidă pe alocuri), Alina Reus (Maşa, dezlănţuită în amorul pentru Verşinin, dar şi în cel, obligatoriu, conjugal) şi Claudia Ieremia (Irina, un personaj viu şi plin de viaţă) nu seamănă cu ceea ce suntem obişnuiţi să vedem într-un Cehov conform, ele preluând creator ideea regizoarei, că e vorba, în fond, de nişte persoane oarecare, eventual de azi, care vor să scape din capcana unui loc fără perspective, dar se afundă tot mai adânc în viaţa aceea fără orizont, găsindu-şi, în cele din urmă, salvarea în muncă şi în micile satisfacţii ale vieţii provinciale. Moscova rămâne pentru totdeauna un vis nerealizat. În schimb, Natalia, soţia lui Andrei, interpretată de Ana Maria Cojocaru, cu o vervă comică de zile mari, este personajul adaptat la faţa locului, cu minciuna şi obrăznicia care te poate face să supravieţuieşti acolo, cu nesimţirea la durerile celorlalţi, tipică pentru o anume categorie de oameni. Victor Manovici, în Andrei Sergheevici Prozorov, este şovăitor, o clipă pare mulţumit, sau vrea să pară mulţumit de ratarea sa, apoi recade în patima jocului care îl va distruge. Ion Rizea e un Verşinin atipic şi el, mai energic şi mai decis decât îl ştiam, fără sentimentalismele din alte înscenări, în eterna uniformă de piele, care face ravagii pe scenele româneşti în ultimii ani. Traian Buzoianu este un doctor Cebutîkin verosimil, iar Damian Oancea un puţin cam tomnatic duelist şi emul al lui Lermontov. Una dintre legendele teatrului timişorean, actorul Vladimir Jurăscu îşi face câteva apariţii remarcabile în rolul lui Ferapont, iar Anfisa, cu o Mihaela Murgu deloc resemnată şi mai energică decât o ştim pe doică, trimite în alte direcţii decât cele cunoscute acest rol. Cu anumite şovăieli, când pare puţin alături de rol, se înfăţişază Ioan Strugari în Tuzenbach, în timp de Cătălin Ursu face un rol comic dinamic, dezlănţuit, concurând-o parcă pe Irina în vitalitate, cu tot orizontul său limitat, pe care-l exhibă, însă, foarte convins şi convingător. De menţionat scenografia Velicăi Panduru, care construieşte acest spaţiu “concentraţionar”, de unde nu se mai poate ieşi decât spre orizonturi şi mai limitate şi mai lipsite de strălucire, exact contrariul visului celor trei surori, “La Moscova, la Moscova!”
