In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Editorial
ILUZIILE LITERATURII ROMÂNE ŞI EXPRESIVITATEA VOLUNTARĂ - NICOLAE PRELIPCEANU Includem în acest număr al revistei noastre câteva articole, pro şi contra, care au în centrul lor cartea lui Eugen Negrici, apărută anul acesta, sub titlul Iluziile literaturii române. Nu pot să nu spun de la început că iluziile cu care se luptă teoreticianul şi criticul aparţin, în fond, literaturii, dar şi receptorilor săi, ori poate că acestora din urmă le sunt sugerate chiar din interiorul, dacă nu al literaturii, atunci al vieţii literare.
Eugen Negrici a păşit în lumea literară cu dreptul. Când, în 1977, a apărut Expresivitatea involuntară, am avut cu toţii revelaţia unui adevăr esenţial pe lângă care trecusem fără să-l putem formula. Era chiar definiţia vocaţiei, aceea de a pune în pagină ceea ce şi alţii, poate mulţi, poate puţini, simţeau, dar nu puteau exprima. De aici, senzaţia multora că şi ei se gândiseră la asta, dar, vai, profesorul şi teoreticianul le-o luase înainte. (Era, în fond, un fel de ou al lui Columb, dacă vă mai amintiţi de această îndepărtată expresie a descoperirii la care te gândiseşi şi tu, dar, vezi, numai el îi dăduse viaţă.) De prisos să adaug că, dacă teoria sa nu s-ar fi materializat în carte, toţi aceia care simţiseră existenţa unei expresivităţi involuntare ar fi rămas la aceeaşi fază. Şi nu e acesta rolul celui ales să exprime ceea ce mulţi cred că simt, ori chiar ştiu?
Cu Iluziile literaturii române lucrurile stau oarecum altfel, dar fără a depăşi cu totul zona de unde provenea expresivitatea involuntară. Ambele cărţi sunt, în ultimă analiză, nişte spulberări ale unor iluzii. Prima a iluziei că anumite texte, precum ar fi cronicile, aveau în spatele lor conştiinţe literare. Mă rog, şi cea de-a doua reia acest adevăr, extinzându-l spre sfere mai vaste şi de mai larg interes. Căci cine nu se pricepe la literatură în România? Fireşte, toţi aceia care nu au citit nici o carte de când au absolvit câte clase vor fi absolvit. La artele plastice, ce să mai vorbim, că avem mereu exemplul viu al nesfârşitelor opinii ale neaveniţilor de astă vară, cu privire la expoziţiile organizate, în special, de Institutul Cultural Român.
E adevărat, de data asta, că teoria revenirii cu picioarele pe pământ, atunci când cercetăm trecutul nostru, a formulat-o exemplar, înaintea lui Eugen Negrici, istoricul Lucian Boia, într-o carte care va rămâne mereu controversată într-o societate căreia îi place să se complacă într-o autoiluzionare, în acest fel de minciună şi de manipulare a altora începând, totuşi, cu sine însuşi. Nu e, însă, mai puţin adevărat că nici dl. Lucian Boia n-o fi primul în lume care să ceară puţină raţiune, puţin realism în judecarea faptelor strămoşilor. Acest tip de discurs, am mai spus-o, este extrem de antipatic tuturor acelora care şi-au făcut o carieră din minciuna gongorică şi umflată, atunci când vine vorba despre isprăvile strămoşilor lor, într-o încercare disperată de legitimare prin fapte, în fond, inexistente, dar oricum ale altora. Mitologizarea trecutului istoric e de mult o profesie în România şi desigur şi în alte părţi, care, deocamdată, nu ne interesează. Cât despre mitologizarea literaturii române, nici aceasta nu e o îndeletnicire care să lipsească în cultura noastră.
Nu ambiţionez aici să analizez cartea lui Eugen Negrici, o fac mult mai exact decât aş putea-o face eu criticii pe care vă invit să-i citiţi. Dar nu pot să-mi reprim satisfacţia, oarecum asemănătoare cu aceea pe care o aveam cu toţii când ascultam la Europa Liberă adevărurile măcar bănuite şi de noi despre regimul în care eram siliţi să trăim. Pentru că, în fond, iluziile literaturii române ne-au fost impuse tuturor de canoanele şcolare – observaţi că, în aceste cazuri, canonul literar devenea canon în înţelesul pe care i-l dă practica religioasă. Am fost, cu alte cuvinte, cu toţii canoniţi cu miturile şi legendele despre Ceahlăul literelor noastre, despre Luceafărul poeziei noastre, despre atâţia şi atâţia scriitori a căror dimensiune reală era ascunsă de vorbele mari în care erau drapaţi de profesori şi de istoricii literari. Unii dintre noi s-au grăbit să se conformeze sentinţei de la catedră, alţii au continuat să se întrebe de ce e cutare operă atât de nemuritoare şi de universală când ea nu este deloc, dar deloc-deloc-deloc, luată în seamă de univers, nici măcar în varianta sa restrânsă, literară.
În fond, era o imensă manipulare care se exercita asupra spiritelor încă firave ale învăţăceilor de toate gradele, încă apţi să fie deformaţi şi puşi să repete, prin timpul care li se dăduse, ceea ce spuseseră profesorii lor şi profesorii profesorilor lor. Căci, vorba aceea, literatura română nu era a lor, ci a urmaşilor urmaşilor lor. Şi, vă asigur că, puşi la locul lor şi citiţi nu cu sfinţenie, ci cu atenţie şi înţelegere, scriitorii români, cei mari şi cei din jurul lor, şi-ar putea vădi mai bine rostul şi virtuţile decât dacă am sta să căscăm gura la statuile lor, puse ameninţător de strajă unor neadevăruri flagrante despre marea noastră literatură. Căci marea noastră literatură e sublimă, deşi nu lipseşte chiar cu desăvârşire, dar, oricum, nu e chiar acolo unde o pune obtuzitatea/comoditatea belferilor de toate gradele. Cât despre cartea lui Negrici, ea e de o puternică expresivitate. Voluntară de data asta.
