|
| Eveniment |
ILUZIILE ŞI DEZILUZIILE CRITICULUI - BOGDAN CREţU
După decembrie 1989, era de aşteptat să se impună o nouă viziune şi asupra literaturii române; nu doar cea scrisă în timpul comunismului necesita o primenire critică, ci întregul sistem se cerea revizitat cu alţi ochi, neîncercănaţi ideologic. Numai că ideea revizuirilor a stârnit frisoane în rândul criticilor cu autoritate, care mai că se vedeau deposedaţi de rezultatul muncii lor de atâtea decenii. Cum adică trebuie primenit canonul, cum adică trebuie rediscutate, cu toată seriozitatea, operele marilor scriitori pentru care ei, criticii, s-au bătut cu regimul? Vocile mai lucide au căpătat, pentru mulţi, tonalităţi de blasfemie, iar cei care formulau câte o îndoială în legătură cu Nichita Stănescu, Marin Preda, Marin Sorescu etc. erau priviţi cu suspiciune şi acuzaţi că practică diversiunea fluieratului în biserica literaturii. Pentru că, s-a susţinut cu încăpăţânare, vreme de patru decenii, literatura s-a scris împotriva regimului comunist, nu cu acceptul acestuia. Critica noastră a refuzat multă vreme să părăsească baricadele eroice pe care conjunctura dinainte de 1989 o plasase. Unii critici tineri au preluat tale quale aceste inerţii de la maeştrii lor. Oricum, vreme de mai bine de un deceniu, între cei doi poli ai dezbaterii, Eugen Simion şi Gheorghe Grigurcu, nu a încăput conciliere. Şi nici azi nu e chiar pace sub măslini, căci disputa nu şi-a stins ecourile.
Dar iată că, la aproape două decenii de la prăbuşirea comunismului, a venit timpul ca cineva să comită o incizie exigentă în corpul literaturii române şi să o arate publicului aşa cum este ea, scuturată de zgura stereotipiilor pe care de regulă le deprindem în şcoală şi le păstrăm cu sfinţenie toată viaţa. Trebuie spus că, spre deosebire de domeniul istoriei, unde Lucian Boia a făcut şcoală în această privinţă, cel literar a rezistat mai mult, aici conservatorismul fiind pietrificat în formaţia unor critici care şi acum au o autoritate pe care e imposibil să o câştige şi cei care le-au urmat. Era nevoie, aşadar, de o minte ascuţită şi de un caracter flegmatic pentru o asemenea operaţie pe cord deschis, care să zgândăre, nu doar cu necesară cruzime, dar şi cu vizibilă plăcere complexele, nu puţine, ale unei „culturi minore”. Or, eu unul nu-mi imaginez un critic mai potrivit decât Eugen Negrici. În plus, preocupările sale anterioare, de la cele legate de expresivitatea involuntară, la cele privind literatura română sub comunism îl recomandau pentru un asemenea exerciţiu de demistificare.
Cartea sa, Iluziile literaturii române, îşi asumă, declarat, o misiune reacţionară, criticul înţelegând foarte bine că „a te împotrivi inerţiei sentimentale care face să prospere atâtea opere prăfuite, a refuza să mai cedezi bunăvoinţei de a decreta drept excelente produsele mediocrităţii seculare, înseamnă a submina însuşi conceptul de artă şi, nu mai puţin, a bloca funcţionarea instituţiilor ei: muzeele, antologiile, istoriile literaturii sau cele ale artelor plastice”. Prin urmare, criticul constată că operăm consecvent cu imagini datate, cu mituri, pe care el încearcă mai întâi să le detecteze, pentru a le dinamita sistematic. Or, la temelia literaturii autohtone stau astfel de mituri, majoritatea fiind legate de „fragilitatea fiinţei naţionale”. Cum aceste constructe ale imaginarului dau în vileag „angoasele colective”, tentativele de relativizare a lor vor părea unora mostre de cinism. Ei bine, chiar există o anumită doză de cinism investită în aceste subminări ale locurilor comune, dar e unul necesar, binevenit şi cu efect curativ.
Teza de la care porneşte Eugen Negrici este una corectă întru totul: lipsa de organicitate a literaturii române. Conform acestei constatări pe care autorul o argumentează cu zeci de exemple, viziunea corectă ar fi să înţelegem istoria literaturii autohtone „ca pe o luptă cu factorii extrinseci ei pentru impunerea autonomiei esteticului şi ca pe o înfruntare, de-a lungul timpului, a esteticului cu nonesteticul”. Altfel spus, e vorba de acele presiuni, de cele mai multe ori de factură ideologică, politică, cărora literatura nu a reuşit mereu să le facă faţă. şi nu doar în epocile de restrişte (cum a fost comunismul) s-au înregistrat asemenea derapaje, ci mai mereu, întrucât întotdeauna istoria ne-a plasat în conjuncturi deloc favorabile.
Sunt mai multe situaţii specifice de care un istoric al literaturii ar trebui să ţină cont. Mai întâi, geneza a ceea ce s-ar putea numi literatura română a suferit de o defazare care i-a impus, de la bun început, o serie de complexe, defulate sub forma unor mituri compensatoare. „Pioşenia globală”, „postura statornic admirativă” sunt doar câteva dintre atitudinile pe care criticul le detectează la nivelul receptării, fie aceasta şi autorizată. La noi, scriitorii s-au bucurat pentru multă vreme de un statut privilegiat, fiind canonizaţi asemenea unor sfinţi. Li s-au atribuit tot felul de roluri străine, de fapt, de misia lor, de la cel al eroului civilizator, la cel de „părinte întemeietor” ori la cel de „director de conştiinţă”. Un atac la opera unui scriitor unanim acceptat a fost perceput, adesea, ca o violare a fiinţei naţionale. Scriitorii au devenit idoli ai tribului, adoraţi cu patimă într-o permanentă tentativă de a impune un set de valori perene, asupra cărora nu încape negociere, care să legitimeze cumva o anumită tradiţie spirituală a naţiunii. Cazurile pe care le discută Negrici, de la cele ale unor întemeietori precum Mihail Kogălniceanu ori Titu Maiorescu, la cele, mai apropiate de noi, ale lui Geo Bogza ori Octavian Paler, atestă acest apetit pentru eroificare, explicabil într-o măsură (nu şi justificat) prin istoria nestatornică. Interdicţia impusă de regimul comunist asupra unor scriitori clasicizaţi a îngroşat fardul mitizant care s-a depus, în straturi succesive, asupra figurilor unor scriitori zeificaţi, precum Eminescu, Lucian Blaga, Mircea Eliade şi alţii. Citind aceste excursuri competente în istoria literaturii noastre, constaţi că rar a existat un relaş de normalitate, când discursul literar s-a putut primeni în condiţii fireşti. Până la urmă, asta a fost soarta noastră şi ar trebui să o acceptăm bărbăteşte, nu să încercăm să o falsificăm, conferindu-i turnuri care îi sunt străine.
Fireşte, cele mai mari falsuri au fost comise sub comunism, nu numai în anii proletcultismului atroce, ci şi în vremea naţionalismului deşănţat, pe care Ceauşescu îl impusese ca politică de stat. Doar că nu trebuie să se uite că toate acele răstălmăciri se sprijineau pe unele tendinţe preexistente, care denaturau trecutul şi inventau curente, tendinţe de care literatura noastră s-a contaminat tardiv. Astfel, sămănătorismul ori poporanismul erau curente susţinute ideologic, care nu au creat o poetică proprie, ci doar au impus atitudini retrograde, de care literatura s-a scuturat cu greu, de vreme ce, în 1943, cei din Cercul literar de la Sibiu acuzau încă dominaţia acestor confuzii între etnic, etic şi estetic mai ales în Ardeal.
Peste aceste diversiuni, care au avut oponenţii lor (E. Lovinescu printre cei mai iluştri) şi au pierdut în confruntarea cu bunul simţ, comunismul a adăugat şi imperativul puterii. Eugen Negrici este îndreptăţit să constate că literatura postbelică nu are cum să fie analizată, sistematizată în istoriile literare de parcă totul s-ar fi desfăşurat într-un context absolut normal. Teza continuităţii este cum nu se poate mai falsă, întrucât, după 1948, nimic nu a mai fost ca înainte. S-au retezat, de fapt, coordonatele fireşti în care sistemul literar se dezvoltă de regulă şi s-au impus autori noi, direcţii noi (realismul socialist cuprinzându-le, de fapt, pe toate). Ceea ce s-a scris în acei ani nu mai e literatură, ci „ideo-literatură”, dacă acceptăm termenul propus de critic. Chiar şi atunci când s-a depăşit acest moment de total marasm, revenirea la normalitate s-a resimţit drastic de pe urma crizei din „întunecatul deceniu”. Întreaga literatură scrisă sub comunism poartă pecetea regimului totalitar. Negrici are perfectă dreptate să rezume această stare de lucruri astfel: „Pentru câţiva ani, spiritul critic s-a autosuspendat. Golul trebuia umplut şi a fost umplut cu grăbire: modalităţi şi formule poetice interbelice uşor de recunoscut (dar primite cu entuziasm de critică, ale cărei formulări erau şi ele uşor de recunoscut), structuri şi trucuri narative de nou roman francez, la modă cu un deceniu şi jumătate în urmă, recuperate tardiv, adesea vizibil pastişate (întâmpinate, de asemenea, cu entuziasm). Modernismul însuşi va fi curând redescoperit cu entuziasm”. Ulterior, după cum se ştie, viaţa literară s-a împărţit în două tabere: ai lor şi ai noştri, altfel spus, scriitorii obedienţi faţă de regim, răsplătiţi regeşte şi cei care încercau nu să se opună, ci să apere valoarea estetică, şi ei toleraţi, chiar dacă nu oficial. Nu întâmplător a luat naştere la noi, după 1964, o încredere oarbă în verdictele criticii. Aşa se explică, de fapt, şi marele succes al foiletonisticii, care, tacit, avea de luptat cu presiunea politică. Doar că tot astfel se explică şi entuziasmul mai mereu obligatoriu, căci o cronică la o carte „cu probleme” devenea nu atât o analiză atentă a ei, cât o pledoarie de apărare.
Cum ar trebui să arate, după Eugen Negrici, o istorie a literaturii române? Oricum, numai să nu opună o imagine a continuităţii şi să nu inventeze, dintr-un complex de inferioritate, un trecut glorios. Criticul încearcă să demonstreze (şi, în mare, reuşeşte) că nu avem o literatură veche, ci doar apariţii izolate, fără ecou în epocă şi că, de fapt, nici măcar nu exista cadrul necesar formării unei astfel de literaturi. Prin urmare, a discuta despre un umanism românesc ori despre un baroc autohton, ca să nu mai pomenim despre o Renaştere valahă sunt semne de lipsă a lucidităţii, de manipulare a unor opere accidentale, extrase abuziv din contextul lor specific. Absolut corect. Ba, merge mai departe Eugen Negrici, nici romantismul nu s-a manifestat ca atare la noi, Eminescu fiind singurul scriitor în opera căruia se pot detecta, cu certitudine, semne ale ideologiei romantice, dar şi asta cu întârzierea proprie culturii noastre. Modernismul sau postmodernismul, onirismul sunt şi ele simple tendinţe calchiate, fără acoperire reală în planul realităţii. Abia primul val avangardist ar purta semnele modernismului, în accepţia lui Hugo Friedrich. Ce ne mai rămâne, te poţi întreba. O serie de opere izolate, care confirmă teza lipsei de organicitate a unei literaturi care s-a situat mereu în goană complexată după sincronizarea cu celelalte literaturi şi care nu a intrat niciodată în dialog deschis cu principalele mişcări tectonice din literatura europeană. Cu anumite reţineri, pe care le voi formula imediat, trebuie să recunosc că, în mare, cam aşa stau lucrurile.
Există însă şi anumite exagerări pe care, cu vizibilă plăcere, Eugen Negrici le comite, pentru a-şi acoperi teza. Aşa este, de pildă, luarea în derâdere, cam pripită, a unui set de certitudini verificate tocmai prin rezistenţa în timp la tot soiul de hărţuieli hermeneutice. Criticul neagă legitimitatea conceptului de clasic, în sensul de valoare necontestabilă, statornică. Or, mă tem că Eminescu, Caragiale, Creangă sunt consideraţi clasici, la fel ca Dante, Shakespeare, Balzac, Tolstoi şi atâţia alţii în cultura europeană, întrucât operele lor au suscitat şi suscită în continuare interesul unui cititor din ce în ce mai pretenţios şi mai puţin dispus să asculte de recomandările sistemului. Uneori, atitudinea criticului este teribilistă, el dorind cu orice preţ să-şi apere viziunea propusă. Astfel, unii scriitori de certă valoare sunt minimalizaţi şi coborâţi de pe soclu, doar pentru a confirma ipoteza că, din inerţie, ei au fost supraevaluaţi. Or, se poate să fi fost chiar aşa, doar că efortul de a îi minimaliza nu răscumpără nicidecum excesul de interpretare anterior. Oi fi eu mai conservator, dar nu sunt de acord cu o prea aspră judecată, deloc argumentată, cum este aceasta: „Moromeţii este un roman de tinereţe, linear, cronicăresc, bolovănos, respectând regulile realismului, fără nici o ambiţie constructivă şi cu destule neglijenţe”. Sonetele... lui Vasile Voiculescu sunt considerate „searbede, neostenit declarative şi, pe alocuri, de-a dreptul banale, lăsând să se perceapă strădania constantă de statuare hiperbolică a iubirii, prin superlative, comparaţii nobile, acumulări în crescendo, paralelisme, aluzii mitologice şi alegorii savante”. Povestirile aceluiaşi ar fi „de o simplitate crispantă : nu cultivă, cu dibăcie, misterul. Nu dau, de fapt, impresia că au o miză literară”. Reproşurile sunt, se vede cu uşurinţă, improvizate şi neconvingătoare. Câteva pagini mai departe, epoca interbelică, e drept că abuziv idilizată, este brutal demitizată astfel: „Dacă ne referim la kilometrul pătrat având la centru Capşa şi Oteteleşeanu, în care aveau loc mai toate legendarele evenimente şi înfruntări culturale ale României, şi luăm în calcul proporţia şocantă de analfabeţi aflaţi la baza piramidei, vom avea o imagine realistă a potenţialului intelectual al epocii”. Nu e cam aspru verdictul? Bineînţeles că este, dar ţine de temperamentul lui Eugen Negrici să sară astfel calul.
Problema este că, deşi în intenţie lăudabile, unele dintre aceste demitizări nu se sprijină pe instrumente credibile. Să judeci modernismul românesc după antologia lui Manolescu (alcătuită la juneţe şi, oricum, în condiţii deloc permisive) şi avangarda după culegerea organizată aleatoriu a lui Saşa Pană (antologia lui Marin Mincu ar fi fost mult mai potrivită, dacă accesul la sursele directe pretindea un efort pe care exegetul nu era dispus să-l facă) este totuşi semn de improvizaţie. Dar teza, fermecătoare, ce-i drept, se cerea demonstrată, susţinută, iar autorul ei o face cu orice preţ.
Dincolo de aceste minusuri ale lucrării, cartea lui Eugen Negrici se impune ca un demers care merită continuat. De fapt, el a fost anticipat de lucrarea tinerei cercetătoare clujene, Alexandra Tomiţă, care pune pe masă, sistematic, dosarul protocronismului, care e, de altfel, şi una dintre ţintele predilecte ale studiului pe care l-am comentat. Sunt semne că uşor, uşor revenim la normalitate. Trebuie spus că, în atingerea acestui deziderat, Iluziile literaturii române reprezintă o carte de pionierat.
BOGDAN CREŢU
|
|
|
|
|
|
|
